Prescription of right to recover unlawful payments: start of limitation period tied to knowledge of damage and liable party, not administrative control report finality

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Vrancea – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA a formulat cerere de obligare, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 1.033.908,74 RON şi accesoriile aferente, plată considerată nelegală.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei de necompetenţă funcţională a secţiei de contencios administrativ şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Vrancea – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 68/2021 din 4 februarie 2021, a admis excepţia necompetenţei material procesuale a Tribunalului Vrancea – secţia a II a civilă, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Vrancea.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile a Tribunalului Vrancea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, la data de 7 mai 2021.

Tribunalul Vrancea – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 147/2021 din 8 iulie 2021, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 8.635,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 338/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis apelul formulat de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva sentinţei civile nr. 147/2021 din 8 iulie 2021 a Tribunalului Vrancea, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA; s-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2451 din 17 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, la data de 27 aprilie 2023.

Tribunalul Vrancea – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 57/2023 din 26 iunie 2023, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA, ca neîntemeiată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA şi A. S.R.L.; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 13.276,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 289/2023 din 3 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis apelul declarat de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva sentinţei civile nr. 57/2023 din 26 iunie 2023 a Tribunalului Vrancea – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal; s-a anulat în parte sentinţa apelată şi, în rejudecare, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA; pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a fost obligată să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariul de avocat).

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 27 decembrie2023.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei recurate, respingerea, ca nefondată, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că prin raportul de control nr. x din 14 aprilie 2015 a fost dispusă o verificare ce a avut ca tematică "verificarea respectării dispoziţiilor legale în vigoare privitoare la încheierea contractelor de furnizare de servicii medicale între CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA şi A. S.R.L., punct de lucru Focşani".

Acest raport a fost contestat de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA şi a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, soluţionat definitiv în anul 2019, prin decizia nr. 3793 din 13 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizie comunicată la data de 8 mai 2020, înregistrată la CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA cu nr. P2453/08.05.2020.

Prin adresa Direcţiei Generale Control şi Antifraudă nr. 300/08.07.2020 din cadrul CNAS s-a solicitat comunicarea de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a demersurilor efectuate pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti din dosarul nr. x/2015.

În acest sens, a fost emisă notificarea nr. P2598/12.062020, prin care pârâta A. S.R.L., în baza raporturilor contractuale aflate în desfăşurare, a fost informată de obligaţia de a plăti suma de 1.033.908,74 RON, împreună cu accesoriile aferente, însă nu s-a dat curs acestei notificări.

Potrivit recurentei-reclamante, sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1522 din C. civ., în sensul că debitorul a fost pus în întârziere prin notificarea scrisă, emisă de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA.

Notificarea a fost emisă la data de 16 iunie 2020, iar cererea de chemare în judecată s-a înregistrat la data de 6 octombrie 2020, deci, în termenul de 6 luni prevăzut de lege.

Curtea de Apel Galaţi a stabilit, prin decizia recurată, că termenul de prescripţie s-a împlinit în luna aprilie a anului 2018, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.528 din C. civ.

În mod greşit a considerat instanţa de apel că este irelevant raportul de control ("raportul de control nu marchează momentul curgerii termenului de prescripţie din mai multe motive: în condiţiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al unui organ cu atribuţii de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control (...)".

Autoarea căii de atac a susţinut faptul că documentul care a stat la baza dosarelor derulate în faţa instanţelor de judecată a fost tocmai raportul de control nr. x/2015 şi că numai după analizarea legalităţii acestui raport de control (ce prevedea măsura de recuperare a sumei, deci, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti care a constatat legalitatea acestuia) se puteau dispune măsurile de recuperare.

Aşadar, recurenta consideră că prescripţia nu putea curge atâta timp cât raportul de control a fost contestat de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, chiar şi în situaţia în care a fost respinsă cererea de suspendare a executării efectelor actului administrativ. A mai arătat că nu exista un titlu executoriu care să fie pus în executare, de vreme ce nu era pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii atacate, că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul".

Recurenta a învederat că prin sentinţa civilă nr. 103 din 18 aprilie 2016 a fost admisă acţiunea de anulare a raportului de control nr. x/2015 al CNAS de către Curtea de Apel Galaţi, astfel încât reclamanta nu avea temei legal să intenteze acţiunea de recuperare la care se referă instanţa de apel. De asemenea, recurenta a menţionat că nu putea să dispună măsuri de recuperare a sumei în condiţiile în care actul administrativ, respectiv raportul de control nr. x/2015 al CNAS era anulat de către prima instanţă de judecată.

În accepţiunea recurentei, a operat o întrerupere a termenului de prescripţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2.537 pct. 2 din C. civ., şi din acest motiv.

Potrivit celor statuate de instanţa de apel, termenul de prescripţie curge de la data faptului juridic care a generat obligaţia de plată către pârâta A. S.R.L., iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care a analizat legalitatea raportului de control nr. x/2015.

Titulara recursului apreciază că termenul de prescripţie curge de la data la care o instanţă de judecată a decis, în mod irevocabil, că raportul de control este legal, adică suma de recuperat este certă, moment de la care raportul de control a devenit titlu executoriu.

În conformitate cu prevederile art. 2.537 alin. (1) pct. 2 din C. civ., "prescripţia se întrerupe: prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare (...)".

Curtea de Apel Galaţi a reţinut că art. 2.537 din C. civ. stabileşte, în mod expres, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei şi că un raport de control nu este prevăzut în enumerarea efectuată, însă recurenta apreciază că o astfel de susţinere nu poate fi acceptată şi constituie o încălcare, o aplicare greşită a normelor de drept aplicabile în prezenta cauză.

Conform art. 2.523 din C. civ., "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

În cauză, data stabilirii neîntrunirii condiţiilor legale impuse pârâta A. S.R.L. pentru încheierea contractului cu casa de asigurări şi întinderea patrimonială a prestaţiilor decontate nelegal de beneficiarul serviciilor medicale coincide cu momentul pronunţării deciziei nr. 3793/2019 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. x/2015), astfel încât termenul de 3 ani nu se împlinise la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a motivat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinarea formulată de pârâta DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA, limitându-se la a reţine că "termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la momentul arătat de dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., care este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, termenul limită fiind împlinit în luna aprilie 2018, deoarece ultima plată a fost efectuată în aprilie 2015".

În final, recurenta-reclamantă a menţionat că exonerarea totală de răspundere a DIRECŢIEI DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA are semnificaţia faptului că această instituţie nu poate fi trasă la răspundere în niciun fel pentru documentele pe care le emite şi că alte instituţii (de exemplu, Casa de Asigurări de Sănătate) trebuie să verifice activitatea DSP Vrancea (fără a avea competenţele legale) cu privire la legalitatea documentelor emise.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată în sumă de 6.902 RON, conform înscrisurilor depuse la termenul de judecată din 11 aprilie 2024.

La data de 9 aprilie 2024 intimata-pârâtă DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA a transmis, prin e-mail, note de concluzii scrise, la care a ataşat înscrisuri justificative privind cheltuielile de judecată în sumă de 5.950 RON.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta contestă statuările instanţei de apel şi afirmă că a operat o întrerupere a termenului de prescripţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2.537 pct. 2 din C. civ.. De asemenea, apreciază că termenul de prescripţie curge de la data la care o instanţă de judecată a decis, în mod irevocabil, că raportul de control este legal, adică suma de recuperat este certă, moment de la care raportul de control a devenit titlu executoriu.

Susţinerile sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Înalta Curte reţine că, stabilind că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", regula generală privind începutul prescripţiei extinctive prevăzută de art. 2.528 alin. (1) din C. civ. are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care termenul de prescripţie începe să curgă, şi anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu – se constată că recurenta-reclamantă trebuia în momentul plăţii să cunoască dacă plata efectuată către pârâta A. S.R.L. era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata serviciilor medicale, dată la care evident reclamanta cunoştea identitatea acestei pârâte, întrucât i-a virat o sumă totală de 1.033.908,74 RON. Dreptul subiectiv civil pretins de recurenta-reclamantă este cel de a obţine restituirea unei plăţii pretins nedatorate.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurenta rezidă în însăşi reglementarea art. 2.528 din C. civ., care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, respectiv că "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată" (pct. 60), iar prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (pct. 61); "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (pct. 64)".

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE şi soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2025 (în cadrul căruia reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a solicitat anularea raportului de control nr. DGMCA nr. 302/14.05.2015 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate; anularea adresei înregistrată sub nr. x/31.07.2015 prin care s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de Casa de Asigurări de Sănătate Vrancea, emisă de CNAS şi comunicată reclamantei la data de 11.08.2015; suspendarea executării actului administrativ constând în Raportul de Control nr. x/14.05.2015, anume suspendarea executării măsurilor dispuse prin actul de control) sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurenta-reclamantă, la momentul efectuării plăţii pretins nedatorate, să cunoască dacă plata către pârâta A. S.R.L. era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata serviciilor medicale.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurentă, în sensul că prescripţia nu putea curge atâta timp cât raportul de control a fost contestat de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, chiar şi în situaţia în care a fost respinsă cererea de suspendare a executării efectelor actului administrativ, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această contestare, să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul legal.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentei înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea necunoaşterii dispoziţiilor care reglementau plata serviciilor medicale.

Argumentul invocat de recurentă potrivit căruia notificarea nr. x/12.06.2020, prin care pârâta A. S.R.L. a fost informată de obligaţia de a plăti suma de 1.033.908,74 RON, ar fi întrerupt cursul prescripţiei extinctive, nu poate fi reţinut, întrucât cursul prescripţiei nu a fost în niciun moment întrerupt. Or, întreruperea cursului prescripţiei se poate realiza doar anterior momentului împlinirii termenului, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva deciziei instanţei de apel, ca nefondat.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA la plata sumei de 6.902 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva deciziei civile nr. 289/2023 din 3 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA la plata sumei de 6.902 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.