Impossibility of enforcing a promissory note with imprecise maturity date permits regression action based on the fundamental contract

Consecinţele unei date scadente imprecise asupra valorii biletului la ordin de titlu de plată. Interesul beneficiarului de a promova o acţiune întemeiată pe raportul fundamental

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Titluri de valoare

Index alfabetic: Acţiune în răspundere civilă contractuală

Contract de vânzare-cumpărare

Cerere reconvențională

Autoritate de lucru judecat

Bilet la ordin

Titlu executoriu

C. proc. civ., art. 430, art. 640

Legea nr. 58/1934, art. 36, art. 61, art. 64, art. 104 pct. 3, art. 105, art. 106 lit. e)

Norma BNR nr. 6/1994, pct. 222-225

Imposibilitatea dovedită de utilizare a biletului la ordin, din cauza impreciziei datei scadenţei, deschide beneficiarului calea regresului împotriva emitentului pentru a-şi recupera avansul achitat, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, după încetarea de comun acord a relaţiei contractuale.

Într-adevăr, beneficiarul are drept de regres împotriva emitentului biletului la ordin refuzat la plată, sub forma acţiunii cauzale, conform art. 106 lit. e) coroborate cu art. 64 din Legea nr. 58/1934, potrivit căruia „dacă din raportul care a dat naştere emiterii sau transmiterii cambiei derivă o acţiune cauzală, aceasta rămâne valabilă inclusiv în ceea ce priveşte emiterea sau transmiterea acesteia, cu excepţia situaţiei în care a intervenit o novaţie. O asemenea acţiune nu poate fi însă exercitată decât după ce se dovedeşte cu protestul lipsa de acceptare sau de plată.”

Astfel, în absenţa intervenirii novaţiei, viciul privind data scadentă din cuprinsul biletului la ordin face ca raportul fundamental să supravieţuiască şi să reprezinte temeiul în baza căruia beneficiarul îl poate acţiona în justiţie pe emitent.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 9 din 14 ianuarie 2025

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, Secţia civilă, la 3 iunie 2022, sub nr. x/116/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând prejudiciu material produs reclamantei prin neexecutarea contractului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350, art. 1351-1356, art. 1518, art. 1519 şi ale art. 1530-1548 C. civ.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând restituirea avansului achitat pentru marfa nelivrată din cauza încetării contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 408/2023 din 12 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Călărași, Secția civilă, a fost respinsă acţiunea introductivă, ca neîntemeiată.

De asemenea, cererea reconvenţională a fost respinsă, ca lipsită de interes, consecutiv admiterii excepţiei corespunzătoare.

2. Împotriva acestei sentinţe părţile au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 460/2024 din 14 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii reconvenționale, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 200.000 lei, reprezentând restituirea avansului achitat pentru marfa nelivrată, precum şi a sumei de 6.373,24 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în fond.

Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.388,47 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea petitului cererii de chemare în judecată şi al cererii reconvenţionale, recurenta a apreciat ca fiind corectă soluţia primei instanţe de respingere a cererii incidentale, ca lipsită de interes, susţinând că prin decizia atacată instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 640 C. proc. civ. şi ale art. 61, art. 104 şi art. 105 din Legea nr. 58/1934.

Raportat la aceste norme, recurenta a susţinut că data scadenţei nu reprezintă o condiţie esenţială pentru ca titlul să aibă valoare de bilet la ordin, astfel că intimata trebuia să îl pună în executare, şi doar în cazul respingerii cererii de încuviinţare a executării silite de către instanţa de executare, singura îndreptăţită să se pronunţe asupra caracterului de titlu executoriu, partea avea deschisă calea unei acţiuni în scopul obţinerii unui nou titlu pe cale judecătorească.

Intimata-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, ca netimbrat, în ipoteza în care taxa judiciară de timbru datorată în cauză nu va fi achitată, iar pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată.

La termenul de judecată din 14 ianuarie 2025, reprezentantul convenţional al intimatei-pârâte-reclamante a înţeles să nu mai susţină excepţia insuficientei timbrări a cererii de recurs, în raport cu aspectele reţinute în practicaua acestei decizii.

4. Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză, recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. şi-a întemeiat calea de atac pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea cadrului obiectiv al litigiului dedus judecăţii, definitoriu pentru stabilirea parametrilor în funcţie de care se va analiza legalitatea hotărârii atacate.

Astfel, raportul juridic care a generat diferendul dintre societăţile litigante îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat prin simplul acord de voinţe al părţilor, având ca obiect livrarea unei cantităţi de marfă de către reclamanta A. S.R.L. către pârâta B. S.R.L. în schimbul preţului convenit.

Dinamica aducerii la îndeplinire a obligaţiilor asumate a determinat reclamanta să învestească prima instanţă cu o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală îndreptată împotriva pârâtei, care, pe cale reconvenţională, a formulat pretenţii proprii în scopul recuperării unei părţi din avansul achitat, după ce biletul la ordin (...) a fost refuzat la plată de către bancă.

Înalta Curte constată că soluţia dată de prima instanţă cererii de chemare în judecată, menţinută de instanţa de apel, nu a fost recurată, astfel că a rămas definitivă şi se bucură de autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 C. proc. civ., așa încât analiza instanţei supreme este limitată la verificarea legalității soluției din apel asupra cererii reconvenționale, în raport cu criticile formulate de recurentă.

Totodată, se reține că situaţia de fapt şi probele administrate în cauză nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs și, ca atare, aspectul ce vizează motivul care a determinat banca să refuze plata biletului la ordin, respectiv constatarea că data scadenţei a fost completată incorect, nu poate fi cenzurat, întrucât reprezintă o chestiune situată în planul temeiniciei care excedează limitele recursului instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., relevant în această etapă procesuală fiind doar modul de aplicare a dispoziţiilor legale pretins nesocotite.

Procedând la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă-pârâtă a criticat decizia recurată, susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 640 C. proc. civ. şi ale art. 61, art. 104 şi art. 105 din Legea nr. 58/1934, considerând că modificarea datei scadenţei biletului la ordin, constatată de către bancă, împiedică utilizarea acestuia ca titlu de plată.

În acest sens, instanţa de apel, raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate în primă instanţă, şi-a fundamentat soluţia de schimbare, în parte, a sentinţei atacate, pe argumentul potrivit căruia apelanta-pârâtă justifică interesul de a formula acțiune în pretenții, întrucât imposibilitatea dovedită de utilizare a biletului la ordin, din cauza impreciziei datei scadenţei, deschide beneficiarului calea regresului împotriva emitentului pentru a-şi recupera avansul achitat, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, după încetarea de comun acord a relaţiei contractuale.

Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 64, art. 104 pct. 3, art. 105 şi art. 106 din Legea nr. 58/1934, precum şi pct. 222-225 din Norma nr. 6/1994 a Băncii Naţionale a României, reţinând că, în absenţa intervenirii novaţiei, circumstanţele cauzei conduc la concluzia că viciul privind data scadentă din cuprinsul biletului la ordin face ca raportul fundamental să supravieţuiască şi să reprezinte temeiul în baza căruia beneficiarul îl poate acţiona în justiţie pe emitent.

Recurenta susține, pe de-o parte, că data scadenței biletului la ordin nu constituie o cerinţă a cărei absenţă lipseşte titlul de credit de această valoare, iar, pe de altă parte, că singura instanță îndreptățită să se pronunțe asupra caracterului de titlu executoriu al biletului la ordin este instanţa de executare.

Aşadar, problema de drept ridicată în cauză, din perspectiva normelor pretins încălcate de instanţa de apel, vizează valoarea de bilet la ordin a titlului refuzat la plată din cauza deficienţelor constatate în legătură cu data scadenţei, iar subsecvent, dacă, într-o astfel de situație, creditorul trebuia să se adreseze mai întâi instanţei de executare pentru a se pronunţa asupra acestui aspect sau justifică interesul de a formula o acţiune în pretenții întemeiată pe raportul juridic fundamental.

În ceea ce priveşte natura juridică a biletului la ordin, Înalta Curte reţine că acesta este un titlu de credit formal, care încorporează o obligație abstractă, autonomă și necondiționată de plată a unei sume, cauza obligației (raportul fundamental) fiind un element extern. Raporturile juridice care preexistă biletului la ordin justifică emiterea acestuia, însă, odată emis, biletul la ordin constituie un titlu de sine stătător, iar toate operațiunile privind biletele la ordin fac abstracție de raporturile fundamentale și sunt supuse unor reguli speciale, diferite de regulile care reglementează raporturile fundamentale.

Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit şi constituie titlu executoriu, conform art. 640 C. proc. civ., dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 58/1934, dispozițiile din materia cambiei fiindu-i aplicabile, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 106.

Sub aspectul primei componente a criticii de nelegalitate, Înalta Curte constată că ceea ce a privat titlul de credit de valoarea unui bilet la ordin nu a fost reprezentat de absenţa cu desăvârşire a datei scadenţei prevăzute de art. 104 pct. 3 din Legea nr. 58/1934, pentru a se considera că şi-a păstrat această valoare, conform art. 105 din acelaşi act normativ, ci modificarea acestei mențiuni din cuprinsul biletului la ordin, ce a determinat concluzia că termenul scadent nu este unul cert, precis și a pus creditorul în situaţia de a nu îşi putea valorifica titlul de credit din cauza acestei neregularități formale.

În acest context, Înalta Curte, validând raţionamentul instanţei de apel, constată că intimata-pârâtă-reclamantă avea drept de regres împotriva emitentului biletului la ordin refuzat la plată, sub forma acţiunii cauzale, conform art. 106 lit. e) coroborat cu art. 64 din Legea nr. 58/1934, potrivit căruia ,,dacă din raportul care a dat naştere emiterii sau transmiterii cambiei derivă o acţiune cauzală, aceasta rămâne valabilă inclusiv în ceea ce priveşte emiterea sau transmiterea acesteia, cu excepţia situaţiei în care a intervenit o novaţie. O asemenea acţiune nu poate fi însă exercitată decât după ce se dovedeşte cu protestul lipsa de acceptare sau de plată.”

Pe de altă parte, Înalta Curte, contrar celor susţinute prin cererea de recurs, constată că instanţa de apel a analizat motivele de apel care vizau cererea reconvenţională din perspectiva capacităţii biletului la ordin de a mai avea această valoare, care, odată infirmată, deschide calea acţiunii întemeiate pe raportul juridic originar.

Prin urmare, instanţa de apel, respectând limitele în care a fost învestită şi funcţia de judecată, nu a dezlegat chestiunea executorialității biletului la ordin, prin prisma art. 61 din Legea nr. 58/1934, analiza sa, cu excepţia punctării teoretice a caracterului de titlu executoriu, rezumându-se la consecinţele unei date scadente imprecise asupra valorii biletului la ordin de titlu de plată şi interesului beneficiarului de a promova o acţiune în baza relaţiei contractuale.

Susținerea recurentei, în sensul că intimata ar fi trebuit să pună în executare silită biletul la ordin aflat în posesia sa, chiar și în prezența neregularităților formale care au determinat refuzul de plată al băncii, nu poate fi acceptată, fiind lipsită de temei legal.

Astfel, în condiţiile în care biletul la ordin nu a putut fi utilizat din cauze exterioare voinţei beneficiarului, acesta justifică interesul de a promova o acțiune întemeiată pe raportul fundamental, nefiind obligat să aleagă calea executării silite.

Conchizând, Înalta Curte constată că în mod judicios prima instanţă de control judiciar a aplicat prevederile art. 640 C. proc. civ. şi ale art. 36, art. 64, art. 104 şi art. 105 din Legea nr. 58/1934, prin raportare la pct. 222-225 din Norma nr. 6/1994 a Băncii Naţionale a României, reţinând interesul intimatei-pârâte-reclamante de a invoca pretenții proprii pe calea cererii reconvenționale, în limitele atribuţiilor care îi reveneau în faza de judecată a apelului.

Cum critica formulată prin recursul declarat în cauză, în niciuna dintre componentele sale, nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia atacată, rezultă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 460/2024 din 14 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte-reclamante B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte a reținut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Raportat la aceste norme, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că intimata-pârâtă-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisului aflat la fila (...) din dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante-pârâte în promovarea recursului, a fost admisă cererea intimatei-pârâte-reclamante, în sensul obligării recurentei-reclamante-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.