Eligibility for ethnic persecution and refugee compensation under Law 189/2000 based on witness testimony and notarial records

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2519 din 4 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta L.R., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta nu a depus în susținerea cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000, la comisie și nici la dosarul cauzei, acte oficiale din care să rezulte persecuția din motive etnice, respectiv strămutarea familiei sale, ca urmare a regimurilor instaurate în România, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.

Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta L.R., criticând-o ca nelegală și netemeinică, arătând că declarațiile martorilor au dovedit calitatea sa de refugiată din localitatea Oradea, în Arad, pe perioada 27 octombrie 1940 - 6 martie 1945, însă instanța de fond a ignorat dispozițiile legale în materie, care prevăd admisibilitatea probei cu martori, în dovedirea situațiilor de persecuție din motive etnice, cât și în stabilirea intervalului de timp pentru care se solicită drepturile conform legii.

A mai susținut recurenta, că statutul său de persoană refugiată a rezultat și din mențiunea notarului public, făcută la data de 20 martie 1943, pe copia certificatului de deces al tatălui acesteia, cu privire la scutirea de timbrul cererii, ca fiind refugiată.

Recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, în această categorie fiind incluse și persoanele care au fost expulzate sau refugiate, cum este cazul în speță.

Din actele depuse la dosar se constată că refugiul reclamantei, împreună cu mama și frații săi, s-a produs din motive etnice, în urma ocupării Ardealului de Nord-Vest, din localitatea de domiciliu, Oradea, la Arad, în data de 27 octombrie 1940.

Tot astfel, mențiunea din înscrisul notarial atestă faptul că, reclamanta, la 20 martie 1943, se afla în Arad, fiind refugiată.

În consecință, Curtea reține că recurenta se încadrează în categoria persoanelor prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 127/2002, având calitatea de persoană refugiată, pentru perioada 27 octombrie 1940 - 17 noiembrie 1943, când prin schimbarea stării civile a încetat situația de refugiu, în care aceasta s-a aflat anterior încheierii căsătoriei.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciind că sentința atacată este nelegală, va admite recursul declarat de L.R. și va dispune modificarea sentinței atacate, în sensul că va admite acțiunea reclamantei și va dispune anularea hotărârii nr. 11950/7210 din 23 aprilie 2004, emisă de pârâtă. Va obliga pe pârâtă să îi recunoască reclamantei, beneficiul dispozițiilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada 27 octombrie 1940 - 17 noiembrie 1943, începând cu 1 februarie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de L.R. împotriva sentinței civile nr. 2519 din 4 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei și dispune anularea hotărârii nr. 11950/7210 din 23 aprilie 2004, emisă de pârâtă.

Obligă pe pârâta Casa de Pensii a municipiului București să emită o nouă hotărâre prin care să îi recunoască reclamantei, beneficiul dispozițiilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada 27 octombrie 1940 - 17 noiembrie 1943, începând cu 1 februarie 2003.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2005.