Abusive contract clause ex officio barred by non reformatio in pejus and res judicata in post-cassation retrial

Acţiune în rezoluţiunea unei promisiuni de vânzare-cumpărare. Rejudecare după casare. Invocarea din oficiu ca motiv de ordine publică a caracterului abuziv al clauzei inserate în convenţia părţilor cu privire la plata diferenţei de preţ. Încălcarea principiului non reformatio in pejus şi a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în primul ciclu procesul prin care s-a reţinut valabilitatea clauzei

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: motiv de ordine publică

clauză abuzivă

principiul rolului activ al judecătorului

principiul non reformatio in pejus

C.proc.civ., art. 22, art. 479, art. 481, art. 502

În jurisprudenţa Uniunii Europene, s-a consacrat obligația instanţei de judecată de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, iar mijlocul procedural prin care se realizează îndeplinirea acestei îndatoriri este invocarea motivului de ordine publică.

Cu toate acestea, chiar dacă instanţa naţională are obligaţia de a examina caracterul abuziv al unei clauze, eficacitatea acestei obligaţii este subsumată principiului autorităţii de lucru judecat - res iudicata pro veritate accipitur - şi a principiului neagravării în propria cale de atac- non reformatio in pejus.

Principiul non reformatio in pejus este aplicabil şi în urma rejudecării după casare. Raţiunile ce conduc la aplicarea principiului invocat şi în cazul rejudecării cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate sunt aceleaşi, indiferent dacă pricina se trimite la aceeaşi instanţă sau la o alta ori se rejudecă chiar de către instanţa de apel. Recurentului nu i se poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, dar nici în faţa instanţei de fond învestite cu rejudecarea cererii, după casarea cu trimitere, întrucât efectele principiului non reformatio in pejus operează în toate fazele procesului.

Prin urmare, existenţa unei clauze abuzive poate fi invocată din oficiu de către instanţa de apel, fiind considerat un motiv de ordine publică, însă modalitatea de soluţionare a acestuia depinde de efectul asupra situaţiei juridice a părţii apelante. Dacă prin reţinerea motivului de ordine publică, părţii i s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, atunci aceasta va fi respinsă, cu motivarea că admiterea sa este împiedicată de dispoziţia imperativă de la art. 481 C.proc.civ.

Astfel, cum pe parcursul soluţionării litigiului privind rezoluţiunea unei promisiuni de vânzare cumpărare, în primul ciclu procesual, s-a reţinut valabilitatea clauzei privind plata diferenţei de preţ, în rejudecarea apelului, după admiterea recursului declarat exclusiv de către partea pârâtă, soluţionarea motivului de ordine publică invocat din oficiu vizând caracterul abuziv al clauzei antereferite era subsumată respectării principiilor non reformatio in pejus şi res iudicata pro veritate accipitur, instanţa devolutivă neputând să îi creeze o situaţie mai grea pârâtei decât cea statuată prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 33 din 15 ianuarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, la data de 28.11.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate intervenită rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2078 din data de 18.05.2017 de către Societatea Profesională Notarială X, ca efect al îndeplinirii condiţii rezolutorii prevăzute la cap. X, ultimul alineat din promisiune şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 13000 Euro, sumă achitată de reclamantă cu titlu de avans la 18 mai 2017, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1553-1554 şi art. 1166 C.civ.

Pârâta a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta A., constatarea existenţei dreptului pârâtei la despăgubiri în sumă de 60619,79 lei, conform cap. X alin. (3) din Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2078 din data de 18.05.2017 de către Societatea Profesională Notarială X, ca urmare a operării rezoluţiunii de plin drept, conform pactului comisoriu prevăzut de părţi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6186/2018, Judecătoria Sector 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2.Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 2038 din 10.10.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL şi, în consecinţă, a constatat dreptul pârâtei-reclamante SC B. SRL la despăgubiri în cuantum de 60.619,79 lei, reprezentând avans achitat de reclamanta-pârâtă în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată la BNP X sub nr. 2078 din data de 18.05.2017, cu cheltuieli de judecată în sarcina reclamantei-pârâte în cuantum de 5541,71 lei.

Prin decizia nr. 1288 din 14.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta - pârâtă A. împotriva sentinţei menţionate, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată şi a constatat intervenită rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.2078 din data de 18.05.2017 de către SPN X, în temeiul art. X ultimul alineat din promisiune.

A obligat pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 60.619,79 lei, echivalentul în lei a sumei de 11.000 euro + TVA de 19%, achitată cu titlu de avans.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 8.875 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat de 1.000 lei şi taxă de timbru de 7.875 lei.

A respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 70 din 26.01.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta B. SRL, a casat decizia civilă nr. 1288/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

3.Al doilea ciclu procesual

Prin încheierea din 06.06.022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia inadmisibilităţii învestirii instanţei cu solicitarea de a se pronunţa din oficiu pe caracterul abuziv al uneia dintre clauzele contractului intitulat promisiune de vânzare-cumpărare.

Prin decizi civilă nr.1942/A din 20.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2038/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

A constatat intervenită rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2078/2017 de către SPN X, în temeiul art. X ultimul alineat din promisiune.

A obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 60.619,79 lei, echivalentul în lei al sumei de 11.000 euro + TVA de 19%, achitată cu titlu de avans.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.875 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi la plata sumei de 3.694,94 lei, reprezentând cheltuieli de judecată făcute cu prilejul rejudecării apelului.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 06.06.2022 şi a deciziei civile nr. 1942/A/2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta B. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6, 8 C.proc.civ..

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi respingerea ca nefondat a apelului formulat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 2038/2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă.

Printr-o primă critică dezvoltată, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. 3, ale art. 502, art. 477 alin. 1, art. 478 alin. 3 şi art. 481 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 501 alin. 3 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, deşi prin decizia civilă nr. 70/2021 instanţa de recurs a dispus ca instanţa de apel să analizeze cererea principală, sub aspectul îndeplinirii condiţiei rezolutorii, în raport de art. 1401 alin. 1 C.civ., şi cererea reconvenţională, sub aspectul conduitei reclamantei care ar putea, cu rea-credinţă, să determine realizarea evenimentului, în raport de art. 1405 alin. 2 C.civ., însă în motivarea deciziei recurate nu există referiri la dispoziţiile art. 1405 C.civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a făcut referire la felul în care a fost înţeleasă clauza contractuală privind refuzul celor patru bănci de către reclamantă şi la faptul că reclamanta ar fi ignorat clauza privind suportarea unei părţi din diferenţa de preţ din resurse proprii.

Instanţa de apel a plecat de la premisa că a existat un refuz al băncilor de acordare a unui credit egal cu suma solicitată de reclamantă şi, prin urmare asemenea refuz ar fi, implicit, justificat.

Asemenea raţionament juridic nu este însă corespunzător cu dispoziţiile obligatorii ale instanţei de casare, de vreme ce s-a stabilit expres obligaţia de verificare a condiţiilor refuzului băncilor.

Referitor la presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 502 şi art. 481 C.proc.civ., care reglementează principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, recurenta a învederat că decizia recurată este pronunţată în rejudecarea apelului, după admiterea recursului declarat exclusiv de aceasta, astfel încât decizia recurată nu putea să îi creeze o situaţie mai grea decât decizia nr. 1288/A/2019.

În rejudecare însă, instanţa de apel, la cererea reclamantei, a invocat din oficiu un pretins „motiv de apel de ordine publică” privind pretinsul „caracter abuziv” al clauzei privind achitarea diferenţei de preţ „parte din surse proprii ale promitentei cumpărătoare, parte dintr-un credit bancar acordat promitentei-cumpărătoare de o bancă comercială din România”.

Prin invocarea şi admiterea acestui „motiv de apel”, instanţa de apel a înrăutăţit situaţia pârâtei, de vreme ce, constatând caracterul pretins abuziv al clauzei, a reţinut aplicabilitatea art. 6 din Legea nr. 192/2000, în sensul că aceste clauze „nu vor produce efecte”.

Cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. 1 şi art. 478 alin. 3 C.proc.civ., recurenta a susţinut că prin notele scrise formulate pentru termenul din 04.04.2022, reclamanta a solicitat instanţei de apel să constate caracterul abuziv al clauzei „parte din surse proprii ale promitentei-cumpărătoare, parte dintr-un credit bancar acordat promitentei cumpărătoare de către o bancă comercială”, să se constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să se înlăture clauza din cuprinsul promisiunii încheiate între părţi.

Cele solicitate de reclamantă, prin notele scrise formulate în apel în rejudecare, reprezintă o pretenţie nouă, care nu poate fi solicitată direct în apel, fără a fi formulată în faţa instanţei de fond.

Aspectul privind pretinsul „caracter abuziv” al clauzei nu a făcut obiectul analizei primei instanţe, prin sentinţa apelată, şi nu se găseşte în legătură cu pretenţia formulată prin cererea principală sau prin cererea reconvenţională, fiind un motiv de nulitate parţială a contractului, nicidecum un motiv de rezoluţiune sau în legătură cu condiţia rezolutorie.

Făcând, într-un mod nepermis, analiza aceste clauze presupus abuzive, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 479 alin. 1 teza a II-a şi art. 9 alin. 2 C.proc.civ..

Sub acest aspect, recurenta a învederat că motivele la care se referă art. 470 alin. 1 lit. c C.proc.civ. vizează critici împotriva sentinţei apelate.

Or, chestiunea privind caracterul abuziv al unor clauze contractuale, neinvocate în faţa primei instanţe, nu face obiectul hotărârii apelate şi vizează

contractul dintre părţi, nicidecum sentinţa primei instanţe.

Rezultă evident că acest motiv de nulitate nu este un motiv de apel, ci o pretenţie nouă, care nu putea fi analizată de instanţa de apel, deoarece ar fi încălcat dreptul de dispoziţie al părţilor, conform art. 9 alin. 2 C.proc.civ., care prevede expres că „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”.

Or, reclamanta a învestit instanţa de judecată exclusiv cu cererea privind rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între părţi, ca efect al îndeplinirii condiţiei rezolutorii, fără să invoce vreun motiv de nulitate - totală sau parţială a contractului.

Drept urmare, instanţa de apel nu putea, pe calea invocării din oficiu a unui „motiv de ordine publică”, să schimbe cauza cererii principale şi/sau să formuleze pretenţii noi în apel, astfel că, în opinia recurentei, încheierea din 06.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie este nelegală.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate, tot subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta a invocat încălcarea art. 22 alin. 6 şi art. 9 C.proc.civ. susţinând că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii stabilite de reclamantă.

A arătat că principalele argumente pentru admiterea apelului sunt în sensul că reclamanta a înţeles clauza contractuală privind refuzul justificat a 4 bănci ca fiind introdusă „pentru a înlătura temerile reclamantei că nu va obţine creditul bancar pentru acoperirea întregii diferenţe de preţ”; precum şi faptul că aceasta a ignorat această modificare la momentul semnării convenţiei în faţa notarului, respectiv clauza privind plata preţului parte din surse proprii, parte dintr-un credit bancar.

Or, aceste argumente nu vizează aspectele privind îndeplinirea condiţiei rezolutorii prevăzute de art. X din promisiune, ci chestiuni legate de reprezentarea reclamantei asupra clauzelor contractuale, cu referire la un posibil viciu de consimţământ al erorii şi de lipsa consimţământului la încheierea contractului cu clauzele invocate, aspecte care nu au fost însă invocate prin cererea principală.

Totodată, verificarea existenţei „refuzului justificat al băncilor”, conform considerentelor obligatorii ale deciziei de casare trebuia să se facă în anumite coordonate, nicidecum prin raportare exclusiv la faptul că reclamanta ar fi solicitat acordarea unui credit pentru întreaga diferenţă de preţ şi la „regulile prudenţiale aplicate de fiecare societate bancară”.

Prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel reţinând, pe de o parte, că acea clauză potrivit căreia diferenţa de preţ este achitată parţial din surse proprii ale promitentei-cumpărătoare, a fost inserată de intimata-reclamantă, fără o informare explicită. Pe de altă parte, se reţine existenţa unui acord de voinţe în sensul că întreaga diferenţă de preţ urmează să fie achitată prin credit ipotecar, precum şi poziţia pârâtei (pretins „abuzivă”) în sensul că o parte din diferenţa de preţ urmează să se achite de promitenta-cumpărătoare.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 18 alin. 1 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, art. 1404 alin. 1, art. 1405 alin. 2, art. 1268 alin. 1, 2 şi 3 şi art. 1271 C.civ. şi art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Cu referire la încălcarea art. 18 alin. 1 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, recurenta a învederat că instanţa de apel a reţinut, în baza acestui text, că „avansul minim cerut de bănci pentru acordarea unui credit ipotecar este de 15% din valoarea imobilului adus ca garanţie” şi că „reclamanta s-a încrezut în mod rezonabil în perspectiva obţinerii unui credit imobiliar pentru diferenţa de preţ rămasă”.

Or, această interpretare încalcă dispoziţiile legale, de vreme ce, faptul că un credit nu poate depăşi 85% din valoarea garanţiei, aşa cum este evaluată de bancă, nu echivalează cu faptul că un cumpărător poate accesa un credit în valoare de 15% din preţul vânzării.

Simplul fapt că împrumutătorilor le este interzisă acordarea unor credite în valoare de peste 85% din valoarea garanţiei ipotecare nu poate conduce la concluzia că reclamanta ar fi putut spera la obţinerea unui credit în valoare de 85% din preţul vânzării.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1404 alin. 1, art. 1405 alin. 2 C.civ., recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel a citat prevederile celor două articole, aceasta s-a raportat la alte aspecte decât cele ce vizează chestiunile legate de îndeplinirea condiţiei rezolutorii, şi respectiv de conduita apelantei care ar putea, cu rea-credinţă, să determine realizarea evenimentului, contrar celor dispuse obligatoriu de instanţa de recurs.

Astfel, a arătat că instanţa de recurs a reţinut în decizia de casare că poate fi suficient ca un debitor care a contractat sub atare condiţie să formuleze o cerere de acordare a creditului imposibil de onorat, cunoscând sau anticipând că nu îndeplineşte condiţiile respectivei bănci la data cererii.

Însă, instanţa de apel nu a analizat niciun aspect privind caracterul justificat al refuzului băncilor, ci s-a raportat exclusiv la faptul că băncile nu au acordat reclamantei exact suma solicitată.

Cu referire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1268 alin. 1, 2 şi 3 C.civ., recurenta a susţinut instanţa nu a interpretat clauzele contractuale după voinţa concordantă a părţilor, ci după voinţa reclamantei. Instanţa de apel a conferit acesteia dreptul de a modifica cap. VI privind preţul şi modalitatea de plată, permiţându-i să pretindă să plătească integral diferenţa de preţ din creditul bancar solicitat şi considerând că refuzul băncii se raportează la suma solicitată reprezentând integral diferenţa de preţ.

Interpretarea instanţei de apel că, fiind convenit că diferenţa de preţ se va plăti integral din credit bancar ipotecar, iar băncile refuzând promitentei-cumpărătoare acordarea unui credit egal cu diferenţa de preţ, conduce la concluzia că acea condiţie rezolutorie nu produce efecte.

În ceea ce priveşte încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1271 C.civ., recurenta a învederat că instanţa a reţinut nelegal în considerentele deciziei că acea clauză contractuală conform căreia „diferenţa de preţ urma să se achite parte din surse proprii ale promitentei-cumpărătoare, parte dintr-un credit bancar acordat promitentei-cumpărătoare” ar fi creat un dezechilibru raportat la condiţia rezolutorie convenită.

În acest sens, a arătat că drepturile şi obligaţiile părţilor, în cadrul contractului încheiat, se referă la încheierea contractului de vânzare, transmiterea proprietăţii şi plata preţului.

Menţionarea surselor de plată a preţului nu poate crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece nu se referă la cuantumul preţului şi nu creează vreo disproporţie între valoarea prestaţiilor.

Faptul că reclamanta nu poate obţine aplicarea condiţiei rezolutorii „în situaţii profund defavorabile, precum oferirea de către societăţile bancare, în aplicarea propriilor reguli prudenţiale, a unor credite imobiliare semnificativ inferioare în raport cu diferenţa de preţ rămasă de achitat după plată avansului” nu poate reprezenta un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, acest aspect ţine exclusiv de capacitatea promitentei-cumpărătoare de a genera venituri necesare rambursării creditului, element predominant, aşa cum rezultă din Regulamentul BNR nr. 17/2012.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 27.09.2023, intimata-reclamantă A. a arătat că instanţa de apel nu a încălcat niciunul din textele legale invocate de recurentă în motivarea recursului.

Formulând apărări la criticile de nelegalitate aduse hotărârilor curţii de apel, reclamanta a învederat că nu sunt fondate criticile privind o presupusă încălcare a dispoziţiilor art. 501 alin 3, art. 477 alin 1 şi art. 478 alin 3 C.proc.civ., ca motiv de casare prevăzut de art. 488 pct.5 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel nu a depăşit limitele casării ci, a cercetat şi verificat voinţa concordantă a părţilor aşa cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

Nu sunt fondate criticile şi nici incidente în cauza dispoziţiile art. 502 şi art.481 C.proc.civ., întrucât recurenta nu a promovat apel, fiind judecat doar apelul reclamantei. Deci nu i-a fost înrăutăţită situaţia în propria cale de atac. Instanţa de apel, în rejudecare, a fost obligată de lege să judece motivul de apel de ordine publică invocat. Toate instanţele care au soluţionat această cauză erau obligate, din oficiu, să procedeze la o cercetare judecătorească prin raportare la elementele definitorii prevăzute expres de O.G. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, O.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor modificată şi completată prin O.U.G. nr. 174/2008, O.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, art. 3 şi 4 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986, Norma BNR nr.17 din 2003, art.75,76,77 din Legea nr.296/2004 privind Codul consumatorului, art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, art. 948, art.966-970,art.l092, art. 1578, C.civ., coroborate cu practica CJUE.

Sunt nefondate motivările presupusei încălcări a dispoziţiilor art. 479 alin 1 şi art. 22 alin 6 si art. 9 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel a cercetat toate condiţiile îndeplinirii condiţiei rezolutorii printr-o cercetare judecătorească raportată la elementele definitorii prevăzute expres de normele legale incidente.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând încheierea de şedinţă din data de 06.06.2022 şi decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Primele critici formulate se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.- când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind invocate încălcarea şi aplicarea greşită a art. 501 alin. 3, ale art. 502, art. 477 alin. 1, art. 478 alin. 3 şi art. 481 C.proc.civ. şi vizează legalitatea încheierii de şedinţă din data de 06.06.2022 şi a deciziei civile recurate.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a respectat îndrumările instanţei de trimitere sub aspectul analizării îndeplinirii condiţiei rezolutorii prin luarea în considerare a art. 1401 alin. 1 C.civ. pentru soluţionarea cererii principale şi nici normele juridice consacrate în dispoziţiile art. 1405 alin. 2 C.civ., referitoare la atitudinea subiectivă şi conduita reclamantei care ar putea determina realizarea evenimentului, pentru soluţionarea cererii reconvenţionale.

Critica este fondată, pentru următoarele argumente:

Conform dezlegărilor date prin decizia de casare, obligatorii pentru instanţa de apel în baza dispoziţiilor art. 501 alin.1 C.proc.civ., în rejudecarea cauzei, instanţa devolutivă avea îndatorirea de a identifica criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări, pentru constatarea îndeplinirii condiţiei rezolutorii, în conformitate cu art. 1404 alin. (1) C.civ. După stabilirea acestor criterii trebuia analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de acordare a creditului bancar solicitat.

Instanţa de apel cu nesocotirea acestor îndrumări obligatorii nu a stabilit criteriile avute în vedere de către părţi pentru analizarea caracterului justificat sau nejustificat al băncilor de acordare a creditului, ci pe baza depoziţiilor martorilor, a statuat că voinţa reclamantei, comunicată reprezentanţilor pârâţilor a fost de a obţine un credit bancar pentru plata întregii diferenţe de preţ, considerându-se că aceasta a fost acceptată de către pârâtă, deoarece nu s-a transmis nicio obiecţie. În plus, instanţa de apel a reţinut că refuzurile băncilor au fost justificate de regulile prudenţiale aplicate de fiecare societate bancară, iar reclamanta nu a generat aceste refuzuri printr-o conduită culpabilă.

Înalta Curte relevă că instanţa devolutivă nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1404 alin. (1) C.civ. şi nu a stabilit criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări, pentru a se reţine că este îndeplinită condiţia rezolutorie.

Astfel, simpla argumentare că reclamanta a înţeles că achitarea diferenţei de preţ se realiza numai prin creditul acordat de către bănci, iar neacordarea acestuia pentru întreaga diferenţă de preţ este justificată, conform regulilor bancare, nu respectă îndrumările instanţei de casare, întrucât instanţa de apel nu s-a conformat în mod efectiv îndrumărilor obligatorii, deoarece nu a stabilit criteriile necesare pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii.

Acest raţionament juridic nu este corespunzător cu dispoziţiile obligatorii ale instanţei de casare, deoarece era obligatoriu să se stabilească dacă acordarea unui credit bancar într-un cuantum relativ mai mic decât suma reprezentând diferenţa de preţ are semnificaţia unui refuz nejustificat al băncii, în accepţiunea părţilor contractante şi, implicit, echivalează cu îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau această condiţie va fi considerată neîndeplinită atunci când creditul acordat poate acoperi o parte semnificativă din diferenţa de preţ sau dacă exista posibilitatea efectivă a reclamantei de a obţine întregul credit solicitat prin oferirea unor garanţii suplimentare către bănci sau prin stabilirea de comun acord cu pârâta a unei modalităţi plată a diferenţei de preţ, care nu putea fi acoperită prin creditul acordat.

Instanţa devolutivă avea îndatorirea să lămurească ipoteza în care se consideră îndeplinită condiţia rezolutorie, pornind de la analiza tuturor aspectelor factuale deduse din probatoriile administrate şi din apărările formulate de către părţi.

În vederea stabilirii incidenţei dispoziţiilor art. 1404 alin. (1) C.civ., instanţa de apel ar fi trebuit să respecte şi cea de-a doua îndrumare, respectiv verificarea atitudinii subiective a reclamantei, din perspectiva normelor juridice reglementate de art. 1405 alin. (2) C.civ., respectiv dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului, atunci condiţia se consideră neîndeplinită.

Cu privire la acest aspect, se evidenţiază că nu există niciun considerent cu privire la incidenţa temeiului de drept invocat, nefiind cercetat acest aspect de către instanţa de apel, deşi era obligată să analizeze dacă partea interesată a determinat sau nu cu rea-credinţă realizarea evenimentului.

A doua critică formulată subsumată aceluiaşi motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (3), art. 9 şi 22 C.proc.civ. şi priveşte posibilitatea instanţei devolutive de a invoca ca motiv de ordine publică, direct în calea de atac a apelului, existenţa unei clauze abuzive.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Având în vedere rolul judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) teza finală C.proc.civ. stabileşte că motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. Întrucât textul nu distinge - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus- rezultă că motivele de ordine publică pot fi nu numai de drept procesual, ci şi de drept substanţial.

Prin motivele de ordine publică se invocă încălcarea unor norme de drept de ordine publică, al căror regim procesual pune la dispoziţia părţilor, procurorului sau a instanţei, din oficiu, posibilitatea invocării lor în orice fază a procesului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel, instanţa având obligaţia de a le supune dezbaterii contradictorii a părţilor, indiferent cine invocă respectivul motiv de ordine publică.

Înalta Curte relevă că existenţa unei clauze abuzive poate fi invocată din oficiu de către instanţa de apel, fiind considerat un motiv de ordine publică, însă modalitatea de soluţionare a acestuia depinde de respectarea exigenţelor principiului non reformatio in pejus.

Nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei sub aspectul încălcării limitelor apelului sau a principiului disponibilităţii referitor la obiectul şi cauza litigiului, întrucât, în jurisprudenţa Uniunii Europene, s-a consacrat obligația instanţei de judecată de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, iar mijlocul procedural prin care se realizează îndeplinirea acestei îndatorire este invocarea motivului de ordine publică.

În Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial (C-240/98-C-244/98, EU:C:2000:346), Curtea a statuat că protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor presupune ca instanța națională să poată aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze a contractului cu privire la care este sesizată, atunci când examinează admisibilitatea unei cereri introduse în fața instanțelor naționale.

Curtea amintește (în Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C-243/08, EU:C:2009:350)), mai întâi, că protecția pe care Directiva 93/13 o conferă consumatorilor se aplică și în ipotezele în care consumatorul, care a încheiat cu un profesionist un contract, care conține o clauză abuzivă, se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că acesta nu își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune în justiție. În consecință, rolul instanței naționale în domeniul protecției consumatorilor nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens, inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.

Înalta Curte decelează, în temeiul jurisprudenţei obligatorii, că instanţa are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a examina din oficiu existenţa unei clauze abuzive, neputându-se aprecia că reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii, consacrate în dreptul intern, aşa cum susţine în mod greşit recurenta.

Cu toate acestea, chiar dacă instanţa naţională are obligaţia de a examina caracterul abuziv al unei clauze, eficacitatea acestei obligaţii este subsumată principiului autorităţii de lucru judecat - res iudicata pro veritate accipitur - şi a principiului neagravării în propria cale de atac- non reformatio in pejus.

Din această perspectivă, cea de-a treia critică, care se subsumează motivului de recurs invocat- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 502 şi art. 481 C.proc.civ., este fondată, pentru următoarele aspecte:

Potrivit art. 502 C.proc.civ. „La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător”, iar conform art. 481 C.proc.civ. “Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege”.

Principiul non reformatio in pejus presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze situaţia prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, astfel că hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat recursul (Decizia nr. 881 din 15 aprilie 2021 a Secţiei I civile).

În cazul motivelor de ordine publică care pot fi invocate oricând, instanţa de control judiciar le va analiza, însă le va putea admite sau respinge în funcţie de efectul lor asupra situaţiei juridice a părţii. Dacă prin reţinerea motivului de ordine publică, părţii i s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, atunci aceasta va fi respinsă, cu motivarea că admiterea sa este împiedicată de dispoziţia imperativă de la art. 481 C.proc.civ.

Principiul non reformatio in pejus este aplicabil şi în urma rejudecării după casare. Raţiunile ce conduc la aplicarea principiului invocat şi în cazul rejudecării cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate sunt aceleaşi, indiferent dacă pricina se trimite la aceeaşi instanţă sau la o alta ori se rejudecă chiar de către instanţa de apel. Recurentului nu i se poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, dar nici în faţa instanţei de fond învestite cu rejudecarea cererii, după casarea cu trimitere, întrucât efectele principiului non reformatio in pejus operează în toate fazele procesului.

În vederea asigurării respectării principiului de drept specific căilor de atac non reformatio in pejus, soluţiile pot fi diferite fiind influenţate exclusiv de aprecierea în sensul încălcării sau al neîncălcării acestui principiu, atunci când au soluţionat calea de atac, în raport cu motivul de ordine publică invocat din oficiu, apreciere realizată în funcţie şi de celelalte date particulare ale cauzei.

Înalta Curte relevă că prin sentinţa nr. 2038 din 10.10.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. şi a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL şi, în consecinţă, s-a constatat dreptul pârâtei-reclamante SC B. SRL la despăgubiri în cuantum de 60.619,79 lei, reprezentând avans achitat de reclamanta-pârâtă în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.

Prin decizia nr. 1288/2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul formulat de reclamanta - pârâtă A. împotriva sentinţei menţionate, a fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată în sensul că: s-a admisă cererea de chemare în judecată şi s-a constatat intervenită rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.2078/2017 de către SPN X, în temeiul art. X ultimul alineat din promisiune şi a fost obligată la restituirea către reclamantă a sumei de 60.619,79 lei, echivalentul în lei a sumei de 11000 euro + TVA de 19%, achitată cu titlu de avans.

Prin decizia civilă nr. 70/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă a fost admis recursul declarat de pârâta B. SRL, a fost casat decizia civilă nr. 1288/A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Astfel, decizia recurată este pronunţată în rejudecarea apelului, după admiterea recursului declarat exclusiv de pârâtă, motiv pentru care instanţa devolutivă în rejudecarea apelului reclamantei nu putea prin decizia recurată să îi creeze o situaţie mai grea pârâtei decât cea statuată prin decizia nr. 1288/A/2019, pronunţată în primul ciclu procesual. Atâta timp cât pe parcursul soluţionării litigiului pendinte, în primul ciclu procesual, s-a reţinut valabilitatea clauzei privind plata diferenţei de preţ „parte din surse proprii ale promitentei cumpărătoare, parte dintr-un credit bancar acordat promitentei-cumpărătoare de o bancă comercială din România”, în rejudecarea apelului invocarea şi soluţionarea unui motiv de ordine publică din oficiu – caracterul abuziv al clauzei antereferite - era subsumat respectării principiului non reformatio in pejus şi res iudicata pro veritate accipitur.

Înalta Curte subliniază că prin constatarea caracterul abuziv al clauzei este încălcat principiul agravării în propria cale de atac, dar şi al puterii de lucru judecat al valabilităţii clauzei antereferite. Această soluţie legislativă este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Uniunii Europene, care a statuat că dreptul Uniunii nu impune unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă acest lucru ar permite remedierea unei încălcări a unei dispoziții, indiferent de natura acesteia, cuprinse în Directiva 93/13, cu excepția situației în care dreptul național conferă unei astfel de instanțe această competență în cazul încălcării unor norme naționale de ordine publică. În plus, potrivit dreptului Uniunii, principiul protecției jurisdicționale efective a consumatorilor nu vizează dreptul de acces la un dublu grad de jurisdicție, ci numai la o instanță judecătorească.

În Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C-421/14, EU:C:2017:60), Curtea „statuează că Directiva 93/13 nu se opune unei norme naționale care interzice instanței naționale să reexamineze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor unui contract încheiat cu un profesionist în cazul în care s‑a statuat deja cu privire la legalitatea ansamblului clauzelor contractului respectiv în raport cu această directivă printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat. În această privință, Curtea amintește importanța pe care o are, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, principiul autorității de lucru judecat. Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca hotărârile judecătorești devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate”.

În concluzie, în ipoteza în care instanţa devolutivă aprecia caracterul abuziv al clauzei, acest motiv de ordine publică putea fi admis sau respins în funcţie de efectul asupra situaţiei juridice a părţii. Dacă prin reţinerea motivului de ordine publică, părţii i s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, atunci acesta va fi respins, cu motivarea că admiterea sa este împiedicată de dispoziţia imperativă de la art. 481 C.proc.civ.

Pentru considerentele expuse, se evocă că este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ.

II. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ., Înalta Curte reţine că acesta reglementează trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susţine acest motiv sub un prim aspect, în sensul că instanţa de apel nu a analizat ipotezele în care se consideră îndeplinită condiţia rezolutorie, în conformitate cu art. 1404 C.civ. şi nici aplicarea dispoziţiilor art. 1405 C.civ., aşa cum a statuat instanţa supremă prin hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual, şi sub al doilea aspect, respectiv existenţa unor motive contradictorii sub aspectul existenţei acordului de voinţă al părţilor în stabilirea conţinutului clauzei privind modalitatea de plată a diferenţei de preţ.

Critica este fondată, pentru considerentele ce se vor arăta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 C.proc.civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art.21 alin.(3) din Constituția României și art.6 alin.(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 alin. 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor cauzei: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine şi părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație şi Justiție evidenţiază că motivarea instanţei de apel este incompletă, întrucât, în rejudecarea cauzei, nu s-a statuat cu privire la criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări pentru a se putea aprecia că este îndeplinită condiţia rezolutorie.

În cuprinsul hotărârii, nu este consemnată nicio analiză cu privire la atitudinea subiectivă a reclamantei, respectiv buna sau reaua-credinţă pentru a determina incidenţa dispoziţiilor art. 1405 alin. (2) C.civ. şi nici la ipoteza în care refuzul băncii ar putea avea semnificaţia unui „refuz nejustificat”, în accepţiunea voinţei părţilor contractuale pentru a se considera că operează efectele condiţiei rezolutorii.

Instanţa devolutivă reţine doar că „refuzurile băncilor au fost justificate de regulile prudenţiale aplicate de fiecare societate bancară, iar reclamanta nu a generat aceste refuzuri printr-o conduită culpabilă”, considerent care că răspunde în mod efectiv dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare.

În plus, instanţa nu a cercetat apărarea formulată de către pârât în sensul că a oferit reclamantei, prin oferta înregistrată sub nr. 11-2774/08.11.2017, facilitatea de a-i acorda un împrumut egal cu diferenţa între preţul de vânzare şi suma compusă din avansul achitat şi creditul acordat de către bancă, în aceleaşi condiţii cu cele stabilite de către banca împrumutătoare. Această apărare formulată era esenţială pentru a stabili atitudinea subiectivă a părţilor contractante în contextul factual necesar pentru a opera efectele condiţiei rezolutorii.

Pentru aceste motive, constată că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ..

III. Ultimul motiv de recurs invocat este consacrat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ. şi se referă la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 1271 C.civ.

Referitor la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1404 şi art. 1405 C.civ., Înalta Curte a analizat criticile formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ.- motivarea contradictorie şi motivare insuficientă, împrejurare faţă de care nu se impune cercetarea criticilor formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ..

În schimb, criticile formulate- aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 1271 C.civ.- sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Instanţa de apel a reţinut că clauza VI din contract, care prevede că diferenţa de preţ se va achita “parte din surse proprii ale promitentei cumpărătoare, parte dintr-un credit bancar acordat promitentei-cumpărătoare de o bancă comercială din România” este abuzivă, întrucât înlătură aplicarea clauzei X din contract, care menţionează posibilitatea activării condiţiei rezolutorii în cazul refuzului justificat a patru instituţii bancare de a acorda promitentei-cumpărătoare creditul în vederea achiziţiei imobilului. S-a reţinut că această clauză care se referă la sursele din care promitenta-cumpărătoare urma să plătească preţul, nu poate fi asociată cu definirea preţului, ca obiect principal al contractului, ori cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, respectiv cu obligaţii asumate de promitenta-cumpărătoare faţă de promitenta-vânzătoare, asociate cu noţiunea de plată.

Înalta Curte evidenţiază că interpretarea instanţei devolutive este eronată, întrucât clauza VI din contract este exclusă de la evaluarea naturii abuzive, deoarece este asociată cu definirea preţului, ca obiect principal al contractului ori cu alte menţiuni care privesc obligaţiile asumate de promitenta-cumpărătoare, asociate cu noţiunea de plată, respectiv modalitatea de efectuare a plăţii, prin obţinerea unui credit bancar, prin virament bancar, prin numerar.

Se relevă că drepturile şi obligaţiile esenţiale ale părţilor, în cadrul contractului încheiat, se referă la încheierea contractului de vânzare, transmiterea proprietăţii şi plata preţului. Atâta timp cât preţul, ca element esenţial al contractului, a fost stabilit prin acordul de voinţă al părţilor, prin negociere liberă şi neîngrădită, iar acest aspect nu este contestat de niciuna dintre părţile litigante, menţionarea surselor de plată a preţului de către promitentul-cumpărător reprezintă un element asociat noţiunii de plată, care este exclusă de la evaluarea naturii abuzive.

Această clauză se referă la natura însăși a obligației debitorului şi face parte din obiectul principal al contractului, astfel încât caracterul său abuziv nu poate fi examinat în raport cu Directiva 93/13, având în vedere că a fost redactată în mod clar și inteligibil, aşa cum a reţinut chiar instanţa de apel.

Pentru toate considerentele expuse, constatându-se că sunt întemeiate criticile formulate, aşa cum au fost dezvoltate în analizarea recursului declarat, fiind fondate motivele de recurs invocate, în conformitate cu art. 496 şi art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL, împotriva încheierii din 06.06.2022 şi a deciziei civile nr. 1942/A din 20.12.2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat încheierea din 06.06.2022 şi decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă de apel.