Eligibility of hydro-melioration facility apartments for tenant purchase versus statutory prohibition on alienation of intervention housing

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7021 din 18 decembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Baia Mare a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții H.V. și H.A. împotriva împotriva pârâtei SN Î.F. SA București și s-a constatat dreptul de creanță al reclamanților la nivelul sumei de 160.300.200 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții și instalații efectuate de aceștia la imobilul situat în Baia–Mare.

În pronunțarea acestei hotărî, instanța de fond a reținut că între IEELIF Maramureș și reclamanți s-a încheiat contractul de închiriere nr. 899 din 11 aprilie 1991 cu privire la imobilul situat în Baia-Mare, iar apoi contractul de închiriere nr. 1580/1 din 14 iunie 1993 cu privire la același spațiu de locuit.

Contractul de închiriere era accesoriu la contractul de muncă, iar termenul locațiunii stipulat în convenție începea să curgă din data de 1 august 1990 până când reclamantului H.V. îi înceta calitatea de salariat la IEELIF Maramureș.

Întrucât imobilul reprezenta locuință de serviciu în sensul Legii nr. 5/1973 și locuință de intervenție în terminologia Legii nr. 85/1992, s-a respins capătul de cerere din acțiune pentru obligarea pârâtei să le vândă reclamanților acest spațiu deoarece dispozițiile legale interzic vânzarea locuințelor de intervenție.

Din concluziile expertizei efectuate în cauză a rezultat că reclamanții au efectuat lucrări de construcții și instalații necesare și utile în valoare de 160.300.200 lei, astfel că instanța a constatat că aceștia au un drept de creanță împotriva pârâtei.

Apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 979 din 12 septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Maramureș ce a considerat legală și temeinică hotărârea instanței de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 767 din 3 aprilie 2002 a admis recursurile declarate de pârâți și a modificat decizia tribunalului în sensul că a admis apelurile reclamanților și pârâtei schimbând sentința Judecătoriei Baia Mare.

Pe fond, a fost admisă acțiunea reclamanților H.V. și H.A. împotriva pârâtei SN Î.F. SA București pe care a obligat-o să încheie cu reclamanții contract de vânzare–cumpărare pentru apartamentul nr. 1 situat în Baia-Mare.

Totodată, a fost respins capătul de cerere din acțiunea reclamanților privind constatarea dreptului de creanță privind îmbunătățirile aduse imobilului iar pârâta a fost obligată să plătească suma de 5.175.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că apartamentul nr. 1 situat în Baia-Mare, a fost închiriat reclamantului H.V. de către antecesoarea pârâtei IEELIF Maramureș prin contractul de închiriere nr. 899 din 11 aprilie 1991 și apoi prin contractul nr. 1580 din 14 iunie 1993.

Locuința de intervenție este definitivă prin art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 și art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 ca fiind destinată cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinesc activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând.

În cauză, instanța de recurs a constatat că pârâta nu a probat că reclamantul a îndeplinit o activitate ce necesita prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unității, ori că prin zona în care este amplasată construcția, apartamentul reprezintă locuință de intervenție.

O dovadă în sensul celor expuse este și împrejurarea că reclamanții ocupă locuința și în prezent deși raporturile de muncă au încetat pentru reclamant de la data de 25 septembrie 1994.

Ca urmare, s-a considerat că apartamentul în litigiu nu constituie locuință de intervenție și ca atare nu este exceptată de la vânzare și reclamantul, chiar dacă nu mai este angajatul pârâtei, beneficiază de dreptul de a cumpăra spațiul închiriat în temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992.

În raport de soluția obligării pârâtei să vândă reclamanților locuința în litigiu, a fost admis și recursul pârâtei și pe fond a fost respinsă cererea reclamanților de a se constata dreptul lor de creanță constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului.

La data de 1 aprilie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 767 din 3 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în conformitate cu art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Se susține în esență că decizia Curții de Apel Cluj a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Totodată hotărârea este și vădit netemeinică.

Astfel din probele administrate și anume fișa mijlocului fix precum și din schița imobilului în litigiu rezultă că locuința este situată în „Cantonul Sistem Baia Mare”.

De asemenea din proiectul de construcție reiese că apartamentul este situat în sediul Cantonului IEELIF Baia Mare, lucrarea făcând parte din cadrul proiectului IEELIF București privind „amenajarea hidroameliorativă complexă pe malul stâng al râului Someș”.

Din adresa emisă de Centrul de Proiectare Maramureș rezultă că la etajul imobilului sunt prevăzute două apartamente pentru specialiștii unității respective.

Pe de altă parte, se susține că instanța de recurs nu a avut în vedere că din anul 1995, contractul de închiriere pentru spațiul de locuit în litigiu a încetat prin notificarea adresată de pârâtă astfel că reclamanții nu mai au calitatea de chiriași cerută de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992 pentru a cumpăra locuința în litigiu.

Intimații reclamanți H.A. și H.V. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului în anulare deoarece locuința în litigiu nu este locuință de intervenție pentru care este incidentă interdicția de vânzare prevăzută de lege. Totodată s-a susținut că intimații nu și-au pierdut calitatea de chiriași, câtă vreme contractul de locațiune nu a fost reziliat pe cale judecătorească.

Recursul în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 așa cum a fost modificată „locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând”.

Într-adevăr, din probele administrate rezultă că apartamentul în litigiu este situat în sediul „Cantonului IEELIF Baia Mare” și construcția face parte din cadrul proiectului întocmit de ISPIF București privind „amenajarea hidroameliorativă complexă pe malul stâng al râului Someș”.

De asemenea, din adresa către Centrul de Proiectare Maramureș reiese că la etajul construcției au fost prevăzute două apartamente destinate cazării specialiștilor unității respective.

Totodată din schița imobilului și din fișa mijlocului fix se atestă că locuința este situată în „Cantonul Sistem Baia Mare”.

Față de cele ce preced, în mod vădit netemeinic, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut dovada că apartamentul în litigiu este o locuință de intervenție față de care este incidentă interdicția de înstrăinare către chiriași prevăzută de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 așa cum a fost modificată.

Așa fiind, Curtea, în baza art. 314 C. proc. civ. va admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj și va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanți și pârâtă împotriva deciziei Tribunalului Maramureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 767 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe care o casează în sensul că respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții H.A. și H.V. și de pârâta SN Î.F. SA București împotriva deciziei nr. 979/A din 12 septembrie 2001 a Tribunalului Maramureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2005.