Classification of tenant-installed movable goods as capital improvements versus removable fixtures in lease termination restitution disputes

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.08.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. şi B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce îi aparţin, menţionate în anexa 1 şi care echipează D. (în prezent E.) situat în Bucureşti, Calea x, sector 1 şi, în subsidiar, în măsura în care aceste bunuri sau o parte din ele nu mai există fizic, obligarea pârâtei la plata contravalorii respectivelor bunuri la valoarea de piaţă; obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă a bunurilor respective, începând cu data de 01.01.2019 şi până la data restituirii lor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 1357 şi urm. C. civ.

Prin încheierea din 12.06.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost încuviinţată în principiu cererea de arătare a titularului dreptului, terţul F. S.R.L. dobândind în conformitate cu dispoziţiile art. 77 alin. (4) noul C. proc. civ. calitatea de intervenient principal.

Prin sentinţa civilă nr. 1023/10.05.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 au fost respinse obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă şi intervenientă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată cu privire la cererea principală, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea principală formulată de către reclamanta A. şi B. S.R.L., a fost obligată pârâta să restituie reclamantei bunurile mobile identificate şi în cantităţile stabilite la poziţiile 1-28 şi 31-167 din tabelul de la filele x ale raportului de expertiză efectuat de expertul G.; au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea de arătare a titularului dreptului, respectiv cu privire la bunurile mobile identificate la poziţiile 29-30, şi 168-172 din tabelul de la filele x ale raportului de expertiză efectuat de expertul G..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.340,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta C. S.R.L. şi intervenienta F. S.R.L.; de asemenea, a declarat apel reclamanta A. şi B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1800 A din 24 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia tardivităţii apelului formulat de către reclamantă.

A respins apelul formulat de către reclamanta A. şi B. S.R.L., ca tardiv formulat.

Totodată, a admis apelul formulat de către pârâta S.C. C. S.R.L. şi intervenienta F. S.R.L.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a bunurilor mobile identificate şi în cantităţile stabilite la poz. 1 - 25, 27 - 28, 33 – 132, 134 - 140, 142 – 156, 159 - 167 din tabelul aflat la f. x din raportul de expertiza efectuat de exp. G.; a admis în parte cererea de arătare a titularului dreptului, respectiv cu privire la bunurile mobile identificate la poz. 26, 29 - 32, 133, 141, 157, 158, 168 - 172 din tabelul aflat la f.14-22 din raportul de expertiză efectuat de exp. G. şi a menţinut în rest sentinţa apelată.

De asemenea, a respins cererea apelantei reclamante de obligare a apelantelor pârâte, respectiv intervenientă la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea apelantelor pârâtă şi intervenientă de obligare a apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelanta reclamantă la plata către fiecare dintre apelantele pârâte şi interveniente a unei sume de câte 841,45 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului, precum şi a unei sume de câte 5.000 RON onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă C. S.R.L. şi recurenta-intervenientă F. S.R.L. au formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluţia de schimbare în parte a sentinţei civile nr. 1023/10.05.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care priveşte soluţia de admitere în parte a apelului pe care l-au declarat şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de prim control judiciar pentru rejudecarea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte calificarea anumitor bunuri ca fiind investiţii şi/sau dotări şi au evidenţiat considerentele deciziei care, în opinia lor, relevă o motivare contradictorie.

În acest sens, recurentele au arătat, în esenţă, că, pe de o parte, se admite parţial cererea de apel considerându-se că anumite bunuri se califică drept investiţie, dacă este vorba de o cheltuială care priveşte "creşterea valorii, calităţii şi gradului de confort al imobilului în sine", însă, pe de altă parte, se respinge cererea de apel faţă de alte bunuri, care sunt calificate de instanţă ca fiind dotări, deşi se reţine în mod expres că acestea "conduc la îmbunătăţirea gradului de confort şi ambient".

De asemenea, recurentele au susţinut existenţa contradicţiei dintre considerentele prin care instanţa de apel procedează la clasificarea bunurilor ca fiind investiţie datorită faptului că acestea "prezintă o strânsă legătură cu bunul imobil" şi considerentele prin care această clasificare este exclusă, deşi apare cu evidenţă că şi bunurile excluse, prezintă această legătură strânsă cu imobilul.

Cu alte cuvinte, hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii cu privire la criteriile invocate de instanţă pentru calificarea bunurilor ca fiind investiţii şi/sau dotări.

În continuare, recurentele au făcut referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, respectiv pct. 8 C. proc. civ. susţinând încălcarea regulilor de interpretare a contractelor statornicite la art. 1266 - 1268 C. civ. cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiţii; interpretarea greşită a art. 5.8 din contractul de închiriere, încălcarea subsecventă a art. 563 alin. (1) teza I C. civ., în referire la menţinerea soluţiei de restituire a unor bunuri care nu erau "deţinute fără drept", ci sunt investiţii care se cuvin F., potrivit voinţei părţilor contractului de închiriere.

Astfel, recurentele au invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 C. civ., cu referire la regulile de interpretare a contractelor, în raport cu analiza conţinutului clauzelor stipulate în art. 5.8 din contractul de închiriere cu privire la noţiunea de "investiţii" la spaţiul închiriat.

Au subliniat că nu contestă probele administrate în dosar sau starea de fapt, ci, faţă de starea de fapt şi probele menţionate în considerentele deciziei recurate, contestă strict modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a prevederilor contractului, respectiv a întinderii clauzei de la art. 5.8 din contract privind investiţiile efectuate de către chiriaş la imobilul său, clauză care a fost interpretată contradictoriu.

In acest sens, au arătat recurentele, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 563 alin. (1) teza I Noul C. civ. şi art. 5.8 din Contractul de închiriere, din moment ce apare, cu evidenţă, că a dispus restituirea unor bunuri care nu erau "deţinute fără drept", condiţie premisă impusă de art. 563 alin. (1) teza I Noul C. civ., în condiţiile în care acestea au intrat in proprietatea F. potrivit art. 5.8 din Contractul de închiriere, fiind investiţii.

Astfel, deşi investiţiile au fost definite de către expertul G. la pag. 3 din Raportul de expertiză, ca fiind "în cazul de faţă Instalaţii electrice, sanitare, încălzire şi aere condiţionate...", această definiţie nu a fost aplicată corespunzător cu privire la toate bunurile identificate de către expert, instanţa de apel încălcând regulile de interpretare a contractului.

Recurentele au invocat încălcarea regulii de interpretare de la art. 1266 C. civ., susţinând, în sinteză, că instanţa avea obligaţia de a stabili care a fost voinţa părţilor contractante în ceea ce priveşte inserarea clauzei de la art. 5.8 din Contractul de închiriere; faptul că în contract părţile "nu au definit în concret noţiunea de investiţie sau dotare, nu au exemplificat în nici un sens" determină obligaţia instanţei de a proceda la aplicarea regulilor de interpretare a contractului.

Instanţa trebuia să aibă în vedere că voinţa concordantă a părţilor, cuprinsă în art. 5.8 din Contract, era ca intimata să obţină acordul proprietarului pentru orice modernizare a spaţiului, în acest sens fiind clauza de la art. 5.6, şi să predea la încetarea contractului orice investiţie efectuată la imobil pentru modernizarea lui care afecta funcţionalitatea acestuia.

Având în vedere dispoziţiile art. 1266 C. civ., din moment ce în cauză s-a reţinut că nu existau clauze privind exemplificarea noţiunii de investiţii, şi, cum, faţă de această situaţie s-a solicitat obligarea pârâtelor la predarea unor bunuri care ar putea fi calificate ca fiind investiţii, instanţa de apel era obligată a stabili, ţinând cont de "scopul contractului", dacă intenţia comună a părţilor a fost sau nu în sensul restituirii bunurilor menţionate în cererea de apel.

In acest sens, respingerea parţială a apelului cu motivarea că nu există clauze în contract care să delimiteze clar această obligaţie, reprezintă chiar ipoteza interzisă de art. 1266 alin. (1) C. civ., şi anume interpretarea greşită a contractului "după sensul literal al termenilor", instanţa de apel invocând o modalitate de interpretare interzisă astfel de legiuitor.

Instanţa de apel a refuzat a-şi îndeplini obligaţia de interpretare a contractului, potrivit regulii de la art. 1266 C. civ., respectiv a stabili care este voinţa concordantă a părţilor faţă de clauzele contractului, şi nu a invoca că, dacă nu este suficient de detaliată o anumita clauză, înseamnă că aceasta nu este aplicabilă şi că bunurile se pot solicita a fi predate.

Or, dacă este să ne raportăm la scopul încheierii contractului, după cum obligă art. 1266 C. civ., cu evidenţă că acesta a avut scopul, la art. 5.8, de a reglementa situaţia eventualelor îmbunătăţiri aduse imobilului de către chiriaş care afectau funcţionalitatea acestuia, astfel încât acestea sa devină proprietate a locatorului indiferent de situaţie.

Cu siguranţă că părţile nu au contractat în sensul ca prin această clauză doar anumite "investiţii" să rămână în proprietatea locatorului, ci au contractat ca locatorul să devină proprietarul oricărei modernizări aduse spaţiului, care are legătură cu funcţionalitatea acestuia, tocmai pentru ca acesta să fie ulterior închiriat cu uşurinţa - "eventualele investiţii ce vor fi făcute de către locatar, nu vor putea fi recuperate".

Subsumat criticilor referitoare la încălcarea regulii de interpretare de la art. 1267 C. civ., recurentele au arătat că în decizia atacată nu se interpretează clauza de la art. 5.8 sistematic cu prevederile art. 5.5, art. 5.6 şi art. 5.7 din contract, iar obligaţia de restituire se interpretează în contra înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului - părţile nu au prevăzut ca eventuale amenajări, efectuate cu acordul proprietarului, sa fie restituite la încetare, iar funcţionalitatea spaţiului să fie afectată pentru a fi nevoie de noi investiţii în vederea unei alte închirieri.

Soluţia instanţei de apel ignoră regula de interpretare a contractului de la art. 1267 C. civ., întrucât se reţine că amenajările la imobil, care privesc anumite bunuri mobile şi care în mod clar că se coroborează sistematic cu noţiunea de investiţii la imobil, se impun a fi restiuite, punând pe proprietar a fi în situaţia de a afecta folosinţa imediată a spaţiului închiriat, ceea ce evident nu este ipoteza care rezultă din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale.

Interpretarea sistematică a clauzelor contractuale impune a se reţine că nu pot fi restituite bunuri care, fiind incluse în amenajările efectuate de chiriaş pe durata contractului, ar afecta, dacă ar fi predate, posibilitatea imediată de închiriere a imobilului de către locator, după încetarea contractului, şi necesitatea de efectuare a unor investiţii de către proprietar.

De asemenea, în sensul că aceasta este interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 5.8 cu prevederile art. 5.5, art. 5.6 si art. 5.7 din contract, sunt şi prevederile art. 1823 alin. (1) C. civ. care privesc "îmbunătăţirile făcute de locatar".

Interpretarea sistematică a clauzelor, au susţinut recurentele, atestă concluzia că această procedură de obţinere a acordului proprietarului pentru "orice amenajări", prevăzută de art. 5.6, coroborată cu dispoziţiile art. 5.8 din contract, nu poate atesta decât concluzia că părţile contractului au convenit ca bunuri, precum cele pentru care s-a respins apelul lor, să rămână în proprietatea locatorului în toate situaţiile, tocmai pentru că, de fapt, s-a convenit să nu se restiuite şi nici să se despăgubească "îmbunătăţirile făcute de locatar", la care textul art. 1823 alin. (1) C. civ. face trimitere.

În continuare, recurentele au susţinut încălcarea regulii de interpretare de la art. 1268 alin. (1) C. civ., în sensul că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului potrivit dispoziţiilor de interpretare privind clauzele îndoielnice.

În acest context, recurentele au susţinut că cel mai bine se potriveşte naturii şi obiectului contractului interpretarea că prin contract s-a urmărit a se reţine de către proprietarul spaţiului închiriat orice investiţie/amenajare, care ar putea afecta funcţionalitatea spaţiului.

Recurentele au invocat şi încălcarea regulii de interpretare de la art. 1268 alin. (2) C. civ., în sensul că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului ţinând cont "de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi.", respectiv de "sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu."

S-a arătat că, în apel, a fost invocată această regulă de interpretare a contractului, cu trimitere la Adresa nr. x din 27 iulie 2012, care a fost urmată de încheierea de către părţi a unui act adiţional la contract prin care chiria a fost diminuată, iar aspectele relevate de apelante nu au fost analizate de instanţa devolutivă, în mod concret, deşi reprezentau "împrejurările în care a fost încheiat" contractul, cu relevanţă în soluţionarea apelului cu privire la regulile de interpretare a contractului.

Corespondenţa şi actele încheiate între părţi, au mai arătat recurentele, atestă că toate modernizările spaţiului, ulterioare preluării de către pârâtă, au fost calificate de către ambele părţi ale contractului ca fiind investiţii, care, dată fiind durata contractului, şi reducerea de chirie acordată de F., precum şi dispoziţiile art. 5.8 din contractul de închiriere, urmau a rămâne strict proprietatea F..

Regula de interpretare care presupune a se ţine cont de "împrejurările în care a fost încheiat" contractul nu a fost aplicată de instanţa de apel, din moment ce aceasta a invocat aspecte de fapt confuze, fără legătură cu împrejurările concrete în care părţile au încheiat şi executat contractul de închiriere.

Recurentele au susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. alături de cel prevăzut de pct. 8, precum şi că, faţă de considerentele confuze ale instanţei de apel, este evident că bunurile au fost incorporate la imobil ca urmare a lucrărilor de "renovare şi modernizare clădire", iar intimata nici măcar nu a contestat această stare de fapt.

Au susţinut recurentele că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului ţinând cont de "sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu".

Astfel, s-a arătat că au fost invocate dispoziţiile art. 5.8 din contractul de închiriere care se interpretează ţinând cont şi de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, precum şi faptul că legea prevede că sunt investiţii toate cheltuielile care au ca scop îmbunătăţirea parametrilor imobilului, şi că doar cheltuielile care au ca scop restabilirea stării iniţiale nu sunt investiţii, ci reparaţii.

Recurentele au susţinut că argumentele lor au fost înlăturate cu motivarea contradictorie că "vizează situaţia particulară a amortizării fiscale", considerentele instanţei de apel constituind o încălcare evidentă a dispoziţiilor art. 1268 alin. (2) C. civ., fiind în acelaşi timp şi contradictorii din perspectiva motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce instanţa a refuzat a interpreta contractul conform regulilor obligatorii prevăzute de art. 1268 alin. (2) C. civ., sens în care se ignoră imprejurarea că în cauză noţiunea de "investiţie" în materie fiscală este exact "sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu".

In cauză nicio altă dispoziţie legală nu defineşte noţiunea de investiţie, astfel că existenţa art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal şi a pct. III.2 din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, aprobat prin H.G. nr. 2.139/2004, trebuia obligatoriu a fi reţinută ca fiind aptă a determina care este "sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu", pentru a se interpreta clauza de la art. 5.8 din Contractul de închiriere în coroborare cu aceste dispoziţii legale, conform art. 1268 alin. (2) C. civ.

Faptul că aceste dispoziţii "vizează situaţia particulară a amortizării fiscale", invocată în considerentele deciziei recurate, nu descalifică demersul de interpretare obligatoriu a fi avut în vedere de instanţa de apel, din moment ce noţiunea de investiţie urmărită de părţile dosarului poate fi determinată de sensul acestor dispoziţii legale, chiar dacă sunt fiscale, după cum reţine şi instanţa de apel când afirmă că "poate oferi o anumită orientare atunci când există anumite dubii cu privire la voinţa acestora", fiind relevantă astfel din perspectiva interpretării dispoziţiilor art. 5.8 din contractul de închiriere.

In acest sens, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1268 alin. (2) C. civ. care impun intrerpretarea contractului, respectiv a noţiunii de investiţie de la art. 5.8, ţinând cont de "sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu", refuzând nelegal a ţine cont de dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal şi a pct. III.2 din Catalogul privind clasificarea si duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, aprobat prin H.G. nr. 2.139/2004, care definesc în mod expres noţiunea de "investiţie" în domeniu, aceste dispoziţii conţinând reglementarea generală a înţelesului acestei noţiuni cu obligativitate pentru ambele părţi ale contractului.

Şi din această perspectivă este incident motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind ignorate regulile de interpretare ale convenţiilor impuse prin textul art. 1268 alin. (2) C. civ.

Suplimentar, motivul de recurs priveşte şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că există motivarea contradictorie că în cauză analizarea acestor dispoziţii "poate oferi o anumită orientare atunci când există anumite dubii cu privire la voinţa acestora", pentru ca ulterior aceste dispoziţii să se refuze a fi analizate in decizia recurată, care nu face nicio alta trimitere la definirea noţiunii de investiţie în vreun alt text legal, cu motivarea că "vizează situaţia particulară a amortizării fiscale".

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurentele au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În prima parte a recursului, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au arătat, în sinteză, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte calificarea anumitor bunuri ca fiind investiţii şi/sau dotări.

Aceste critici sunt nefondate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la ipoteza existenţei unor motive contradictorii, se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar, din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate, argumentele hotărârii instanţei de apel fiind în deplină concordanţă unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, verificând considerentele deciziei recurate şi observând că în prezentul litigiu se dispută calificarea unor bunuri mobile ca fiind sau nu investiţie adusă imobilului, se constată că incidenţa existenţei unor motive contradictorii nu se justifică, în condiţiile în care instanţa de apel, sub aspectul calificării bunurilor mobile drept investiţie sau dotare, având în vedere puterea suverană de apreciere a probatoriului, a valorificat concluziile expertizei, prin care s-a reţinut, pe de o parte, ca investiţie, bunuri precum tâmplărie interioară, instalaţii electrice, încălzire şi de aer condiţionat, cheltuială efectuată pentru creşterea valorii, calităţii şi gradului de confort al imobilului în sine, iar, pe de altă parte, a reţinut că dotările vizează bunuri – mijloace fixe, demontabile, recuperabile de chiriaş, care nu prezintă o strânsă legătură cu bunul imobil.

În privinţa celorlalte bunuri indicate în cererea de apel, aflate la poz. 1 (generator), 23 (cameră frig), 73 (masca AC),74 (masca calorifere), 82-90 (candelabre, aplici, bar lemn), 92-93 (oglinzi decorative demontabile), 123 (hote bucătărie), 127 (lumini ambientale interior, exterior),129 (tablou generator),130 (variator lumini),131 (hote bucătărie), 162 (mobilier băi), instanţa de prim control judiciar a reţinut prin prisma considerentelor arătate şi a caracteristicilor tehnice concrete ale acestor bunuri, că nu pot fi incluse în noţiunea de investiţie, fiind dotări ale spaţiului pe care chiriaşul l-a utilizat.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a mai reţinut că îmbunătăţirea gradului de confort şi ambient la care conduc anumite bunuri mobile, nu este de natură a determina natura lor de investiţie adusă bunului imobil, precum şi faptul că bunurile aflate la poz. 129 (tablou generator), 130 (variator lumini) sunt cuprinse în bunul denumit generator – componente ansamblu, or generatorul aflat la poz. 1 este un bun mobil, independent de corpul clădirii închiriate, care nu se circumscrie noţiunii de investiţie adusă unui imobil.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a explicat de ce anumite bunuri nu se circumscriu noţiunii de investiţie adusă unui imobil şi de ce acestea sunt dotări ale spaţiului pe care chiriaşul l-a utilizat, prezentând cu argumente care nu sunt potrivnice raţionamentului avut în vedere cu privire la calificarea unor bunuri ca fiind sau nu investiţii/dotări aduse imobilului, contradictorialitatea susţinută de recurente neregăsindu-se în motivarea curţii de apel.

În speţă, dincolo de faptul că recurentele prezintă trunchiat considerentele reţinute de instanţa de apel referitor la criteriile pe care aceasta le-a avut în vedere cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiţii sau dotări, împrejurarea că acestea nu sunt mulţumite de concluzia la care a ajuns, argumentat, instanţa, nu justifică incidenţa tezei referitoare la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Cât priveşte susţinerile recurentelor, potrivit cărora argumentele lor referitoare, pe de o parte, la faptul că dispoziţiile art. 5.8 din contractul de închiriere se interpretează ţinând cont şi de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, precum şi, pe de altă parte, că legea prevede că sunt investiţii toate cheltuielile care au ca scop îmbunătăţirea parametrilor imobilului, au fost înlăturate cu motivarea contradictorie că "vizează situaţia particulară a amortizării fiscale", din moment ce instanţa a refuzat a interpreta contractul conform regulilor obligatorii prevăzute de art. 1268 alin. (2) C. civ., sens în care se ignoră împrejurarea că în cauză noţiunea de "investiţie" în materie fiscală este exact "sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu", Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În considerentele deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că tratamentul fiscal al unor bunuri, din perspectiva aplicării legii fiscale, nu poate înlocui voinţa contractuală a părţilor cu privire la calificarea unor bunuri şi lucrări ca fiind investiţii, în economia contractului de închiriere, însă, poate oferi o anumită orientare atunci când există anumite dubii cu privire la voinţa acestora, şi, totodată, a considerat că distincţiile şi definiţiile realizate de art. 28 Codul fiscal între mijloace fixe amortizabile, respectiv investiţie efectuată la mijloacele fixe vizează situaţia particulară a amortizării fiscale.

Astfel, în condiţiile în care aspectul litigios este dat de calificarea bunurilor ca fiind investiţii sau dotări, legea fiscală nu poate înlocui voinţa contractuală a părţilor, iar faptul că instanţa de apel nu s-a raliat opiniei recurentelor, nu justifică incidenţa unei motivări contradictorii, câtă vreme instanţa devolutivă a arătat, în mod explicit, că prevederile art. 28 Codul fiscal vizează situaţia particulară a amortizării fiscale, iar argumentele hotărârii instanţei de apel sunt în deplină concordanţă unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Distinct de aceste aspecte, argumentele prin care recurentele urmăresc a se reţine propria interpretare a prevederilor contractuale, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs, în condiţiile în care se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt.

În considerarea celor ce preced, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat şi va fi respins ca atare.

În cea de-a doua parte a recursului, Înalta Curte constată că a fost indicat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar, de această dată în corelare şi cu criticile subsumate de recurente punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Or, prin criticile formulate în această manieră, recurentele înţeleg să reia, în cea mai mare parte, teza existenţei unor motive contradictorii din perspectiva argumentelor care vizează criteriile aplicate de instanţa de apel cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiţii sau dotări, iar, aceste susţineri au primit răspuns, potrivit considerentelor menţionate anterior; prin urmare, analiza acestor critici nu se impune a fi reluată.

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurentele au susţinut, în esenţă, încălcarea regulilor de interpretare a contractelor statornicite la art. 1266 - 1268 C. civ. cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiţii; interpretarea greşită a art. 5.8 din Contractul de închiriere, încălcarea subsecventă a art. 563 alin. (1) teza I C. civ., în referire la menţinerea soluţiei de restituire a unor bunuri care nu erau "deţinute fără drept", ci sunt investiţii care se cuvin F., potrivit voinţei părţilor contractului de închiriere.

În ceea ce priveşte criticile recurentelor, subsumate de acestea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea recursului cuprind semnificative referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatei în derularea raporturilor contractuale şi la evaluarea comportamentului acesteia, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se reţine că, deşi recurentele prezintă în mod amplu motivele de recurs şi indică expres mai multe norme de drept material încălcate, în opinia lor, (ex: art. 1266 – 1268 din C. civ., art. 563 alin. (1) teza I C. civ. etc.), aduc, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chiar dacă recurentele invocă încălcarea regulilor de interpretare a contractului, în dezvoltarea acestor susţineri nu prezintă argumente de nelegalitate, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, înţelegând să conteste concluzia la care a ajuns aceasta, fără a ţine cont de faptul că încadrarea sau nu a fiecărui bun în parte în categoria investiţii constituie atributul exclusiv al instanţei, după examinarea întregului probatoriu administrat, respectiv a clauzelor contractuale.

Prin criticile formulate, recurentele fac trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel, la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la administrarea probatoriului, cu toate că modul de interpretare a probelor excedează controlului instanţei de recurs.

Astfel, deşi recurentele susţin că nu contestă probele administrate în dosar sau starea de fapt, ci, faţă de starea de fapt şi probele menţionate în considerentele deciziei recurate, contestă strict modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a prevederilor convenţiei, respectiv a întinderii clauzei de la art. 5.8 din contract privind investiţiile efectuate de către chiriaş la imobilul său, în realitate, tocmai spre o astfel de evaluare se tinde, în condiţiile în care afirmaţiile expuse aduc în dezbatere o serie de aspecte reţinute în raportul de expertiză cu privire la conceptul de investiţii şi neanalizarea, în opinia acestora, a respectivei noţiuni în modul dorit de aceste, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea probelor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

În cuprinsul cererii formulate, cu toate că recurentele susţin nelegalitatea interpretării din considerentele deciziei recurate, întrucât instanţa de apel a refuzat a-şi îndeplini obligaţia de interpretare a contractului, potrivit regulii de la art. 1266 C. civ., respectiv a stabili care este voinţa concordantă a părţilor faţă de clauzele contractului, şi nu a invoca că, dacă nu este suficient de detaliată o anumită clauză, înseamnă că aceasta nu este aplicabilă şi că bunurile se pot solicita a fi predate, în realitate, autoarele prezentei căi extraordinare de atac sunt nemulţumite de concluzia la care a ajuns instanţa de apel, concluzie care nu coincide cu cea afirmată de recurente, respectiv aceea ca locatorul să devină proprietarul oricărei modernizări aduse spaţiului, care are legătură cu funcţionalitatea acestuia.

În acest context, trebuie subliniat că încadrarea sau nu a fiecărui bun în parte în categoria investiţii a fost realizată, aşa cum a reţinut sub aspect devolutiv instanţa de apel, după analiza efectivă a clauzelor cuprinse în contractul de închiriere nr. x/17.09.2008, respectiv art. 5.6., art. 5.7, art. 5.8., coroborat cu concluziile raportului de expertiză efectuat de d-na expert G., privind termenul de "investiţie" şi termenul de "dotare", prin urmare, după examinarea întregului probatoriu administrat, inclusiv a clauzelor contractuale.

Or, simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată şi neînsuşirea de către instanţă a tezei recurentelor cu privire la calificarea concretă dată fiecărui bun în parte, în sensul încadrării sau nu în categoria investiţiilor, acordarea unei anumite valori probatorii expertizei, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate.

Subsumat criticilor referitoare la încălcarea regulii de interpretare de la art. 1267 C. civ., recurentele au arătat, în sinteză, că în decizia atacată nu se interpretează clauza de la art. 5.8 sistematic cu prevederile art. 5.5, art. 5.6 şi art. 5.7 din contract, iar obligaţia de restituire se interpretează în contra înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

Or, toate acestea sunt critici de netemeinicie, în condiţiile în care instanţa de apel în stabilirea voinţei reale (interne) a părţilor trebuie să aplice respectivele reguli de interpretare în sensul dat de lege, iar nu în sensul propus de vreuna dintre părţi (în speţă recurentele). Prin urmare, faptul că recurentelor li se pare inadecvată o altă interpretare decât a lor, nu poate fi considerată o critică de nelegalitate.

Critica prin care recurentele au susţinut încălcarea regulii de interpretare de la art. 1268 alin. (1) C. civ., în sensul că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului potrivit dispoziţiilor de interpretare privind clauzele îndoielnice şi că cel mai bine se potriveşte naturii şi obiectului contractului interpretarea că prin contract s-a urmărit a se reţine de către proprietarul spaţiului închiriat orice investiţie/amenajare, care ar putea afecta funcţionalitatea spaţiului, este o simplă afirmaţie nesusţinută juridic, care pune în discuţie pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor şi nemulţumirea recurentelor faţă de criteriile concrete avute în vedere de instanţa de apel cu privire la calificarea anumitor bunuri ca fiind investiţii sau dotări, aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia, astfel că sunt excluse de la controlul ce se exercită în recurs.

O altă critică prin care recurentele tind să demonstreze o aplicare greşită a normelor de drept incidente, respectiv cele prevăzute de art. 1268 alin. (2) C. civ., are în vedere susţinerea potrivit căreia, în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului ţinând cont "de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi.", respectiv de "sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu."

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispoziţiilor legale şi prin raportare la corespondenţa şi actele încheiate între părţi, care atestă, în opinia recurentelor, că toate modernizările spaţiului, ulterioare preluării de către pârâtă, au fost calificate de către ambele părţi ale contractului ca fiind investiţii, se tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre părţi, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Afirmaţiile recurentelor în sensul că noţiunea de investiţie urmărită de părţile dosarului poate fi determinată de sensul dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal şi a pct. III.2 din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, aprobat prin H.G. nr. 2.139/2004, chiar dacă acestea sunt dispoziţii fiscale, fiind relevantă din perspectiva interpretării dispoziţiilor art. 5.8 din contractul de închiriere, aduc în dezbatere nemulţumirea acestora cu privire la concluzia la care a ajuns instanţa de apel, prin interpretarea probatoriului administrat, astfel încât aspectele criticate sunt chestiuni de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Aşa cum s-a arătat, deja, deşi recurentele indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 1266 – 1268 din C. civ., art. 563 alin. (1) teza I C. civ., art. 1823 alin. (1) C. civ.), în motivarea cererii formulate acestea s-au rezumat la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susţinerea ignorării de către instanţă a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenţii, aducând, în realitate, în dezbatere aspecte factuale şi probatorii.

Se observă că recurentele critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, câtă vreme multe din afirmaţiile acestora vizează neanalizarea, în opinia lor, a noţiunii de investiţii prezentată în raportul de expertiză, în modul dorit de acestea, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea expertizei este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Trimiterile pe care recurentele le fac cu privire la aspectele reţinute în decizia atacată cu referire la calificarea dată bunurilor aduc în discuţie concluziile la care a ajuns instanţa de apel având în vedere raportul de expertiză şi înscrisurile dosarului, fiind, aşadar, tot chestiuni care vizează conţinutul probelor şi care cuprind aspecte de netemeinicie.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voinţă a părţilor, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentelor, subsumate de acestea pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea lor autoarele prezentei căi extraordinare de atac se raportează la modul de interpretare a probatoriului şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele.

Aşa fiind, cum criticile recurentelor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind doar aspecte de netemeinicie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. şi recurenta-intervenientă F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1800 A din 24 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. şi recurenta-intervenientă F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1800 A din 24 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2024.