Nullity of limited liability company: Exclusion of Civil Code grounds by Company Law's exhaustive list

Acțiune în constatarea nulității absolute a societății. Raportul dintre legea specială și legea generală. Incidența prevederilor Legii nr. 31/1990

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societăţile. Funcţionarea societăţilor. Societăţile pe acţiuni

Index alfabetic: Acţiune în constatarea nulităţii absolute

Nulitatea societăţii

Radierea societăţii

Lipsa consimţământului

Motiv invocat omisso medio

Legea nr. 31/1990, art. 56 alin. (1) lit. a)-h), art. 291

Legea nr. 24/2000, art. 15 alin. (3)

C. civ., art. 192, art. 196 alin. (1) lit. i), art. 2563

Legea nr. 71/2011, art. 18, art. 138

Regimul juridic care guvernează nulitatea societăţilor este stabilit expres şi derogator de Legea nr. 31/1990. Prevederile Codului civil au menirea de a completa reglementarea specială numai în măsura în care legea specială nu conţine reguli derogatorii. Altminteri, complinirea regulilor derogatorii ale legii speciale cu reglementarea generală ar conduce la pierderea caracterului derogator al reglementării speciale şi la inutilitatea existenţei acesteia în peisajul legislativ naţional.

Dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, ce se referă exclusiv la cele 5 tipuri de societăţi – persoane juridice reglementate de acest act normativ – , text de lege special şi derogator, stabilesc, în mod limitativ, cazurile în care se poate declara nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului, statuând că: „nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: (…)”.

Prin urmare, prevederile art. 56 din Legea nr. 31/1990 se aplică cu prioritate şi derogator de la dreptul comun, partea neputându-se prevala de dispozițiile generale ale Codului civil peste cazurile expres şi limitativ stabilite de legea specială în care se poate cere nulitatea unei societăţi cu personalitate juridică.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 220 din 5 februarie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 08.06.2022 sub nr. x/3/2022, întemeiată pe dispoziţiile art. 196 alin. (1) lit. i) raportat la art. 1.932 C. civ., reclamantul A., în calitate de asociat al societăţii cu răspundere limitată B., fostă C., în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. S.R.L., B. fostă C., şi E., a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a S.C. D. S.R.L., întrucât a fost înfiinţată fără consimţământul asociatului unic și radierea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1506/12.06.2023, prima instanţă:

- a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes, invocate de pârâţi;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., fostă C., şi E. şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceştia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă:

- a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată;

- a respins cererea formulată de reclamant privind aplicarea amenzii judiciare apărătorului pârâţilor, ca neîntemeiată.

Această sentinţă civilă a fost atacată cu apel de către A.

Prin decizia civilă nr. 987/20.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile menţionate, A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea demersului procesual, a afirmat că instanţa de apel a dat o interpretare greşită normelor litigiului, respectiv că faptele reţinute au fost calificate în mod greşit, în raport cu exigenţele art. 196 alin. (1) lit. i) raportat la art. 1.932 C. civ.

Printr-o primă critică, a reproşat instanţei de apel faptul că, pornind de la principiul de drept specialia generalibus derogant şi în considerarea doctrinei anterioare intrării în vigoare a actualului Cod civil, a limitat conceptul de nulitate a societăţii exclusiv la norma specială prevăzută de art. 56 din Legea nr. 31/1990, deşi acesta nu a invocat incidenţa vreunuia dintre motivele de nulitate prevăzute de legea societăţilor.

Apreciind greşit raţionamentul expus în considerentele deciziei atacate, a învederat că, potrivit normei generale reglementată de art. 196 alin. (1) C. civ., nulitatea poate fi constatată sau declarată, interpretarea semantică relevând că declararea nulităţii persoanei juridice are efecte pentru viitor, în timp ce constatarea are efect asupra momentului constituirii.

Astfel, a afirmat că declararea nulităţii se poate face numai în condiţiile prevăzute de legea specială, însă constatarea nulităţii se face în condiţiile suplimentare prevăzute de legiuitor în art. 196 alin. (1) lit. i) C. civ., respectiv când au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.

Potrivit recurentului, cele două prevederi nu se exclud, deoarece art. 196 alin. (1) lit. i) C. civ. acoperă situaţiile anterioare ce au excedat condiţiilor prevăzute de norma specială şi reprezintă soluţia legiuitorului în vederea îmbunătăţirii şi atenuării caracterului limitativ al art. 56 din Legea nr. 31/1990, care prevede consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire ale unei societăţi, atunci când neregularităţile au fost constatate după înregistrarea documentelor societăţii şi prevede un termen pentru înlăturarea lor.

În continuare, a afirmat că instanţa de apel a interpretat greşit argumentele sale legate de lipsa deciziei legal exprimate a asociatului unic, aspect ce echivalează cu lipsa consimţământului valabil exprimat pentru semnarea contractului de societate şi, totodată, invalidează orice activitate de mandat pentru administratorul E. în scopuri aflate în competenţa decizională a A.G.A. În această privinţă, a subliniat că instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu le-a analizat în raport cu excepţia inadmisibilităţii, ci au fost avute în vedere la analiza de fond a cauzei.

În acest context, recurentul a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este eronat şi confuz atât sub aspectul formei, cât şi al conţinutului, deoarece instanţa, pe de o parte, a apreciat acţiunea întemeiată pe dreptul comun admisibilă, dar pe fondul cauzei a respins-o ca neîntemeiată, întrucât motivul de nulitate invocat nu s-ar regăsi printre cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Sub aspectul conţinutului, a considerat abordarea instanţei caducă, întrucât, deşi a admis că intenţia legiuitorului a fost aceea ca dispoziţiile Codului civil să fie aplicabile în completarea dispoziţiilor speciale, a ignorat prevederile art. 196 C. civ.

Printr-o a doua critică, cu referire la considerentele prin care s-a reţinut că hotărârea A.G.A. din 29.09.2021 a B. este legală, chiar dacă recurentul, asociat al acesteia, nu a fost convocat, a susţinut că sunt în contradicţie atât cu certificatele constatatoare aflate la dosar, cât şi cu reţinerea potrivit căreia acesta nu ar mai deţine calitatea de asociat al societăţii, fiind repus retroactiv în drepturi numai în cazul pronunţării unei soluţii favorabile de către instanţele din Bulgaria, în condiţiile în care excluderea sa nu a fost înscrisă în registrul comerţului şi, deci, nu produce efecte juridice.

A subliniat că o dovadă a faptului că intimatele i-au recunoscut calitatea de asociat şi obligativitatea convocării sale la adunările generale este reprezentată de faptul că, pentru schimbarea denumirii societăţii din C. în B., la 12.12.2022, a fost convocat pentru a-şi exprima consimţământul, fiind, astfel, contrazisă teza potrivit căreia nu era necesară convocarea sa pentru legalitatea hotărârii A.G.A. din 29.09.2021.

În acord cu dispoziţiile art. 37 C. civ. bulgar potrivit cărora, „Adunarea Generală a societăţii adoptă decizii cu privire la orice deschideri, închideri de sucursală şi la calitatea de membru în alte societăţi” şi cele ale art. 20.8. din statutul societăţii B., a susţinut că înfiinţarea în România, la 07.10.2021, a S.C. D. S.R.L. doar prin voinţa şi semnătura administratorului E., face ca actul constitutiv să fie lovit de nulitate absolută, pentru lipsa consimţământului valabil exprimat al asociatului unic.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa devolutivă de control a dispoziţiilor art. 278 C. proc. civ. privind data certă a înscrisului sub semnătură privată, în raport cu concluzia potrivit căreia în procesul-verbal A.G.A. din 29.09.2021 exista voinţa legal exprimată a asociaţilor B.

Apreciind că acest proces-verbal a fost întocmit pro causa, a susţinut că nu putea fi reţinut ca înscris existent la data constituirii S.C. D S.R.L., deoarece nu avea dată certă iar în actul constitutiv nu a fost menţionat.

A mai arătat că prezenţa sa la A.G.A. din 29.09.2021 se impunea şi în considerarea dispoziţiilor art. 140 alin. (4) din Codul comercial din Bulgaria potrivit cărora, „majorarea, reducerea capitalului, admiterea şi excluderea unui asociat, transformarea societăţii, (...) produc efecte de la data înscrierii acestor modificări în registrul comerţului”.

Cu referire la opinia legală oferită de societatea de avocatură din Bulgaria privind răspunderea administratorului societăţii în cazul acţiunilor sale, avută în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei, a precizat că aceasta, deşi nu este greşită, nu are incidenţă în cauză, câtă vreme disputa nu vizează faptele ilicite generatoare de prejudicii în sarcina pârâtului E., ci nulitatea actului constitutiv al societăţii înregistrate în România, în lipsa consimţământului persoanei contractante; totodată, a precizat că opinia juridică emisă de avocatul F., înaintată la dosar de acesta, concordă cu legislaţia din România.

În încheiere, a precizat că instanţa, reţinând faptul că decizia de excludere a sa din B. a produs efecte, astfel încât asociaţii rămaşi în societate puteau lua orice decizie, inclusiv cea de înfiinţare a unei societăţi în România, însă nu puteau schimba denumirea societăţii fără consimţământul acestuia, relevă o evidentă contradicţie în argumentaţia expusă în considerentele deciziei recurate.

Intimaţii-pârâţi S.C. D. S.R.L. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că recurentul adaugă la lege, deoarece nulitatea unei societăţi poate fi dispusă numai în temeiul dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, au afirmat că instanţa devolutivă de control nu a limitat conceptul de nulitate al societăţii exclusiv la norma specială, ci a aplicat principiul specialia generalibus derogant, că susţinerile privind lipsa datei certe a procesului-verbal A.G.A din 29.09.2021 sunt lipsite de relevanţă în raport cu dispoziţiile art. 57 din Legea societăţilor, precum şi faptul că asociatul unic, B., prin administrator E., şi-a exprimat consimţământul pentru înregistrarea în România a S.C. D. S.R.L., iar asociatul nemulţumit se poate îndrepta împotriva administratorului dacă A.G.A. nu aprobă actul întocmit de acesta sau poate promova o acţiune în nulitatea hotărârii A.G.A.

Recurentul-reclamant nu şi-a exercitat dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 11.11.2024 s-a fixat termen în şedinţă publică la 05.02.2025, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel cum în mod corect au reținut instanțele devolutive, în cauză, se solicită constatarea nulității absolute a societății pârâte înmatriculate în România, S.C D. S.R.L. și radierea acesteia din registrul comerţului.

Drept cauză a nulităţii absolute a societăţii se invocă lipsa consimţământului valabil exprimat al asociatului unic, respectiv a B. (fostă C.), din care recurentul pretinde că făcea parte, în calitate de asociat, la momentul la care s-a decis, în lipsa acestuia, înfiinţarea în România a unei filiale proprii, S.C. D. S.R.L.

Prealabil analizei propriu-zise a argumentelor critice expuse prin cererea de recurs, Înalta Curte subliniază faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de lege şi în condiţiile şi exigenţele procesuale impuse de lege.

Cum cererea de recurs cuprinde o succesiune de afirmaţii şi nu este structurată, din punct de vedere juridic, pe motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant menţionând doar în cuprinsul cererii faptul că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la examinarea doar a acelor susţineri şi argumente care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt ori a celor care au fost invocate cu nerespectarea exigenţelor legale.

Aceasta, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie, având în vedere că sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor astfel învestite orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare ori să supună instanţei de recurs, pentru prima dată, critici şi motive ce puteau fi deduse analizei instanţelor de fond.

În acest sens, instanţa supremă nu va analiza motivele invocate omisso medio întrucât, în acord cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs, reglementate limitativ la alin. (1), „nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

Din această perspectivă, instanţa supremă observă că motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 278 C. proc. civ. referitoare la data certă a înscrisului sub semnătură privată, nu a fost invocat prin motivele de apel deşi intimatul s-a folosit în faţa primei instanţe de proba constând în procesul-verbal al şedinţei adunării generale a asociaţilor din 29.09.2021, iar prima instanţă l-a avut în vedere în raţionamentul său precum şi la pronunţarea soluţiei.

În absenţa oricărei critici formulate prin motivele de apel, referitoare la puterea probatorie sau la data certă a acestui înscris, instanţa de apel l-a valorificat probator în acelaşi sens ca şi prima instanţă, reţinând că din cuprinsul acestuia rezultă că asociaţii au adoptat decizia de înfiinţare a unei filiale proprii în România.

Pe cale de consecinţă, de vreme ce aspectele referitoare la data certă şi forţa probantă a acestui înscris puteau fi invocate pe calea apelului, iar reclamantul a omis să le supună analizei instanţei de apel, ele nu mai pot fi invocate pentru prima oară în recurs, prin raportare la exigenţele art. 488 alin. (2) C. proc. civ. astfel că ele nu vor fi examinate de instanţa supremă.

Referitor la considerentele prin care instanţa a apreciat, în raport cu opinia juridică înaintată la dosar de către intimaţi, că reclamantul nu mai deţine calitatea de asociat al societății B., acesta fiind repus retroactiv în drepturi numai în cazul pronunţării unei soluții favorabile de către instanţele din Bulgaria, în privinţa cărora se susţine că sunt contradictorii celor prin care s-a reţinut că nu prezintă relevanţă faptul că acesta, potrivit certificatelor constatatoare depuse la dosar, figurează ca având calitatea de asociat, Înalta Curte nu poate reţine o contradictorialitate a deciziei instanţei de apel, pentru a putea fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cele două considerente vizează aspecte distincte din raţionamentul curţii de apel, alăturarea lor de către recurent, prin maniera de redactare a motivelor de recurs, fiind făcută doar cu scopul de a crea o aparentă contradictorialitate, recurentul exprimând, în realitate, o nemulţumire faţă de raţionamentul expus de instanţă care, în raport cu înscrisurile aflate la dosar şi dispoziţiile art. 2.563 C. civ., a statuat că acesta a fost exclus din societatea B. urmare a hotărârii A.G.A. din 31.05.2021, iar neînscrierea acestei menţiuni în registrul comerţului din Bulgaria este consecinţa demersurilor judiciare efectuate înaintea instanţelor din acea ţară, reclamantul putând fi repus retroactiv în drepturi numai în ipoteza pronunţării unei soluţii de admitere.

Din această perspectivă, instanţa supremă validează raţionamentul instanţei de apel conform căruia, atâta vreme cât hotărârea asociaţilor de înfiinţare a societăţii din România nu a fost desfiinţată de instanţele din Bulgaria, exclusiv competente în această privinţă, ea îşi produce efecte între asociaţi de la data adoptării iar nu de la menţionarea ei în registrul comerţului, care are rol de publicitate şi opozabilitate faţă de terţi.

Fără a combate pertinent aceste considerente ale instanţei de apel, recurentul invocă o serie de argumente care vizează pretinsa nelegalitate a hotărârii de excludere a sa din societate, anterioară adoptării hotărârii de înfiinţare a societăţii din România S.C. D. S.R.L. Deşi face trimitere la legea bulgară, care prevede o procedură şi un termen de contestare a unei astfel de decizii, recurentul susţine că, chiar şi în absenţa demarării unei astfel de proceduri de anulare a hotărârii adunării generale, prevăzută de legea bulgară, actul juridic astfel adoptat ar trebui ignorat ca fiind nevalabil, fără însă a indica eventualele dispoziţii legale de drept material care ar fi fost nesocotite ori aplicate greşit de către instanţa de apel în raţionamentul judiciar care sprijină soluţia adoptată în stadiul procesual al apelului.

Or, atâta vreme cât pentru stabilirea nevalidităţii hotărârii de excludere a reclamantului din societate precum şi a nevalidităţii hotărârii de înfiinţare a societăţii din România, legea bulgară prevede o procedură de urmat, la care reclamantul nu a recurs, iar nulitatea/anularea acestor două hotărâri nu a făcut obiectul judecăţii primei instanţe din prezentul litigiu, ansamblul de critici expuse în legătură cu pretinsa nevaliditate a acestor două hotărâri excedează cadrul procesual stabilit chiar de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi nu pot fi examinate în recurs.

Procedând în continuare la analiza motivelor de recurs prin care se critică validarea de către instanţa devolutivă de control a soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport cu temeiurile de drept invocate şi respingerea pe fond a cererii ca neîntemeiată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora şi observă, totodată, confuzia pe care recurentul o face între excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi caracterul neîntemeiat al pretențiilor deduse judecății.

În acest sens, notează că inadmisibilitatea se prezintă ca o cauză de neprimire a solicitării reclamantului sau a altor participanți procesuali – care pot pretinde un drept propriu în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul instanțelor, în cadrul unei pretenții strâns legate, ca obiect și cauză juridică, de cea a reclamantului – de analizare a temeiniciei susținerilor acestora privind exercitarea drepturilor subiective civile pretinse, precum și o piedică în soluționarea apărărilor pârâtului, în privința inexistenței sau a netemeiniciei pretențiilor celorlalte părți litigante, privind obligația civilă reclamată a fi executată în acest cadru procesual.

Excepţia inadmisibilităţii are ca efect respingerea cererii de chemare în judecată, formulată pe cale principală sau incidentală în proces, indiferent de titular, astfel încât ea nu va mai fi analizată, lipsind un element esenţial prevăzut de lege, care să permită utilizarea căii procesuale de acces la instanţă aleasă de către titularul cererii.

Aşa fiind, în situaţia în care o atare excepţie este admisă, consecinţa va fi neanalizarea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii. Însă în ipoteza în care alegaţiile aduse în susţinerea acesteia reprezintă apărări de fond, soluţia ce se impune a fi pronunţată asupra excepţiei este de respingere ca neîntemeiată a acesteia, urmând ca apărările invocate să fie dezlegate pe fondul cauzei, odată cu examinarea pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamant şi a argumentelor invocate în susţinerea acestora.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în mod corect, a constatat inexistenţa unei contradicţii în raţionamentul tribunalului, întrucât soluţiile de respingere ca neîntemeiată a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi cea de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în urma analizării pretenţiilor deduse judecăţii, nu se exclud. Dimpotrivă, o acţiune în declararea nulităţii unei societăţi este o acţiune perfect admisibilă din punct de vedere procesual, fiind reglementată atât de dispoziile dreptului comun, cuprinse în art. 196 C. civ., cât şi de dispoziţiile speciale şi derogatorii existente în art. 56 din Legea nr. 31/1990. Pe de altă parte, temeinicia sau netemeinicia motivului de nulitate invocat de reclamant sau încadrarea lui în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege reprezintă aspecte ce ţin de examinarea în fond a cererii de chemare în judecată. În acest context, respingerea acţiunii cu argumentul că motivul de nulitate invocat nu se încadrează în cazurile de nulitate expres şi limitativ enumerate de lege nu are semnificaţia respingerii acţiunii ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată, adică lipsită de temei legal, prin raportare la exigenţele normative în vigoare.

Cât privește critica ce vizează greşita neaplicare în cauză a dispoziţiilor de drept comun referitoare la nulitatea persoanei juridice, respectiv a art. 196 alin. (1) lit. i) C. civ., Înalta Curte observă că instanţa de apel, contrar alegaţiilor recurentului, nu a ignorat temeiul de drept invocat prin cererea dedusă judecăţii, ci a statuat că între Codul civil şi Legea nr. 31/1990 există un raport specific de lege generală – lege specială, întrucât Codul civil reprezintă dreptul comun în ceea ce priveşte regimul juridic al persoanelor juridice de drept privat, în timp ce Legea nr. 31/1990 prevede anumite reguli speciale şi derogatorii aplicabile numai societăţilor cu personalitate juridică reglementate prin dispoziţiile acesteia.

Totodată, în considerarea dispoziţiilor art. 192 C. civ. şi cele ale art. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a învederat că intenţia legiuitorului a fost aceea ca dispoziţiile Codului civil, ce reglementează persoana juridică, să fie aplicabile în completarea dispoziţiilor legale speciale care se aplică cu prioritate persoanelor juridice instituite de Legea nr. 31/1990, complinirea vizând acele situaţii care nu au primit, în legea specială, o reglementare concretă şi derogatorie de la dreptul comun.

Înalta Curte, în acord cu cele statuate de către instanţa de apel şi suplimentar faţă de argumentele acesteia, reţine că problema raportului dintre cele două legi se rezolvă luând în considerare şi dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora, „societăţile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora”, respectiv cele ale art. 291 din Legea nr. 31/1990 care statuează că „prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă”.

Astfel, se observă că, pe de o parte, Codul civil şi Legea de punere în aplicare a Codului civil disting între legea generală şi legi speciale în materia societăţilor, iar, pe de altă parte, Legea societăţilor recunoaşte Codului civil statutul de drept comun în această materie.

Având în vedere că în speţă este vorba despre o societate constituită în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990, se reține că, şi în privinţa regimului juridic al nulităţii acesteia, sunt incidente tot dispoziţiile speciale prevăzute de aceeaşi lege.

Aceasta deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri”.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai fost chemată să statueze asupra modului de aplicare a prevederilor generale cuprinse în Codul civil, în acele situaţii în care legea specială a societăţilor – Legea nr. 31/1990 – conţine norme speciale şi derogatorii. Astfel, prin Decizia nr. 28/10.05.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând raportul dintre legea specială (Legea nr. 31/1990) şi legea generală (Codul civil), a statuat că ipotezele de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 nu se completează cu prevederile art. 1.928 C. civ.

Deşi aspectul controversat dezlegat prin această decizie a privit o altă chestiune de drept decât cea care face obiect de analiză a prezentului recurs, pentru a reliefa raportul dintre legea specială şi legea generală sunt relevante considerentele instanţei supreme din paragraful nr. 43, conform cărora:

„(...) dispoziţiile art. 1.887 alin. (1), care proclamă caracterul de drept comun al cap. VII din titlul IX al Cărţii a V-a a Codului civil în materia societăţilor, interpretate coroborat cu cele ale art. 291 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd completarea dispoziţiilor legii speciale cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, trebuie înţelese în sensul că societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, li se aplică în mod direct dispoziţiile noului cod, care vizează obligaţiile şi pe cele privind persoana juridică, nu însă şi dispoziţiile generale, atunci când legea specială reglementează în mod derogatoriu o anumită situaţie”.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa devolutivă de control judiciar în mod judicios a confirmat soluţia primei instanţe, întrucât, astfel cum s-a arătat, regimul juridic care guvernează nulitatea societăţilor este stabilit expres şi derogator de Legea nr. 31/1990.

Prevederile Codului civil au menirea de a completa reglementarea specială numai în măsura în care legea specială nu conţine reguli derogatorii. Altminteri, complinirea regulilor derogatorii ale legii speciale cu reglementarea generală ar conduce la pierderea caracterului derogator al reglementării speciale şi la inutilitatea existenţei acesteia în peisajul legislativ naţional.

Complinirea unei legi speciale cu regulile legii generale se poate realiza atunci când legea specială nu reglementează expres un anumit aspect, evitând în acest fel paralelismul normativ, care este, de altfel, interzis de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă. Nu este vorba în acest caz despre o „lacună legislativă”, ci despre intenţia legiuitorului de a nu deroga, în privinţa aspectelor nereglementate specific în legea specială, de la cadru general de reglementare existent.

În schimb, completarea legii speciale cu normele din legea generală (cu dreptul comun) nu este posibilă atunci când actul normativ cu caracter special conţine dispoziţii exprese şi derogatorii de la legea generală. Derogarea poate avea ca obiect, printre altele, o altă soluţie legislativă, un alt tratament juridic faţă de cel instituit de norma generală, o lărgire sau o restrângere a unor ipoteze prevăzute de legea generală.

O complinire a legii speciale cu normele legii generale chiar şi în aceste situaţii ar conduce la anihilarea caracterului derogator atâta vreme cât, indiferent de limitele derogatorii de reglementare ale legii speciale, ar deveni aplicabile, în subsidiar şi în completare, toate dispoziţiile dreptului comun de la care legea specială a înţeles să deroge.

Or, aşa cum rezultă din lectura dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, ce se referă exclusiv la cele 5 tipuri de societăţi – persoane juridice reglementate de acest act normativ – , textul de lege special şi derogator stabileşte, în mod limitativ, cazurile în care se poate declara nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului statuând că: „nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: (…)”.

Atât Codul civil, cu referire la persoana juridică în general, cât şi Legea nr. 31/1990, cu referire numai la cele 5 tipuri de societăţi reglementate special, dar care toate sunt persoane juridice, se referă la aproape aceleaşi cauze de nulitate [cele de la art. 196 lit. a) - h) C. civ. fiind similare celor de la art. 56 lit. a) - h) din Legea nr. 31/1990]. Caracterul derogator al cauzelor de nulitate reglementate de legea specială are în vedere o abordare mai aplicată a problematicii la specificul societăţilor reglementate de acest act normativ, precum şi o limitare a motivelor pentru care se poate solicita declararea nulităţii unei societăţi numai la cele enumerate expres şi limitativ la art. 56 alin. (1) lit. a) – h).

Din această perspectivă, interpretarea propusă de către reclamantul-recurent ar avea ca finalitate constatarea lipsei de utilitate normativă a reglementării speciale cuprinsă în art. 56 din Legea nr. 31/1990, tinzând a reliefa că acest text de lege special reprezintă doar o reglementare suplimentară şi inutilă de vreme ce, în toate cazurile, pe lângă motivele de nulitate reglementate de actul normativ special (similare, în parte, cu cele din reglementarea generală), se vor aplica oricum, în completare, şi motivele de nulitate din legea generală.

Cum o astfel de interpretare nu poate fi primită deoarece ar lipsi de conţinut şi de eficienţă normativă regula specială examinată, se impune concluzia potrivit căreia, în cauză, prevederile art. 56 din Legea nr. 31/1990 se aplică cu prioritate şi derogator de la dreptul comun, recurentul-reclamant neputându-se prevala de dispozițiile generale ale Codului civil peste cazurile expres şi limitativ stabilite de legea specială în care se poate cere nulitatea unei societăţi cu personalitate juridică.

În raport cu aceste argumente, instanţa supremă apreciază a fi nefondată şi critica recurentului, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la modalitatea în care instanţele devolutive au înţeles să tranşeze conflictul dintre legea specială, incidentă în cauză prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, şi legea generală invocată de către reclamantul-recurent.

Față de toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 987/20.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.