Unconstitutionality exception inadmissibility for lack of specific constitutional motivation and summons validity in civil appeal

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buhuşi la 6 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi F., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 550.000 RON către A. S.R.L. şi a sumei de 750.000 RON către B., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine, activitate publică şi viaţa privată.

Prin sentinţa civilă nr. 228/2019 din 8 aprilie 2019, Judecătoria Buhuşi a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţi, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău – secţia Civilă.

Prin încheierea civilă nr. 39 din 11 noiembrie 2020, Tribunalul Bacău – secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 254 din 22 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea introductivă, ca atare.

Totodată, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor G., H., I. şi J. – prin reprezentant legal E., în calitate de moştenitori ai pârâtei F., respectiv a pârâtului E. şi a pârâtei D. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal reclamanţii A. S.R.L. şi B., iar pârâţii E., G., H., I. şi J. – prin reprezentant legal E., D. S.R.L. şi C. S.R.L. au declarat apel incident.

Prin decizia nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, au fost respinse atât apelul principal, cât şi apelul incident.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, recurenţii A. S.R.L. şi B. au formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 13 ianuarie 2023, sub nr. x/2018*.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2561 alin. (6) C. civ., cu privire la sintagma "întreruperea operează până la pronunţarea definitivă a instanţei penale", şi au solicitat suspendarea judecăţii prezentei cauze până la pronunţarea definitivă a instanţei de contencios constituţional asupra excepţiei invocate.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurenţii au învederat că dispoziţiile legale atacate sunt de natură a crea confuzie în măsura în care s-ar impune cunoaşterea soluţiei penale din momentul pronunţării, având în vedere că legea prevede procedura de comunicare. Au apreciat că ar avea sens o variantă cu sintagma "de la pronunţare" în situaţia în care legea ar prevedea un termen de decădere din momentul comunicării soluţiei penale, dar completat cu prevederea "nu mai mult de (...) de la pronunţare", astfel cum este reglementat în cazul contestaţiei în anulare.

Prin decizia nr. 306 din 13 februarie 2024, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

Prin încheierea din 13 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a respins cererea formulată de petenţii A. S.R.L. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ.

Împotriva acestei încheieri, recurenţii A. S.R.L. şi B. au formulat recurs, indicând în drept dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Au susţinut că instanţa a apreciat greşit condiţiile de admisibilitate, conform acestui text legal, şi că cererea formulată întruneşte condiţiile legale.

Ulterior, prin completarea la cererea de recurs, s-a susţinut de către recurenţi că nu au fost citaţi în dosarul nr. x/2018, iar cererea de sesizare a Curţii Constituţionale incorect le-a fost respinsă pe motiv de nemotivare a acesteia.

Au susţinut recurenţii că poate nu au motivat cererea de sesizare, în mod explicit, dar din contextul dosarului se înţelege că motivarea este nemulţumirea acestora în sensul că, potrivit art. 2541 alin. (6) C. civ., "întreruperea operează până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale".

Au considerat recurenţii că momentul final al întreruperii prescripţiei în cauză trebuie să fie data comunicării hotărârii respective deoarece abia după comunicare aceştia au luat cunoştinţă de hotărâri, nefiind prezenţi în momentul pronunţării.

Au mai susţinut recurenţii că se încalcă astfel dreptul fundamental de a beneficia de o judecată dreaptă şi de a se bucura pe deplin de dreptul de a beneficia de perioada de prescripţie din momentul la care au luat la cunoştinţă de cauza care determină reînceperea perioadei de prescripţie.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând recursul formulat îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa supremă constată că recurenţii au criticat încheierea atacată invocând lipsa citării acestora pentru termenul de judecată din 13 februarie 2024, fără a indica vreun motiv de casare.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că respectiva critică poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă ea este nefondată.

Astfel, se reţine că, potrivit art. 153 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Totodată, se reţine că vătămarea suferită de o parte ce invocă judecarea unei cauze în absenţa sa şi fără a fi legal citată constă în efectul nelegalei citări sau a omisiunii citării, acela de a nu putea cunoaşte existenţa termenului de judecată acordat în cauză, acesta fiind scopul actului de procedură al citării, de înştiinţare a părţii despre termenele de judecată stabilite în cauză.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că în cadrul recursului declarat împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, recurenţii A. S.R.L. şi B. au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., cererea de recurs cuprinzând şi solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind comunicată intimaţilor, cu menţiunea, printre altele, de a depune un punct de vedere, aşa cum rezultă dovezile de comunicare aflate la filele x – 31, respectiv 34 – 38 din dosar.

De asemenea, instanţa supremă reţine că intimaţii au transmis, la data de 22.02.2023, o întâmpinare în cadrul căreia au arătat că lasă la aprecierea instanţei cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, actul de procedură fiind comunicat recurenţilor, potrivit dovezilor de comunicare aflate la filele x.

Totodată, conform citativului aflat la dosarul de recurs, reiese că, pentru termenul de judecată din 13 februarie 2024, stabilit pentru soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului, recurenţii A. S.R.L. şi B. au fost legal citaţi, potrivit art. 154 C. proc. civ., respectiv art. 158 din acelaşi cod raportat la art. 163 alin. (8) C. proc. civ., dovada de comunicare a citaţiilor aflându-se la dosarul de recurs.

Se observă că, la 7.02.2024, recurenţii au transmis prin poştă, în dosarul de recurs, o cerere de judecare a cauzei în lipsă, în cuprinsul căreia au indicat termenul de 13.02.2024.

Prin urmare, din înscrisurile de la dosar rezultă că părţile recurente au avut cunoştinţă de termenul stabilit pentru 13 februarie 2024 pentru soluţionarea recursului, precum şi de punctul de vedere al părţilor adverse cu privire la cererea lor de sesizare a Curţii Constituţionale formulată în cadrul recursului, de vreme ce acestea au formulat chiar şi o cerere de judecare a cauzei în lipsă, în cuprinsul căreia au indicat termenul de 13.02.2024.

La termenul din 13 februarie 2024, învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, instanţa supremă, referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., a dispus formarea unui dosar asociat, pronunţându-se pe această cerere la acelaşi termen de judecată prin încheierea a cărei nulitate se invocă.

Înalta Curte reţine că atunci când se cenzurează un motiv de apel sau de recurs constând în nelegala citare, instanţa este ţinută a verifica toate împrejurările relevante care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate pentru acest motiv, inclusiv existenţa unei vătămări rezultate din nelegalitatea invocată.

În caz contrar, în absenţa unei vătămări, partea care susţine o atare cale de atac nu justifică un interes în promovarea şi susţinerea sa, acesta fiind şi motivul pentru care legiuitorul a configurat regimul juridic al nulităţilor procesuale – statuând care dintre ele operează independent de existenţa unei vătămări şi respectiv pentru care dintre ele este prezumată relativ vătămarea ori pentru care este necesară dovada vătămării din partea celui care o invocă.

Din această perspectivă, se constată că autorii demersului judiciar au avut cunoştinţă de toate actele din dosarul de recurs în care au solicitat şi sesizarea Curţii Constituţionale, ambele cereri fiind soluţionate la termenul din 13 februarie 2024, pentru când recurenţii au fost legal citaţi.

Aşa fiind, nu se poate reţine nelegala citare a recurenţilor pentru termenul din 13 februarie 2024, când s-a judecat cererea acestora de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs, autorii prezentei căi extraordinare de atac au indicat în drept dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, susţinând, în esenţă, că instanţa a apreciat greşit condiţiile de admisibilitate, că cererea formulată întruneşte condiţiile legale, precum şi că poate nu au motivat cererea de sesizare, în mod explicit, dar din contextul dosarului se înţelege că motivarea este nemulţumirea acestora în sensul că, potrivit art. 2541 alin. (6) C. civ., "întreruperea operează până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale".

Pentru a răspunde acestor critici, care pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie făcute în formă scrisă şi motivate.

De asemenea, dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 reglementează condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată fi sesizată, iar, potrivit art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge motivat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa supremă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 29 alin. (5) coroborat cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., cu privire la sintagma "întreruperea operează până la pronunţarea definitivă a instanţei penale", nefiind întrunite cerinţele textului legal care să facă posibilă sesizarea.

Astfel, Înalta Curte pornind de la caracterul imperativ al obligaţiei de motivare impus de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 reţine că, în mod corect, prin încheierea recurată s-a constatat că autorii cererii de sesizare şi-au rezumat critica la simpla indicare a prevederilor legale pretins neconstituţionale, fără a reda normele fundamentale încălcate prin prevederile criticate sau conţinutul relaţiei de contrarietate dintre acestea, în condiţiile în care, în speţă, nu s-a arătat în concret în ce mod textul de lege menţionat încalcă vreun articol din Constituţie.

În motivarea încheierii recurate a fost subliniată relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1563/2011 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 81 din 1 februarie 2012, în care s-a reţinut că "autorul excepţiei trebuie să indice textul legal criticat, prevederile constituţionale considerate a fi încălcate şi motivarea în concret a pretinsei contrarietăţi a textului dedus controlului de constituţionalitate. De asemenea, în mod constant, jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a stabilit că sesizările adresate Curţii fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, Curtea neputându-se substitui subiectelor îndreptăţite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituţional."

Respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa supremă a reţinut, în mod corect, că fără o astfel de determinare a obiectului sesizării de neconstituţionalitate şi fără motivarea acesteia, prin arătarea prevederilor constituţionale pretins încălcate, nu este cu putinţă controlul de constituţionalitate, în condiţiile în care scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală.

Drept urmare, întrucât cererea nu a fost motivată, fiind indicate doar textele legale incriminate, ca fiind contrare legii fundamentale, fără a se arăta în ce fel dispoziţiile art. 2541 alin. (6) C. civ. încalcă legea fundamentală a ţării şi care sunt principiile prevăzute de Constituţie care ar fi înfrânte de prevederile legale criticate, în mod judicios s-a reţinut neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992.

Nici susţinerile deduse judecăţii în prezenta cale de atac nu sunt în măsură să contureze o altă concluzie, din moment ce acestea sunt limitate la a evoca, într-o manieră succintă, consideraţii lipsite de substanţă ale recurenţilor cu privire la pretinsa îndeplinire a condiţiilor prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional şi care nu aduc noi elemente în raport cu cele deja analizate de instanţa supremă şi care au fost înlăturate prin argumentele expuse în prezenta decizie.

În consecinţă, având în vedere că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia motivării excepţiei de neconstituţionalitate, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (5) coroborat cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este un impediment pentru sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia, soluţia din încheierea recurată, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii A. S.R.L. şi B. împotriva încheierii din 13 februarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în cadrul dosarului nr. x/2018

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2024.