Corn sales contract: Force majeure defense barred for fungible goods despite drought

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei pentru suma de 248.400 RON, reprezentând 30% din valoarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.06.2020 şi inexistenţa obligaţiei reclamanţilor de a plăti suma de 248.400 RON. În subsidiar, au solicitat instanţei să constate nevalabilitatea biletului la ordin seria x 3AF nr. x.

Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3320/2021 din 24 decembrie 2021, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată; reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON.

Prin decizia nr. 1039 A din 14 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 3320 din 24 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.; s-a admis apelul incident declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., instanţa dispunând înlăturarea considerentelor greşite referitoare la inaplicabilitatea art. 1634 alin. (6) din C. civ. apelanţii A. şi B. au fost obligaţi la plata către apelanta C. S.R.L. a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 28 septembrie 2023.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au dezvoltat următoarele critici:

Sub un prim aspect, s-a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, întrucât nu a respectat prevederile art. 1270 din C. civ. şi pe cele ale art. 543 alin. (3) din C. civ.. În concret, recurenţii susţin faptul că instanţa nu a dat efectele stabilite de părţi intervenirii cazului de forţă majoră (corect reţinut de instanţa de apel ca incident în speţă) şi anume exonerarea de răspundere.

Din perspectiva incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., autorii căii de atac au arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel conţine dispoziţii contradictorii. Astfel, au apreciat că instanţa de apel a dat efecte, în mod contradictoriu, dispoziţiilor cuprinse la art. 12.71 şi art. 82 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, înregistrat la cumpărătoare sub nr. x/04.06.2020.

Deşi instanţa de apel a apreciat ca întemeiat motivul de apel şi a reţinut, în mod corect, că seceta este un caz de forţă majoră, în pofida susţinerilor intimatei C. S.R.L., arătând că nu se impune ca notificarea cazului de forţă majoră să se facă în scris, "aceasta cu atât mai mult cu cât între profesionişti comunicarea îmbracă de multe ori o modalitate lipsită de formalism. De asemenea, contrar celor învederate de intimata-cumpărătoare, apariţia situaţiei de forţă majoră nu poate fi situată în luna iunie 2020 (când e perioada de creştere a plantelor), ci în luna august, când plantele ar trebui să fie dezvoltate, moment în care se poate stabili dacă a fost afectată cultura de condiţii meteorologice sau climatologice adverse (ţinând cont de faptul că seceta nu este precum o ploaie cu grindină sau în cantităţi extreme, când efectele se pot constata instantaneu)" şi că avizul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Giurgiu dovedeşte cazul de forţă majoră şi este un document solicitat de intimată prin contract, a respins apelul declarat de A. şi a admis apelul incident pe motiv că ar fi incidentă excepţia de la efectele imposibilităţii fortuite de executare reglementată de art. 1634 alin. (6) C. civ., obligaţia contractuală în opinia Curţii de Apel Bucureşti având ca obiect bunuri de gen (cantitatea de 1.380 tone de porumb), pentru care debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de vânzare.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a aplicat greşit legea, întrucât nu a ţinut cont de prevederile art. 1270 din C. civ. şi a ignorat dispoziţiile contractuale, din care rezultă voinţa părţilor de a vinde, respectiv de a cumpăra producţia proprie a A., precum şi dispoziţiile art. 543 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat (prin act juridic) ca nefungibil.

Consecinţa incidenţei unui caz de forţă majoră, conform voinţei părţilor, reprezintă înlăturarea răspunderii contractuale.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că, în speţă, obiectul obligaţiei apelantei-vânzătoare era livrarea de porumb, care reprezintă un bun de gen, fiind fungibil, acesta putând fi înlocuit, în caz de pieire, întrucât din contract nu rezultă că vânzarea are loc exclusiv din recolta proprie a membrilor cooperatori, ci se menţionează doar că este vorba despre porumb din recolta anului 2020.

Dacă părţile ar fi înţeles să restrângă drepturile vânzătorului în cazul incidenţei forţei majore ar fi menţionat asta în mod expres. Instanţa este cea care, peste voinţa părţilor, a restrâns drepturile stabilite contractual de părţi în favoarea vânzătoarei recurente.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de judecată, care a tratat-o ca pe un comerciant, A. este un producător agricol, iar contractul a fost încheiat între părţi în considerarea acestei realităţi obiective, nefiind în măsură să se comporte ca un comerciant, în scopul cumpărării şi revânzării către intimată a unei cantităţi de porumb, ca bun de gen.

Pe de altă parte, deşi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.06.2020 este, în înţelesul art. 1175 C. civ., un contract de adeziune (care instituie o prezumţie de dezechilibru între părţi), impus de cumpărătoare - un intermediar în vânzarea de cereale - şi care nu a putut fi negociat de vânzătoare. Din cuprinsul acestui contract rezultă, fără dubiu, că societatea C. S.R.L. a intenţionat să achiziţioneze o cantitate de 1.380 de tone de porumb din recolta anului 2020 din producţia proprie a membrilor A., porumbul respectiv nefiind însă un bun de gen, fungibil.

Prin prevederile art. 1 din contract părţile identifică şi definesc obiectul contractului, în fapt obiectul obligaţiei de livrare, identificând expres bunul obiect al vânzării ca un bun determinat, respectiv parte din recolta anului 2020 (anul încheierii contractului), corespunzător unor cerinţe speciale de producţie (boabe de porumb sustenabile, conform cerinţelor ISCC EU, care impun condiţii de realizare a producţiei în cauză) atestate prin declaraţia de răspundere a producătorului.

Identificând toate aceste criterii pe care trebuie să le îndeplinească bunul vândut, părţile au înţeles să tranzacţioneze un bun individual determinat care, chiar dacă are potenţial de generalitate prin modul în care este definit în întregul cuprins al art. 1 (obiectul contractului), devine un bun singular - recolta din anul 2020 a producătorului agricol având caracteristicile din declaraţia de producător dată pe proprie răspundere de recurentă.

De altfel, această declaraţie de conformitate, alături de declaraţia de suprafaţă cultivată cu porumb, reprezintă o condiţie de valabilitate a contractului (art. 1.2. alineatul final "Contractul se consideră valabil doar cu condiţia prezentării de către vânzător, în acelaşi moment cu transmiterea contractului semnat a următoarelor documente, care fac parte integrantă din contract: declaraţia pe proprie răspundere tip ISSC, declaraţia de suprafaţă - 2020, înregistrată la APIA").

Astfel, existenţa acestor declaraţii - condiţii ale valabilităţii contractului -împiedica debitorul să aleagă bunurile care vor fi predate, aşa cum s-ar întâmpla potrivit legii (art. 1486 C. civ.) în cazul în care obligaţia de a da ar avea ca obiect bunuri de gen.

În situaţia în care a considerat că porumbul care a făcut obiectul vânzării este un bun de gen, instanţa de apel trebuia să analizeze şi incidenţa dispoziţiilor art. 1658 alin. (2) şi (3) din C. civ., care reglementează situaţia vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat, care nu exista la data încheierii contractului (recolta de porumb din luna septembrie a anului 2020) şi care precizează că (i) atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect, cu excepţia situaţiei în care nerealizarea se produce din culpa vânzătorului (şi nu suntem în prezenţa unei culpe a vânzătorului, ci într-o situaţie de forţă majoră), respectiv că (ii) atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial, cumpărătorul poate alege fie desfiinţarea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului.

Potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 543 din C. civ., caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun poate fi stabilit nu numai prin natura determinării acestuia (generice ori individuale), ci şi prin voinţa părţilor unui act juridic.

Or, în cazul de faţă porumbul vândut are calitatea de bun nefungibil, individual şi determinat, deoarece cantitatea de porumb vândută de recurentă nu poate fi înlocuită cu altă cantitate, din clauzele contractului încheiat de părţi rezultând că recurenta vânzător al cantităţii de 1.380 tone de porumb trebuia să fie producătorul mărfii contractate conform O.U.G. nr. 12/2006, sens în care a indicat art. 1.2 şi art. 5.1 din contract (potrivit cărora vânzătorul este obligat să îşi declare suprafaţa de teren deţinută în anul 2020 şi înregistrată la APIA), art. 3.1 din contract (potrivit căruia livrarea porumbului se face la locul de recoltare, pe zile, în funcţie de momentul recoltării) şi art. 7.1 din contract (potrivit căruia vânzătorul trebuie să declare că are capacitatea de a vinde marfa cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 12/2006 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei pe filiera cerealelor şi a produselor procesate din cereale, unde se specifică condiţiile de vânzare a cerealelor de către producătorii agricoli.

Contractul a fost întocmit în considerarea dispoziţiilor şi a formei (contractul cadru) prevăzute de Ordinul MADR nr. 590/2018. Recurenta A. este producător agricol/cultivator, iar nu un intermediar, potrivit actului constitutiv al acesteia. Faptul că în obiectul de activitate se regăseşte codul CAEN destinat intermedierii priveşte numai intermedierea de cereale dintre cooperativa agricolă şi membrii acesteia, societăţi cu răspundere limitată.

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut greşit că recurenta-reclamantă A. putea să achiziţioneze cantitatea de porumb lipsă din alte surse şi să o revândă intimatei motivat de faptul că "în obiectul de activitate al reclamantei A., se regăseşte intermedierea în comerţul specializat în vânzarea produselor cu caracter specific (cod 4618) şi comerţ cu ridicata al cerealelor, seminţelor, furajelor, tutunului neprelucrat (cod 4621)", câtă vreme contractul priveşte exclusiv producţia proprie de porumb (a membrilor cooperativei recurente) şi reglementează posibilitatea numai a cumpărătorului de a achiziţiona acelaşi tip de marfă de pe piaţă, din alte surse, dacă vânzătorul nu-şi respectă obligaţia de livrare a mărfii în perioada şi în condiţiile stabilite (art. 12.7 din contract).

Aşadar, instanţa de apel, înlăturând voinţa părţilor, a denaturat obiectul contractului, raportându-se la obiectul de activitate al reclamantei, părţile încheind un contract de vânzare, iar nu de intermediere.

În plus, cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 12.7 din contract, este evident faptul că acesta, întrucât vizează executarea silită a obligaţiilor de predare, are în vedere neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către vânzător, în condiţiile în care are valenţa unei adevărate clauze penale, corespunzător art. 1538 din C. civ., iar nu valenţa unei obligaţii alternative, a cărei executare să libereze debitorul. Astfel, argumentele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti sunt total străine înţelegerii părţilor, iar utilizarea lor este forţată şi în completă contradicţie atât cu contractul analizat, cât şi cu prevederile legale invocate.

În mod contradictoriu, deşi instanţa a admis în fapt apelul, considerând în mod greşit că prima instanţă a înlăturat aplicabilitatea clauzei referitoare la forţa majoră, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut totuşi răspunderea contractuală (pe care forţa majoră o excludea contractual), justificând aceasta prin prevederile art. 12.7 din contract, care reprezintă o veritabilă clauză penală ce intervine, ca urmare a existenţei unei culpe contractuale (nu aceasta este situaţia în prezenta speţă).

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului în privinţa motivului din cererea de recurs referitor la faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu consecinţa anulării acestuia; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 11 aprilie 2024 reprezentantul convenţional al intimatei-pârâte, domnul avocat D., a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 17.778,60 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Primul motiv de recurs invocat de către recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză, respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reţine că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât nu a fost respectat principiul forţei obligatorii a contractului prin faptul că s-a reţinut că obiectul convenţiei îl reprezintă bunuri de gen care sunt fungibile. Prin recursul formulat, autorii căii extraordinare de atac au mai arătat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile contractuale din conţinutul cărora rezultă voinţa părţilor de a vinde, respectiv de a cumpăra producţia proprie a reclamantei A., precum şi dispoziţiile art. 543 alin. (3) din C. civ. care stabilesc că un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat (prin act juridic) ca nefungibil.

Înalta Curte reţine că verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenţia este o probă în procesul civil şi că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei şi intră în domeniul rezervat exclusiv instanţelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 – 1269 C. civ., sunt norme de drept material şi se adresează organelor de jurisdicţie, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenţie, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 şi art. 1267 C. civ., statuând că interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor şi aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice.

Apelanta-pârâtă C. S.R.L., pe calea apelului incident, a susţinut caracterul greşit al considerentelor referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1634 alin. (6) C. civ., învederându-se că porumbul reprezintă un bun de gen, fungibil, astfel încât nu este incidentă imposibilitatea fortuită de executare.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale precitate, dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

Acest text instituie o excepţie de la exonerarea de răspundere în cazul intervenirii unui caz de forţă majoră/fortuit, singura cerinţă impusă de norma legală fiind ca obligaţia să vizeze bunuri de gen.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că prin bunuri de gen sau determinate generic se înţelege, conform prevederilor art. 543 C. civ., bunurile fungibile, respectiv cele determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.

Aşadar, bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără ca aceasta să afecteze valabilitatea plăţii. Bunurile fungibile fac parte dintr-o serie nedefinită numeric de bunuri identice, ceea ce le şi face interschimbabile (spre exemplu, banii, cerealele, lemnul pentru construcţii, etc).

În speţă, obiectul obligaţiei apelantei-vânzătoare era livrarea de porumb, care reprezintă un bun de gen, fungibil, acesta putând fi înlocuit, în caz de pieire.

Contrar celor susţinute de reclamanţi, instanţa de apel a constatat că în contractul încheiat între părţi nu se prevede că vânzarea are loc exclusiv din recolta proprie a membrilor cooperatori, ci se menţionează doar că este vorba despre porumb din recolta anului 2020. Totodată, în obiectul de activitate al reclamantei A., se regăseşte intermedierea în comerţul specializat în vânzarea produselor cu caracter specific (cod 4618) şi comerţ cu ridicata al cerealelor, seminţelor, furajelor, tutunului neprelucrat (cod 4621), ceea ce implică posibilitatea de a achiziţiona cereale de la alt furnizor şi revânzarea acestora.

De altfel, conform art. 12.7 din contract, se prevede că, în caz de nelivrare a bunurilor în perioada şi condiţiile stabilite de către vânzător, cumpărătorul are dreptul de a achiziţiona aceeaşi marfă de pe piaţă, urmând ca vânzătorul să suporte diferenţa dintre preţul plătit şi cel convenit prin prezentul contract, la care se adaugă o penalitate de 50% din valoare mărfii nelivrate. Clauza de mai sus nu distinge în funcţie de motivul pentru care nu are loc livrarea. Ca atare, chiar şi în situaţia în care nepredarea cantităţii de porumb are loc din cauza secetei, această clauză are aplicabilitate, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 1634 alin. (6) C. civ.

Din această perspectivă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că sunt greşite considerentele primei instanţe, motiv pentru care a admis apelul incident promovat în cauză şi a dispus înlăturarea argumentelor eronate referitoare la inaplicabilitatea art. 1634 alin. (6) C. civ., ce au fost înlocuite cu motivarea de mai sus.

Prin cererea de recurs reclamanţii se contrazic. Astfel, iniţial afirmă că au doar calitatea de producători agricoli, iar mai apoi precizează că activităţile de intermediere privesc "numai intermedierea de cereale dintre cooperativa agricolă şi membrii acesteia, societăţi cu răspundere limitată" (pagina 5 din cererea de recurs).

Este lipsită de fundament susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că poate să facă comerţ numai cu membrii cooperativei agricole, iar când vine vorba de executarea unor obligaţii contractuale să afirme că era imposibilă executarea acestora. În justificarea acestei afirmaţii, recurenţii încearcă să aducă în discuţie condiţiile de vânzare a cerealelor de către producătorii agricoli, condiţii ce trebuie îndeplinite, conform art. 10 din O.U.G. nr. 12/2006 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei pe filiera cerealelor şi a produselor procesate din cereale, prin raportare la prevederile contractuale existente la punctul 7.1 din contractul părţilor, anume ca produsele să fie achiziţionate de la producători agricoli.

Or, în contractul încheiat de părţi nu se stabileşte că bunurile trebuie să provină exclusiv de la producătorul agricol cu care s-a încheiat contractul, ci doar că produsele trebuie achiziţionate de la producători agricoli.

Aşadar, exista posibilitatea ca reclamanţii să găsească alţi producători agricoli de la care să achiziţioneze cantitatea de porumb necesară pentru a-şi executa obligaţiile asumate prin contract.

Se mai susţine faptul că părţile au încheiat un contract, având natura juridică a unuia de adeziune, ceea ce înseamnă că vânzătorul nu a avut posibilitatea să negocieze clauzele inserate în acesta. În realitate, cele două părţi, în calitate de profesionişti, aveau posibilitatea să negocieze asupra oricărei clauze din contract.

Recurenţii-reclamanţi, prin intermediul acestei critici, încearcă să convingă instanţa de faptul că pârâta cumpărătoare ar fi dorit să achiziţioneze cantitatea de porumb numai din producţia proprie a reclamanţilor, lucru care nu se confirmă, fiind vorba de profesionişti care se ocupă de comerţul cu cereale.

Obiectul contractului este formulat în mod generic, astfel încât nu se poate concluziona că s-a intenţionat ca porumbul să fie preluat din producţia proprie a reclamanţilor.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii aveau posibilitatea să achiziţioneze cantitatea de porumb din altă parte. Împrejurarea că în contractul încheiat între părţi este specificat că boabele de porumb trebuie să respecte cerinţele ISCC EU nu transformă bunurile de gen în bunuri individual determinate sau de gen limitat. Certificarea în sistemul ISCC constă în verificarea respectării permanente a cerinţelor legislaţiei europene, naţionale, precum şi demonstrarea sustenabilităţii materiilor prime şi a produselor.

Recurenţii au mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta conţine dispoziţii contradictorii. Astfel, au apreciat că instanţa de apel a dat efecte, în mod contradictoriu, dispoziţiilor cuprinse la art. 12.71 şi art. 82 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi.

Şi această critică se cuvine înlăturată, Înalta Curte reţinând că nu orice pretinsă inadvertenţă pe care părţile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătoreşti are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de faţă, se invocă un raţionament greşit din partea instanţei de apel, recurenţii susţinând faptul că articolele din contract anterior enunţate sunt diferite, în considerarea ideii că, aşa cum a statuat instanţa de apel, seceta pedologică şi meteorologică reprezintă un caz de forţă majoră. Titularii demersului judiciar omit însă să se raporteze la dispoziţiile imperative cuprinse în C. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat un raţionament în care, prima dată, a analizat, în mod individual, dispoziţiile art. 1634 alin. (6) C. civ. prin raportare la obiectul obligaţiei vânzătorului prevăzute în contract, iar ulterior, a comparat aceste dispoziţii cu modul în care ar trebui să fie interpretată o clauză contractuală. Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu se poate constata exonerarea de răspundere a reclamantei A., ca urmare a incidenţei unei excepţii de la efectele imposibilităţii fortuite de executare reglementate de art. 1634 alin. (6) C. civ.

Aşadar, ceea ce a reţinut instanţa de apel este faptul că nu prezintă importanţă motivul pentru care nu a avut loc livrarea. Relevante sunt dispoziţiile imperative cuprinse în art. 1634 alin. (6) C. civ., care se aplică, indiferent de motivul pentru care nu a avut loc executarea obligaţiilor asumate prin contract de către vânzător.

Întrucât este vorba de bunuri de gen, acestea puteau fi livrate în continuare prin achiziţionarea de la alţi producători agricoli a cantităţii de porumb rămase.

Este neîntemeiată şi susţinerea recurenţilor-reclamanţi, potrivit căreia din interpretarea dispoziţiilor contractuale, ar rezulta că erau împiedicaţi să aleagă bunurile care vor fi predate, concluzionând astfel că porumbul ar fi un bun determinat (pagina 4 din cererea de recurs).

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că părţile din prezenta cauză au inserat în contract o clauză penală pentru protejarea intereselor legitime ale cumpărătoarei, în ipoteza în care vânzătorii nu livrează întreaga cantitate de cereale contractată, în termenul şi în condiţiile convenţiei de vânzare.

Într-adevăr, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu-şi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii (art. 1350 din C. civ.).

În sinteză, aceasta este premisa răspunderii contractuale, şi anume neîndeplinirea obligaţiei contractuale şi, deci, înfrângerea principiului forţei obligatorii a contractului legal încheiat (art. 1270 C. civ.) sau a adagiului pacta sunt servanda, cu alte cuvinte, o încălcare a convenţiei părţilor, care, odată încheiată cu respectarea tuturor condiţiilor de formă şi de fond, "are putere de lege între părţile contractante".

În cazul în care se încalcă acest principiu, legiuitorul stabileşte condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale, respectiv: a) neîndeplinirea nejustificată a obligaţiei contractuale; b) partea care nu are o justificare pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare; c) partea care nu şi-a executat obligaţia este ţinută să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi "în condiţiile legii", adică cele cuprinse în C. civ., în Titlul V – Executarea obligaţiilor, Capitolului II, Secţiunea a 4-a – Executarea prin echivalent.

Potrivit art. 1530 din C. civ., "creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei".

În cadrul răspunderii contractuale, obiectul probei îl reprezintă stabilirea culpei şi întinderea prejudiciului, întrucât contractul dovedeşte preexistenţa obligaţiei, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă prin simplul fapt al neexecutării.

În speţă, valoarea daunelor-interese pentru neexecutare a fost stabilită anticipat de părţi conform clauzei penale inserate la art. 12.7 din contract.

Existenţa unei clauze penale scuteşte pe creditor de a mai face dovada prejudiciului încercat tocmai pentru motivul că aceasta reprezintă o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său, alin. (4) al art. 1538 din C. civ. statuând expres că se poate cere executarea clauzei penale de către creditor, fără ca acesta să fie ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte va înlătura motivele de casare examinate şi, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453, raportat la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 17.778,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1039 A din 14 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 17.778,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.