Director's appeal fails; company entitled to restitution of 345,013 RON plus inflation and interest on null variable-pay clause.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 4 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Sibiu – secţia I Civilă sub număr de dosar x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A. Mediaş, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 1.821.749 RON, cu dobândă aferentă până la data plăţii efective, sumă compusă din: 380.027 RON, datorată în temeiul art. 3 din Hotărârea Consiliului de administraţie nr. 23/24.08.2017, ca urmare a regularizării subcomponentei variabile II a anului 2015; 1.078.470 RON reprezentând cea de-a doua subcomponentă variabilă aferentă anului 2017; 363.252 RON, constituită din suma de 24.408 RON aferentă anului 2014, suma de 97.992 RON aferentă anului 2015, suma de 125.208 aferentă anului 2016 şi suma de 115,644 RON aferentă anului 2017, reprezentând diferenţa rezultată din neactualizarea anuală a indemnizaţiei fixe conform INS.

Prin sentinţa civilă nr. 674/2018 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, pe rolul Tribunalului Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată sub număr de dosar x/2018

La 4 octombrie 2021 reclamantul a depus la dosar note de şedinţă prin care a majorat câtimea pretenţiilor principale de la 1.821.749 RON la 1.826.716 RON şi a indicat penalităţile de întârziere ca fiind în cuantum de 446.029,72 RON pentru perioada 01.01.2014- 28.02.2021, solicitând acordarea acestora în continuare până la achitarea efectiva a debitului, conform art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea civilă formulată la 27 noiembrie 2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu – secţia I Civilă la 28 noiembrie 2018 sub număr de dosar x/2018, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se dispună: obligarea pârâtului la restituirea sumei totale de 461.380 RON, reprezentând plata nedatorata a subcomponentei variabile 2 (anuală), după cum urmează: 42.392 RON- componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2013; 73.975 RON- componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2014; 265.890 RON - componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2015; 79.123 RON- componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2016; actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie şi dobânda legala de la data punerii în întârziere şi până la plata efectivă a debitului principal; constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 12, lit. (i), teza finală, din Contractul de mandat nr. x/20.12.2013; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 95/2019 din 4 martie 2019, Tribunalul Sibiu – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă – litigii cu profesionişti.

Ulterior, pe rolul Tribunalului Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată sub dosar nr. x/2018.

Prin încheierea din 23 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a constatat că tribunalul este competent material şi teritorial în soluţionarea cauzei; totodată, s-a admis excepţia conexităţii şi s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018, sens în care s-a trimis dosarul la completul mai întâi învestit.

Prin sentinţa nr. 412/C/2021 din 2 noiembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Sibiu, a fost respinsă excepţia nulităţii absolute a art. 1 alin. (1) şi (3) din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 14/07.06.2017 şi a Actului adiţional nr. x la contractul de mandat.

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă în privinţa sumei de 25.408 RON aferentă anului 2014.

A fost admisă cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2018, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A. şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului: suma de 380.027 RON, provenind din regularizarea subcomponentei variabile II a anului 2015, suma de 1.078.470 RON, reprezentând cea de-a doua subcomponentă variabilă aferentă anului 2017, şi suma de 368.2019 RON, compusă din sumele aferente anilor 2014, 2015, 2016 şi 2017, reprezentând diferenţa rezultată din neactualizarea anuală a indemnizaţiei fixe.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă acestor sume, în valoare de 446.029,72 RON, aferentă perioadei 01.01.2014-28.02.2021, conform raportului de expertiză, precum şi dobânda legală ce va curge în continuarea acestei date, prin raportare la suma globală de 1.826,76 RON, până la data achitării integrale a debitului.

Totodată, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul A. în dosarul conexat nr. x/2018

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ce face obiectul dosarului conexat nr. x/2018, formulată de reclamanta Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A., ca prescrisă în privinţa sumei de 42.392 RON aferentă anului 2013 şi a sumei 73975 RON aferentă anului 2014.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ce face obiectul dosarului conexat nr. x/2018, formulată de reclamanta Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

A fost respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanta Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A. în dosarul conexat nr. x/2018

Împotriva sentinţei civile nr. 412/2021, pronunţate de către Tribunalul Sibiu în dosarul civil nr. x/2018, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 54/2023 din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Alba-Iulia – secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei nr. 412/C/2021 pronunţată de Tribunalul Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului conexat nr. x/2018 formulată de reclamanta B. S.A. împotriva pârâtului A. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să restituie reclamantei B. S.A. suma de 345.013 RON, reprezentând plată nedatorată a subcomponentei variabile 2 (anuală) din care suma de 265.890 RON-componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2015 şi suma de 79.123 RON-componenta variabilă 2 (anuală) aferentă anului 2016.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de mai sus actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală de la data punerii în întârziere-06.09.2018 şi până la plata efectivă a debitului principal.

A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 12 lit. i) teza finală din contractul de mandat nr. x/20.12.2013.

De asemenea, a respins cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului conexat nr. x/2018, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.A..

A înlăturat obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor de 380.027 RON din regularizarea subcomponentei variabile II a anului 2015, 1.078.470 RON, reprezentând cea de-a doua subcomponentă variabilă aferentă anului 2017 şi 368.219 RON compusă din sume aferente anului 2014, 2015, 2016, 2017, reprezentând diferenţa rezultată din neactualizarea anuală a indemnizaţiei fixe precum şi de la plata dobânzilor legale aferente.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

În termen legal, împotriva deciziei nr. 54/2023 din 15 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia – secţia a II-a Civilă, reclamantul A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa casării hotărârii atacate; totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel încălcat şi a aplicat greşit prevederile art. 37, art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011; art. 73 din Legea nr. 31/1990; art. 1246-1250; art. 1341; art. 1270 C. civ. art. 142 (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la interpretarea instanţei de apel privind art. 37 şi art. 38 din O.U..G nr. 109/2011 privind componenta variabilă, recurentul a susţinut că aceasta este greşită având în vedere următoarele considerente:

După redarea prevederilor art. 38 şi art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, recurentul a opinat că remuneraţia directorului in integralitatea sa (componenta fixă şi variabilă) este stabilită de consiliul de administraţie care va avea în vedere limitele stabilite de către adunarea acţionarilor, în ceea ce priveşte componenta fixă, componenta variabilă putând fi stabilită de către consiliul de administraţie, potrivit art. 38 alin. (3) coroborat cu prevederile art. 142 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, totodată, având în vedere şi prevederile art. 3 indice 1 alin. (5) care fac trimitere la normele metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor Publice, care aprobă metodologia de stabilire a indicatorilor de performanţă financiari şi nefinanciari şi a componentei variabile a remuneraţiei.

În speţă, consiliul de administraţie a stabilit modificarea limitei componentei variabile a remuneraţiei, fiind încheiat actul adiţional din 28.12.2015.

Prin urmare, nu există o încălcare a prevederilor art. 73 din Legea nr. 31/1990, nici a hotărârii adunării acţionarilor nr. 14/2013 şi nici a prevederilor art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011 dacă se încheie un act adiţional la contractul de mandat, prin care se modifică limitele componentei variabile a remuneraţiei directorului general, câtă vreme limitele au fost stabilite conform prevederilor art. 38 alin. (3) coroborate cu prevederile art. 142 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, şi, totodată având în vedere prevederile art. 3 indice 1 alin. (5), potrivit interpretării arătate mai sus.

Într-o altă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1341 C. civ. prin raportare la art. 1270 C. civ. având în vedere că între părţi a existat un contract de mandat care a fost modificat prin actul adiţional nr. x/2015, prin care s-au adus modificări asupra modului de stabilire a remuneraţiei recurentului, precum şi, întrucât, potrivit prevederilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, deci, inclusiv contractul ulterior, modificat prin act adiţional.

Instanţa de apel a reţinut că plata nu era datorată având în vedere că prin actul adiţional nu s-ar fi respectat hotărârea AGA nr. 14/2013, prin care s-ar fi stabilit limitele remuneraţiei potrivit prevederilor art. 37 şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011; de asemenea, instanţa de apel nu a arătat de ce s-ar înlătura aplicarea forţei obligatorii a contractului prevăzută de art. 1270 C. civ.

În aceste condiţii, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1341 C. civ. ca urmare a interpretării greşite a prevederilor art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011 şi, totodată, cu încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ.

Instanţa de apel a considerat ca remuneraţia Directorului General se stabileşte având ca referinţă media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de societate, comunicata de INS, anterior numirii.

Or, cele reţinute de instanţa de apel privind interpretarea prevederilor art. 37 şi art. 38 din perspectiva stabilirii valorii componentei fixe este greşită având în vedere următoarele considerente:

Componenta fixă prevăzută de art. 37 şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, în ceea ce priveşte remuneraţia directorului general, are elemente de stabilire expres identificate (media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar ...), însă, valoarea este variabilă, fiind necesară actualizarea periodică în funcţie de valorile raportate de I.N.S.

Astfel, denumirea de componenta fixă are în vedere "fixitatea" elementelor de stabilire, însă, nu şi sub aspectul valorii care variază în funcţie de valorile raportate de I.N.S.

Prin urmare, la momentul încheierii contractului de mandat, în ceea ce priveşte componenta fixă, s-a avut în vedere valoarea de 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar din ramura în care îşi desfăşoară activitatea societatea, comunicat de I.N.S. anterior numirii, ulterior, urmând a se actualiza pe baza datelor comunicate de I.N.S. pe perioada desfăşurării contractului de 4 ani.

O interpretare contrară a prevederilor legale mai sus menţionate, asemenea celei date de instanţa de apel, ar înfrânge voinţa legiuitorului şi spiritul normei edictate, deoarece, ar plafona valoarea componentei fixe a remuneraţiei directorului general la valorile I.N.S. de la data încheierii contractului de mandat pentru toata perioada de 4 ani de mandat, ceea ce echivalează cu o lipsă a stimulării obţinerii de performanţă managerială.

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel, în mod greşit, a interpretat prevederile art. 37 şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, în ceea ce priveşte modul şi limitele la care se poate stabili remuneraţia directorului din perspectiva limitelor componentei fixe şi variabile a remuneraţiei, precum şi efectele pe care această interpretare le-ar produce asupra clauzelor contractului de mandat şi al actelor adiţionale ale acestuia, a atras şi o greşită aplicare a prevederilor art. 1341 şi art. 1270 C. civ.

Curtea de apel a reţinut că prima instanţă a soluţionat ]n mod greşit excepţia nulităţii clauzei prevăzute la art. 12 lit. (i) din Contractul de mandat nr. x/2013, sens în care a constatat că aceasta ar fi lovită de nulitate absolută, deoarece prevederile acesteia ar contraveni interpretării art. 37 şi art. 38 din O.U..G nr. 109/2011, precum şi că nu s-ar fi respectat nici prevederile hotărârii AGA nr. 14/2013.

Or, această reţinere este greşită, întrucât nulitatea absolută intervine în cazurile prevăzute la art. 1247 şi 1250 C. civ., respectiv când se prevede în mod expres nulitatea absolută şi când norma de drept presupus a fi încălcată ocroteşte un interes general.

Or, instanţa de apel când a apreciat asupra nulităţii absolute s-a raportat la o presupusă încălcare a normelor juridice de la art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011, care ar avea un caracter imperativ.

În acest context, recurentul a susţinut că, în primul rând, nu a existat nicio încălcare a vreunei prevederi legale prin clauzele contractuale, iar, în al doilea rând, instanţa de apel nu a avut în vedere, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei nulităţii absolute prevederile art. 1247-1250 C. civ., care reglementează asupra nulităţii absolute; de fapt, instanţa de apel nici nu a indicat temeiul de drept în baza căruia ar fi incidentă nulitatea absolută.

Daca instanţa ar fi analizat excepţia nulităţii absolute prin raportare la prevederile art. 1247-1250 C. civ., care reglementează nulitatea absolută, ar fi constatat că aceasta nu este incidentă, deoarece normele juridice la care s-a raportat nu ocrotesc un interes general şi nici nu se prevede în mod expres sancţiunea nulităţii în cazul încălcării acestora.

Astfel, în speţă, atât art. 37, cât şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 nu ocrotesc un interes general, ci, un interes particular, prevederile legale menţionate de către instanţa de apel reglementând modul de remuneraţie al administratorilor executivi şi directorului general, deci, chestiuni de interes privat, care privesc, pe de-o parte, societatea intimată, şi, pe de altă parte, recurentul.

De asemenea, nulitatea absolută nu este incidentă în cazul în care este invocată de societatea - parte semnatară a contractului de mandat prin organele reprezentative, deoarece, s-ar încălca principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Aşa fiind, a susţinut recurentul, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 37 şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 prin raportare la prevederile art. 1247-1250 C. civ., care reglementează nulitatea absolută, fapt ce atrage soluţionarea greşită în ceea ce priveşte incidenţa nulităţii absolute a clauzei contractuale avute în vedere de instanţă.

De asemenea, în opinia recurentului, reţinerea greşită în ceea ce priveşte nulitatea absolută a prevederilor contractuale, în mod automat, a avut ca efect şi soluţionarea greşită a fondului celor două acţiuni formulate atât de către recurent, cât şi de către intimată, deoarece, modul de soluţionare a excepţiei a atras şi soluţia pronunţată asupra fondului acţiunilor în cauză, în condiţiile în care valabilitatea acestei clauze influenţează stabilirea valorii remuneraţiei datorate care face şi obiectul acţiunilor pe fond.

Intimata-pârâtă Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 5 martie 2024, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 14 mai 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi cu temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Autorul căii de atac şi-a întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În considerarea motivului de casare invocat, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel încălcat şi a aplicat greşit prevederile art. 37, art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011; art. 73 din Legea nr. 31/1990; art. 1246-1250; art. 1341; art. 1270 C. civ.. art. 142 (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul;i cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt presupune încheierea între recurentul-reclamant A., având funcţia de director general, şi intimata-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE GAZE NATURALE ROMGAZ S.A. MEDIAŞ a Contractului de mandat nr. x/20.12.2013, prin care, s-a stabilit, la art. 12, că directorul general are dreptul la o indemnizaţie: (i) fixă lunară brută pentru executarea mandatului încredinţat, în cuantum de 31.260 RON, dar nu mai mult de 6 ori media pe ultimele luni a câştigului salarial mediu brut lunar din ramura în care îşi desfăşoară activitatea societatea, comunicat de INS (conform art. 4, alin. (4), din O.U.G. nr. 109/2011, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 51/2013). Indemnizaţia fixă se actualizează anual în funcţie de datele furnizate de INS, precum şi: (ii) o componentă variabilă. Componenta variabilă este determinată în funcţie de atingerea obiectivelor, respectiv îndeplinirea nivelului ţintă al indicatorilor de performanţă (Anexa 1) aprobaţi prin Planul de management şi va avea două subcomponente, al căror mod de calcul este prezentat la lit. a) şi, respectiv, b din contract.

Prin Hotărârea nr. 14/2013, adoptată în conformitate cu art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 11/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, Adunarea Generală a Acţionarilor Romgaz S.A., în calitate de organ de conducere al acestei societăţi, a stabilit limitele minime şi maxime ale indemnizaţiei directorului general, atât în componenta ei fixă, cât şi în componenta variabilă, dând în sarcina Consiliului de administraţie ca, în limitele stabilite, să fixeze remuneraţia cuvenită acestuia în corelare cu gradul de îndeplinire a criteriilor şi obiectivelor de performanţă.

S-a stabilit pentru indemnizaţia fixă lunară brută între 4 şi 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar din ramura în care îşi desfăşoară activitatea societatea, comunicat de Institutul Naţional de Statistică anterior numirii, iar pentru componenta variabilă lunară între 0,75 şi 2 indemnizaţii fixe lunare brute, acordate conform prevederilor contractului de mandat directorului general.

Contractul de mandat nr. x/20.12.2013 respecta, în ceea ce priveşte indemnizaţia stabilită în favoarea recurentului-reclamant, atât în componenta fixă, cât şi în cea variabilă, dispoziţiile Hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor nr. 14/2013.

Prin actul adiţional nr. x/28.12.2015, art. 12, pct. ii, lit. b), paragraful 1, a fost modificat în sensul că limita maximă a celei de-a doua subcomponente a componentei variabile a fost prevăzută ca fiind nu mai mult de 3 ori valoarea indemnizaţiei fixe anuale determinată potrivit art. 12 (i) din contractul de mandat, în loc de, (…) nu mai mult de câştigul mediu anual brut pe salariat influenţate de bonificaţiile şi bonusurile în RON şi/sau natură pe societate realizate în exerciţiul financiar respectiv 2, cum era prevăzut în contractul de mandat.

Recurentul se prevalează în mod greşit de o încălcare a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care conform lit. d) al acestui text legal administratorii sunt răspunzători pentru exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale.

Art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice prevede că remuneraţia membrilor consiliului de administraţie este stabilită de adunarea generală a acţionarilor în structura şi limitele stabilite prin acest act normativ.

La alin. (2) al articolului sus-menţionat, se prevede modul de stabilire a remuneraţiei membrilor neexecutivi ai consiliului de administraţie, la alin. (3) este reglementată remuneraţia membrilor executivi ai acestuia, iar la alin. (4) se prevede faptul că anual se revizuieşte componenta variabilă a remuneraţiei membrilor consiliului de administraţie în funcţie de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare şi de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanţă stabiliţi în contractul de mandat.

Art. 38, alin. (1), din acelaşi act normativ, prevede că renumeraţia directorilor este stabilită de consiliul de administraţie şi nu poate depăşi nivelul remuneraţiei stabilite pentru membri executivi ai consiliului de administraţie. Este unica formă de remuneraţie pentru care îndeplinesc şi calitatea de administratori. La alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că remuneraţia este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară, stabilită în limitele prevăzute la art. 37 alin. (3), şi dintr-o componentă variabilă, constând într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, acordarea de acţiuni, stok-options sau o schemă echitabilă, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod legal că atât consiliul de administraţie, în calitate de organ de gestiune şi administrare a societăţii reclamante, cât şi reclamantul, în calitate de director general, căruia i s-au delegat atribuţiile de conducere a societăţii pârâte, aveau, deopotrivă, obligaţia de a respecta întocmai cele statuate prin Hotărârea nr. 14/26.08.2013 de Adunarea Generală a Acţionarilor Romgaz S.A., în calitate de organ de conducere al societăţii, respectiv limitele generale ale indemnizaţiei directorului general, atât în componenta ei fixă, cât şi în componenta variabilă, urmând ca, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 şi în limitele stabilite prin această hotărâre, consiliul de administraţie să fixeze remuneraţia directorului general în corelare cu gradul de îndeplinire a criteriilor şi obiectivelor de performanţă.

În acest cadru legal şi contractual, s-a reţinut cu justeţe că modificarea adusă prin actul adiţional a reprezentat o nesocotire a hotărârii adunării generale în ceea ce priveşte limita maximă a componentei variabile a indemnizaţiei directorului general, stabilită la două indemnizaţii fixe lunare brute acordate conform contractului de mandat directorului general.

În raport cu legala dezlegare dată litigiului asupra aspectelor redate, se constată că dispoziţiile art. 1341 C. civ., potrivit cărora: "Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire", au fost corect aplicate, având în vedere că plăţile efectuate în urma modificării aduse prin actul adiţional, plăţi reprezentând subcomponenta a II-a a indemnizaţiei variabile, erau nedatorate.

Cât priveşte criticile recurentului referitoare la soluţia de admitere a excepţiei de nulitate a clauzei prevăzute la art. 12 lit. (i) teza finală din Contractul de mandat nr. x/2013, acestea nu pot fi primite, neputându-se reţine o încălcare a prevederilor art. 1246-1250 C. civ. şi nici a prevederilor art. 142 lit. c) din Legea nr. 31/1990 (vizând atribuţii exclusive ale consiliului de administraţie legate de numirea, revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor).

Constatarea nulităţii absolute s-a dispus nu în temeiul unei dispoziţii care să prevadă în mod expres această sancţiune, ci având în vedere caracterul imperativ al prevederilor art. 37 alin. (3) teza I şi art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, care stabilesc limita maximă a indemnizaţiei fixe lunare de care pot beneficia conform legii membrii executivi ai consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere şi directorii, legiuitorul precizând în mod expres că "(…) indemnizaţia fixă lunară care nu poate depăşi de 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat în societate, la nivelul de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică anterior numirii (…)."

Dispoziţiei menţionate i s-a dat în mod corect valenţele unei norme cu caracter imperativ, de ordine publică, pentru că, aşa cum s-a arătat, prin aceasta legiuitorul a prescris care sunt acele limite de remunerare, nelăsând întreprinderii publice libertatea de a le stabili.

Însăşi modalitatea de redactare a normelor indicate confirmă concluzia instanţei de apel, în condiţiile în care norma încălcată impune societăţii o anumită conduită şi ocroteşte un interes general, acela ca o societate în care Statul deţine participaţii să funcţioneze cu limite clare de remunerare a administratorilor executivi şi a directorului general, pe criterii de performanţă şi eficienţă.

În egală măsură, în mod eronat recurentul invocă o aplicare greşită a prevederilor art. 1270 C. civ., potrivit cărora "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", întrucât nu pot fi ignorate prevederile art. 1169 C. civ., care stipulează că: "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri".

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că a stabili printr-o clauză contractuală posibilitatea de reactualizare a indemnizaţiei fixe lunare în raport cu media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectivului principal de activitate înregistrat de societate, comunicată de INS lunar sau, după caz, anual, adaugă la lege şi contravine, astfel, dispoziţiilor menţionate, clauza prevăzută de art. 12 lit. i) teza finală din Contractul de mandat nr. x/2013 fiind lovită de nulitate absolută.

Constatând că prin criticile recurentului-reclamant A. nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă acest recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 54 din 15 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2024.