Hydropower contractor’s payment claim for pre-insolvency works rejected; appeals quashed

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.067.087 RON datorate în temeiul Contractului nr. x/1989 privind Amenajarea hidroenergetică Răstoliţa încheiat la 8 ianuarie 1980 cu modificările şi completările ulterioare reprezentând 2.786.234.56 RON - pentru care s-a emis Factura HCR - CJ nr. x/10.03.2016 aferentă lucrărilor de construcţii montaj pentru obiectivul de investiţii - Amenajarea hidroenergetică Răstoliţa; 280.852.44 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei mai sus menţionate.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în continuare, calculate până la data plăţii efective a debitului principal.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei netimbrarii/insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată şi respingerea acesteia ca netimbrată/insuficient timbrată, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de prevederile art. 432 raportat la art. 430 C. proc. civ. şi respingerea, pe cale de consecinţă, a cererii de chemare în judecată, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la sumele aferente lucrărilor pretins executate în perioada 2012-2013 şi respingerea acţiunii ca prescrisă cu privire la aceste sume, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018 tribunalul a apreciat că excepţia decăderii este relativă, conform dispoziţiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ., că, în speţă, având în vedere că întâmpinarea este obligatorie, pârâta era obligată să o invoce prin întâmpinare; în consecinţă, excepţia decăderii invocată la primul termen s-a apreciat că este tardiv formulată.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2019 au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 17 decembrie 2019 tribunalul a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a solicita proba cu o nouă expertiză având în vedere, pe de o parte, că prin întâmpinarea formulată nu a solicitat administrarea probei cu expertiză, iar în ceea ce priveşte efectuarea unui nou raport de expertiză motivat de ceea ce se solicită în privinţa acestor lucrări, tribunalul a apreciat că cel mai târziu la data de 01.10.2019 ar fi trebuit propusă această probă faţă de dispoziţiile art. 138 alin. (2) Noul C. proc. civ., având în vedere şi faptul că aspectele puse în discuţie de către pârâtă se leagă de constatarea doamnei expert care este cuprinsă în raportul de expertiză. Totodată, a reţinut că înscrisurile depuse reprezintă o anexă la un alt act adiţional 3A1, iar în speţă se discută de actul adiţional 3A2.

Prin sentinţa civilă nr. 3806 din 19 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să-i plătească acesteia suma de 2.786.234,56 RON reprezentând contravaloarea facturii x/10.03.2016, cu penalităţi în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere calculate asupra debitului principal în valoare de 2.786.234,56 RON, începând cu data scadenţei 21.04.2016, până la data achitării efective; pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru) în sumă de 48.235 RON.

Împotriva acestor încheieri şi a sentinţei a declarat apel B. S.A., solicitând: schimbarea încheierii din 18 septembrie 2018 în sensul respingerii excepţiei tardivităţii invocării decăderii şi al admiterii excepţiei decăderii intimatei-reclamante din dreptul de a realiza creanţa; schimbarea încheierii din 12 noiembrie 2019 în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune; schimbarea încheierii din 17 decembrie 2019 în sensul admiterii probei cu expertiza contabilă sau al completării raportului de expertiză; schimbarea sentinţei nr. 3806 din 19 decembrie 2019 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; s-a solicitat obligarea intimatei-reclamante la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 376/2023 din 9 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, s-au respins ca nefondate, apelurile formulate împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019 şi împotriva încheierii din 17 decembrie 2019.

Au fost admise apelurile formulate împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 3806 din 19 decembrie 2019, de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.A.

Au fost schimbate încheierea din 18 septembrie 2018 şi sentinţa civilă nr. 3806 din 19 decembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în sensul că s-a respins excepţia tardivităţii invocării decăderii; s-a admis excepţia decăderii intimatei-reclamante din dreptul de a realiza creanţa şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata lucrărilor efectuate în 2011 în cuantum de 1.873.977,90 RON valoare fără TVA.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă: a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 337.319,38 RON la care se adaugă TVA contravaloare lucrări; a fost obligată la plata către reclamantă a penalităţilor în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere calculate asupra debitului principal începând cu data scadenţei 21.04.2016, până la data achitării efective; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în fond în sumă de 6.978,19 RON.

Prin aceeaşi decizie, a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 26.172 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar CONSORŢIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENŢĂ FORMAT DIN C. ŞI D., cât şi pârâta B. S.A. au formulat cereri de recurs.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., după o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamanta A. S.A. a susţinut, în esenţă, greşita interpretare a prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei raportat la cele ale art. 2550 alin­. 1 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 2513 C. civ.

Astfel, instanţa a reţinut că decăderea întemeiată pe art. 76 din Legea nr. 85/2006 poate fi invocată oricând, fără a trebui să fie valorificată in limine litis de către partea interesată, astfel cum prevede art. 2550 coroborat cu art. 2513 C. civ.

Redând prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006, recurenta susţine că acestea nu conţin norme de procedură privind momentul valorificării acestei sancţiuni de către persoana interesată, aceste norme de procedură fiind conţinute în art. 2513 (coroborat cu art. 2550) din C. civ.

Art. 2513 coroborat cu art. 2550 din C. civ., arată recurenta, instituie o sancţiune de natură procedurală, respectiv o decădere din dreptul a mai invoca excepţia decăderii dreptului material la acţiune, în cazul în care aceasta nu este valorificată de către pârât in limine litis. Fiind vorba despre o regulă de procedură acesta este de imediată aplicare.

Totodată, legea specială a insolvenţei (care se aplică actelor şi operaţiunilor prevăzute de lege, potrivit art. 5) nu poate reglementa norme de procedură generală, pentru acţiuni care excedează scopului şi obiectului său de reglementare.

În speţă, B. a invocat pentru prima data excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a ne realiza creanţa în măsura în care aceasta s-ar fi născut anterior intrării B. în insolvenţă la termenul din 26 septembrie 2017 (ulterior termenului de depunere a întâmpinării).

Or, decăderea, ca sancţiune de drept comun, poate fi opusă numai dacă a fost invocată prin întâmpinare, astfel cum reiese din prevederile art. 2550 alin. (1) C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 2513 C. civ.

Posibilitatea de a invoca decăderea direct la primul termen de judecată este circumscrisă numai la acele cazuri în care întâmpinarea nu este obligatorie. Cum, în cauză, nu există un text de lege care să prevadă caracterul facultativ al întâmpinării, depunerea acesteia este obligatorie, iar excepţia decăderii ar fi trebuit invocată numai prin întâmpinare.

Sancţiunea nerespectării acestui termen legal peremptoriu constă, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., în decăderea pârâtei din dreptul de a invoca decăderea reclamantei din dreptul de a-şi realiza creanţa.

În ceea ce priveşte caracterul relativ al excepţiei arată că din perspectiva naturii juridice, decăderea din dreptul prevăzut la pct. 3 din art. 76 din Legea nr. 85/2006 este de drept material civil, întrucât priveşte un drept substanţial.

Prin urmare, apreciază că regimul juridic al decăderii din art. 76 este completat cu dispoziţiile C. civ. care impun un termen limită de invocare a decăderii.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând greşita interpretare a prevederilor art. 1270 C. civ., care consacră principiul potrivit căruia contractul este legea părţilor (cu referire la momentul naşterii creanţei); în speţă momentul executării lucrărilor fiind dat de momentul contractării acestor lucrări de către B., respectiv 2014.

În opinia recurentei, instanţa a ignorat prevederile contractuale care reglementează naşterea obligaţiei A. de a executa lucrările în dispută, introducând o confuzie între naşterea obligaţiei şi scadenţa obligaţiei.

Subliniază că obligaţia contractuală a A. de a executa lucrările s-a născut la momentul la care lucrările au fost angajate/contractate de B., prin includerea acestora în Actul adiţional nr. 3a2/2014. Mai înainte de angajarea lucrărilor de către B. nu se poate vorbi de o obligaţie contractuală născută a A..

În speţă, susţine recurenta, nu vorbim, aşa cum consideră instanţa prin hotărârea recurată de un drept al A. născut, dar neajuns la scadenţă, ci vorbim chiar de naşterea obligaţiei de executare a lucrărilor, obligaţie succedată de dreptul A. de a solicita plata lucrărilor, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii contractuale (aprobarea de către B. a situaţiilor de lucrări, alocarea fondurilor de către B., emiterea facturii de către A. etc.).

Mecanismul de angajare/contractare al lucrărilor este prevăzut atât de legislaţia aplicabilă cât şi de dispoziţiile contractuale. Acest mecanism contractual impune ca momentul privind naşterea creanţei să fie generat de contractarea lucrărilor (naşterea obligaţiei contractuale a A. de a executa lucrările) prin semnarea unui act adiţional şi alocarea de către B. a finanţării pentru plata lucrărilor.

Subliniază că dreptul A. de plată a lucrărilor şi obligaţia corelativă a B. nu se putea naşte mai înainte de semnarea Actului adiţional nr. 3a.2/2014. adică mai înainte ca A. să aibă obligaţia contractuală de a executa lucrările.

Aşadar, abia începând cu luna noiembrie 2014, data prevăzută în Anexa nr. 1 pentru decontarea lucrărilor, A. era îndreptăţită să pretindă B. îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin, respectiv plata lucrărilor.

Semnarea proceselor-verbale de recepţie calitativă nu are semnificaţia, aşa cum eronat consideră curtea de apel, naşterii dreptului contractual privind plata lucrărilor.

Până la contractarea lucrărilor de către B. - prin Actul adiţional nr. 3a2/2014 nu există un drept contractual al A. de a pretinde plata vreunei sume de bani.

Creanţa, ca parte activă a raportului obligaţional, nu s-a născut anterior Actului adiţional nr. 3a2/2014.

Nu în ultimul rând arată că existenţa unei practici statornicite între părţi nu a fost pus în discuţia părţilor, acest aspect fiind menţionat de instanţă direct prin hotărârea recurată, ceea ce duce la încălcarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Recurenta-reclamantă susţine greşita interpretare a prevederilor art. 1270 C. civ., care consacră principiul potrivit căruia contractul este legea părţilor (cu referire la semnificaţia juridică a includerii lucrărilor în Actul adiţional nr. 3a2/2014).

Instanţa de apel, arată recurenta, considerând că documentele de calitate au semnificaţia executării lucrărilor, goleşte de conţinut prevederile Actului adiţional nr. 3a2/2014, prevederi pe care instanţa le citează în hotărârea recurată, interpretându-l în contra voinţei părţilor.

Astfel, prin decizia recurată se arată că părţile au stabilit prin acest act adiţional mecanismul de plată pentru lucrările în dispută. Potrivit art. 5 din Actul adiţional 3a2/2014, până la finalizarea tuturor lucrărilor rest de executat cuprinse în Anexa nr. 1, acestea se vor deconta în preţuri ferme, fără actualizări/modificări, la care se aplică o reducere comercială de 11% (pag. 16, al treilea paragraf din Hotărârea recurată).

În opinia recurentei, instanţa a ignorat prevederile contractuale sau le-a dat un alt înţeles decât cel convenit de părţi (şi arătat clar prin actul adiţional).

Precizează că reclamanta nu a afirmat, aşa cum susţine instanţa în hotărârea recurată că obligaţia de plată era supusă unui termen sau condiţie, ci că naşterea obligaţiei depindea de semnarea unui act adiţional în care să fie cuprinse lucrările, adică angajate/contractate de B..

Conchizând, apreciază că instanţa de apel a ignorat forţa obligatorie a contractului şi a lipsit de efecte Actul adiţional nr. 3a2/2014, considerând eronat că lucrările au fost executate (contractual) la data documentelor de calitate, mai înainte de a fi contractate lucrările.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei în parte şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului (în limitele recurate) cu consecinţa respingerii apelului declarat de B. şi admiterea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de A..

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, pe care o consideră relevantă în cauză, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva respingerii apelului împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019 privind respingerea excepţiei inadmisibilitătii formulării cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 11 alin. (2), art. 21 alin. (2) şi alin. (3), art. 66 alin. (1), (13)7 şi art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (Legea nr. 85/2006) privitoare la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

Preliminar, având în vedere că pentru lucrările executate de A. şi recepţionate de B. în anul 2011, instanţa de apel în mod corect a constat că a operat decăderea intimatei din dreptul de a realiza creanţa, recurenta precizează că înţelege să prezinte motivele de nelegalitate a deciziei recurate doar în ceea ce priveşte lucrările din anul 2014.

Astfel, în ceea ce priveşte lucrările din anul 2014, întrucât lucrările de aducţiune din anul 2014 au fost executate de antreprenor şi recepţionate în anul 2014, creanţele aveau natura unor creanţe curente (născute în timpul procedurii insolvenţei), care, de asemenea, nu pot fi valorificate decât în timpul procedurii.

Arată că administratorul judiciar este participantul în procedura insolvenţei care, printre altele, are atribuţia verificării tuturor creanţelor şi a formulării de obiecţiuni cu privire la acestea. Această atribuţie vizează inclusiv creanţele născute în cursul procedurii, aşa cum rezultă din prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Împotriva măsurilor dispuse de administratorul judiciar, creditorul precum şi orice persoană interesată pot face contestaţie în termen de 3 zile de la data publicării raportului aferent lunii în care măsura respectivă a fost luată, conform prevederilor art. 21 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 85/2006.

Termenul de 3 zile este un termen de decădere. Prin urmare, în absenţa contestării măsurii administratorului judiciar, creditorul este decăzut din dreptul de a mai contesta măsura luată de administratorul judiciar. Orice acţiune ulterioară formulată cu scopul eludării dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 85/2006 este inadmisibilă.

În speţă, subliniază recurenta, măsura luată de administratorul judiciar a fost aceea de a refuza plata creanţelor pretinse de A., considerându-le nedatorate.

Or, A. a avut posibilitatea de a contesta aceste măsuri ale administratorului judiciar în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 85/2006, ca urmare a depunerii rapoartelor administratorului judiciar aferente lunilor în care au fost luate măsurile de refuz al plăţii sumelor pretinse.

Prin urmare, contrar reţinerilor nelegale ale instanţei de apel, A. avea posibilitatea de a contesta măsura administratorului judiciar de a refuza plata creanţelor doar în cadrul procedurii reglementate de art. 21 din Legea nr. 85/2006.

Întrucât nu şi-a exercitat acest drept, ci a rămas în pasivitate faţă de măsura dispusă de administratorul judiciar, consideră că A. a fost decăzută din dreptul de a contesta măsura dispusă de administratorul judiciar.

Astfel, având în vedere cele precizate, recurenta-pârâtă, conchide că A. avea obligaţia să formuleze contestaţie împotriva refuzului administratorului de a analiza cererea de plată, fiind inadmisibilă o acţiune de drept comun întemeiată pe acest motiv, în aceeaşi optică statuând şi Curtea de Apel Bucureşti într-o speţă similară.

Sub un alt aspect, apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că în procedura insolvenţei pot fi contestate doar măsurile administratorului judiciar cuprinse într-un raport, nu şi omisiunile administratorului judiciar de a răspunde la cererile de creanţă formulate.

Subliniază că omisiunea administratorului judiciar de a răspunde cererilor de plată ar fi trebuit contestată de A. în termenul prevăzut de lege.

Totodată, consideră că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că solicitarea stornării unor facturi sau nerecunoaşterea acestora în timpul procedurii nu constituie un refuz de plată.

De asemenea, susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că refuzul cererii de plată nu poate fi imputat intimatei.

În consecinţă, luând în considerare că A. avea obligaţia de a face toate demersurile pentru îndestularea creanţei sale în timpul procedurii, având în vedere că a formulat cereri de plată către administratorul judiciar, recurenta-pârâtă solicită constatarea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă neavând posibilitatea parcurgerii procedurii de drept comun prin eludarea procedurii insolvenţei, în caz contrar încălcându-se competenţa exclusivă a judecătorului sindic.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, mai arată recurenta, creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, este evident faptul că inclusiv creanţele născute în timpul procedurii trebuiau îndestulate în cadrul acestei proceduri. Pasivitatea A., care nu a solicitat în timp util plata creanţelor curente, trebuie să fie sancţionată prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, în contextul în care creanţele curente nu pot fi valorificate decât în cadrul procedurii insolvenţei.

Pe cale de consecinţă, solicită admiterea recursului şi reformarea încheierii din 12 noiembrie 2019 în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii din perspectiva creanţei solicitate pentru lucrările din anul 2014, în mod nelegal a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că excepţia inadmisibilităţii ar fi fost respinsă în mod corect de prima instanţă, în contextul în care o asemenea soluţie contravine prevederilor art. 11 alin. (2), art. 21 alin. (2) şi alin. (3), art. 66 alin. (1), art. 137 şi art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă apreciază ca fiind nelegală decizia atacată şi din perspectiva respingerii excepţie puterii de lucru judecat.

Prin respingere excepţie puterii de lucru judecat raportat la soluţiile pronunţate în dosarele nr. x/2012 şi y/2015, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1201 din vechiul C. civ.

Apreciază că în cauză se impunea respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 125 din 30 martie 2017 pronunţate în dosarul nr. x/2012, respectiv ca urmare a soluţiilor pronunţate în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2015

Recurenta mai critică decizia recurată pentru nelegalitate din perspectiva respingerii apelului referitor la netemeinicia cererii de chemare în judecată, susţinând, că prin admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat prevederile art. 969 şi 1073 din vechiul C. civ.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, fără să ţină seama de voinţa contractuală, că părţile ar fi derogat de la principiul îndestulării concursuale a creditorilor în cadrul insolvenţei, prin întocmirea Actului Adiţional nr. 3a.2/2014.

Apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit culpa contractuală a pârâtei în prezenta cauza nefiind angajate condiţiile răspunderii civile contractuale.

Solicită admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi, în rejudecare, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2024, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 26 martie 2024.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A prin administrator judiciar CONSORŢIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENŢĂ FORMAT DIN C. ŞI D. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Sub un prim aspect, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, greşita interpretare a prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei raportat la cele ale art. 2550 alin­. 1 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 2513 C. civ., apreciind că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că decăderea întemeiată pe art. 76 din Legea nr. 85/2006 poate fi invocată oricând. Aceasta întrucât, a subliniat recurenta, decăderea, ca sancţiune de drept comun, poate fi opusă numai dacă a fost invocată prin întâmpinare, astfel cum reiese din prevederile art. 2550 alin. (1) C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 2513 C. civ.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedurile de insolvenţă, "(1) Cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase. (2) Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau excepţie."

Textul legal enunţat stipulează că acei creditori care nu au formulat cererea de creanţă în condiţiile prevăzute de lege şi nu au participat la procedură în această calitate nu pot solicita ulterior realizarea creanţei, în situaţia în care procedura s-a închis, nici de la debitor, în cazul reorganizării, nici de la asociaţii cu răspundere nelimitată.

Este de necontestat că normele care reglementează regimul juridic al creanţelor, în cadrul procedurii insolvenţei, sunt guvernate de prevederi legale de ordine publică, de la care nu se poate deroga, în acest sens fiind şi art. 2 din Legea nr. 85/2006.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, decăderea din dreptul de a solicita plata creanţei ce formează obiectul prezentei cauze (creanţa vizând contravaloarea lucrărilor efectuate în 2011, anterior intrării în insolvenţă) a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 76 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, aplicabile speţei în contextul formulării unei acţiuni în pretenţii după închiderea procedurii insolvenţei pentru îndestularea unei creanţe născute anterior intrării în insolvenţă a debitoarei.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în motivare, instanţa de prim control judiciar s-a raportat în mod legal la prevederile art. 76 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, iar nu la cele ale art. 2550 alin. (1) C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 2513 C. civ., ştiut fiind că nu se poate face abstracţie de principiul specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, ce este aplicabil întocmai.

Prin urmare, s-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 76 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, ca lege anterioară specială, derogă de la prevederile dreptului comun care reglementează decăderea, conţinute de art. 2550 raportat la 2513 C. civ., astfel că decăderea creditorului titular al unei creanţe anterioare deschiderii procedurii poate fi invocată de partea interesată oricând, fără a fi limitată de un termen.

De asemenea, nu va fi primită nici critica subsumată de recurenta-reclamantă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare, câtă vreme instanţa de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar şi al întâmpinării, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

De altfel, lipsa existenţei unor practici statornice nu reprezintă fundamentul care a stat la baza soluţie de admitere a excepţiei decăderii reclamantei din dreptul de a realiza creanţa şi, pe cale de consecinţă, de respingere a cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata lucrărilor efectuate în 2011, ci instanţa devolutivă a apelului a conchis că dreptul de creanţă al A. s-a născut în anul 2011, la momentul executării lucrărilor, astfel că aceasta era obligată să solicite contravaloarea lucrărilor executate la acel moment.

Deşi recurenta-reclamantă se prevalează de o încălcare a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., se constată că aceasta nu se raportează în concret la actele juridice încheiate între părţi şi nici la prevederile legale aplicabile, ci susţine, în esenţă, că momentul executării lucrărilor ar fi momentul contractării acestor lucrări de către B., respectiv în anul 2014 şi că obligaţia contractuală a A. de a executa lucrările s-ar fi născut la momentul la care lucrările au fost angajate/contractate de B., prin includerea acestora în Actul adiţional nr. 3a.2/2014.

Or, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să constate că părţile, prin semnarea proceselor-verbale de recepţie calitativă, a fişelor de betonare, a fişelor de depunere şi a altor asemenea documente au recunoscut efectuarea lucrărilor la datele cuprinse în aceste documente, care se situează în anul 2011, anterior deschiderii procedurii insolvenţei şi anterior întocmirii actului adiţional nr. 3.a.2/2014.

Prin urmare, în condiţiile în care dreptul de creanţă s-a născut în anul 2011, la momentul executării lucrărilor, este evident că reclamanta trebuia şi putea solicita contravaloarea lucrărilor executate la acel moment, fiind absurd a se acredita ideea că pentru lucrări executate în anul 2011, dreptul de a solicita contravaloarea acestora s-a născut abia în anul 2014.

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, o eventuală recunoaştere a acestei creanţe, prin cuprinderea lucrărilor într-un act adiţional încheiat după deschiderea procedurii insolvenţei, nu poate avea drept efect schimbarea regimului juridic al creanţei, din creanţă anterioară deschiderii procedurii, supusă regimului juridic prevăzut de art. 66 şi urm. din Legea nr. 85/2006, în creanţă curentă.

Astfel, reclamanta, creditoare, în temeiul prevederilor art. 64 din Legea nr. 85/2006, avea obligaţia ca, pentru realizarea acestei creanţe (având ca obiect contravaloarea lucrărilor efectuate în anul 2011), să depună cerere de creanţă pentru înscrierea la masa credală.

De altfel, recurenta nu se poate prevala de propria pasivitate, derivată din faptul că nu a efectuat niciun demers pentru realizarea creanţei având ca obiect contravaloarea lucrărilor efectuate în anul 2011, ştiut fiind că potrivit adagiului latin: "nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Nu în ultimul rând, în condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecăţii, fiind astfel nefondate şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A prin administrator judiciar CONSORŢIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENŢĂ FORMAT DIN C. ŞI D..

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă este nefondat pentru următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva respingerii apelului împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019 privind respingerea excepţiei inadmisibilitătii formulării cererii de chemare în judecată, apreciind că instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 11 alin. (2), art. 21 alin. (2) şi alin. (3), art. 66 alin. (1), (13)7 şi art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (Legea nr. 85/2006).

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod corect a menţinut soluţia tribunalului cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, întrucât cererea de plată formulată în cadrul procedurii insolvenţei nu a primit o soluţie din partea administratorului judiciar, cuprinsă într-un raport, pentru a putea fi contestată în baza prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, iar pârâta nu a indicat un astfel de raport, care să cuprindă explicit măsura respingerii creanţelor deduse judecăţii în prezenta cauză, deşi sarcina probei îi revenea.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei, în condiţiile în care administratorul judiciar nu s-a pronunţat asupra cererii de plată, prevederile art. 21 din Legea nr. 85/2006 reglementând că pe această cale pot fi contestate doar măsurile adoptate de administratorul judiciar, cuprinse într-un raport, nu şi omisiunile administratorului judiciar de a răspunde la cererile de creanţă formulate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, s-a reţinut în mod legal că lipsa măsurilor dispuse de administratorul judiciar, aptă de a fi contestată în condiţiile art. 21 din Legea nr. 85/2006, nu poate fi imputată reclamantei, astfel că este admisibilă cererea de realizare a creanţei curente (în ceea ce priveşte lucrările din anul 2014, creanţă născută în timpul procedurii) pe calea dreptului comun, după închiderea procedurii.

În ceea ce priveşte stornarea unor facturi, care, în accepţiunea recurentei ar însemna un refuz de plată, instanţa devolutivă a apelului a constatat că această corespondenţă priveşte parte din lucrările a căror contravaloare se solicită prin cererea de chemare în judecată, cu privire la care s-a apreciat că a intervenit decăderea, iar cu referire la diferenţa de lucrări, efectuate în timpul procedurii, nu există un refuz de plată, cuprins într-un raport, pentru a putea considera că reclamanta avea la îndemână o altă cale procedurală de recunoaştere a creanţei, respectiv contestaţia la raport.

În mod greşit, recurenta se prevalează de o încălcarea a art. 132 coroborat cu art. 137 din Legea nr. 85/2006, întrucât, în speţă, nu sunt în discuţie creanţe cuprinse în planul de reorganizare, în acest plan de organizare fiind cuprinse numai creanţele anterioare deschiderii proceduri de insolvenţă, nu şi creanţele curente.

Înalta Curte constată că, în mod legal, raportat la dispoziţiile art. 431 alin. (2), coroborat cu art. 432 C. proc. civ., instanţa de apel a analizat şi nu a reţinut puterea de lucru judecat.

Înalta Curte apreciază că se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Argumentele recurentei nu pot fi, însă, reţinute, în condiţiile în care analiza curţii de apel a avizat tocmai puterea de lucru judecat, instanţa reţinând că prin sentinţa civilă nr. 4437/21.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă rezultă că instanţa a dispus, în baza art. 132 alin. (1) din Legea 85/2006, închiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea B. S.A. cu reinserarea acesteia în circuitul economic. În sentinţa civilă invocată nu a fost analizată creanţa A.. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs A., iar prin decizia civilă nr. 125/30.03.2017 recursul a fost respins ca nefondat.

În motivare s-a reţinut că recurentele au invocat nesoluţionarea de către judecătorul sindic a cererilor incidentale ce fac obiectul dosarelor x/2015 şi y/2012, fiind criticată soluţia pe considerentul că judecătorul sindic ar fi închis procedura insolvenţei fără ca administratorul judiciar să fi soluţionat cinci cereri de plată a unor creanţe născute în timpul procedurii. În ceea ce priveşte dosarele nr. x/2015 şi y/2012, instanţa a reţinut că sunt în prezent soluţionate în mod irevocabil, fiind respinse cererile formulate de către recurentă, ce au făcut obiectul acestor dosare.

S-a mai reţinut împrejurarea că la data pronunţării pe cererea de închidere a procedurii, cu consecinţa reinserării debitoarei în circuitul economic, judecătorul sindic nu fusese învestit cu acţiuni care să privească cererile de plată formulate.pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o putere de lucru judecat sub acest aspect.

Totodată, în ce priveşte cererile ce formează obiectul dosarelor nr. x/2015 şi y/2012, soluţionate, curtea de apel a reţinut că acestea privesc alte cereri formulate de A., fără legătură cu creanţa care face obiectul prezentei cereri.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a soluţiilor pronunţate în dosare, reiterată şi în prezentul recurs, instanţa de apel a constatat că acestea au ca obiect contestaţii formulate împotriva altor refuzuri de plată/măsuri ale administratorului judiciar al B., fără legătură cu creanţa, respectiv cu proiectul care face obiectul dosarului de faţă.

Or, cum în mod legal a arătat instanţa de apel, pentru existenţa puterii de lucru judecat, în temeiul prevederilor art. 1201 C. civ. de la 1864, aplicabil prin raportare la data deschiderii procedurii insolvenţei B., prevederi care vizează hotărârile pronunţate în procedura insolvenţei, trebuie să existe identitate de obiect, cauză şi părţi, iar în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile privind obiectul şi cauza.

Înalta Curte subliniază că simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Totodată, deşi recurenta-pârâtă a invocat o încălcare a dispoziţiilor art. 969, ale art. 1073 C. civ. de la 1864 şi neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie şi chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză cele două instanţe şi-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

În egală măsură, stabilirea culpei contractuale este o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt excedează competenţei instanţei de recurs, se impune înlăturarea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, menţinând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A prin administrator judiciar CONSORŢIUL DE PRACTICIENI ÎN INSOLVENŢĂ FORMAT DIN C. ŞI D. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376/2023 din 9 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.