Pharmaceutical distribution contract termination and damages claim dismissed for lack of binding agreement

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 7 iunie 2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi B., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 9.197.365,47 RON cu titlu de prejudiciu cauzat societăţii ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate şi denunţării unilaterale intempestive a contractului de furnizare încheiat între părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 569 din 25 februarie 2021 Tribunalul Ilfov – secţia Civilă admite în parte cererea şi obligă pârâtele la plata sumei de 3.468.301,97 RON cu titlu de daune materiale; au fost compensate cheltuielile de judecată.

Hotărârea pronunţată de instanţa de fond este apelată atât de reclamantă, cât şi de cele două pârâte.

Prin decizia civilă nr. 1589 din 2 noiembrie 2022 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă apelul reclamantei este respins ca nefondat; apelul pârâtelor este admis, sentinţa apelată fiind în tot schimbată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii.

Împotriva deciziei mai sus arătate, reclamanta A. S.R.L. formulează recurs, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta invocă o incorectă calificare a contractului încheiat de părţi, susţinând că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi prevederile art. 1270 C. civ., încadrând aceste susţineri în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. se invocă şi o motivare străină de natura cauzei, inexistentă în opinia recurentei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit principiului disponibilităţii, susţine recurenta, părţile au ales să supună analizei instanţei problema denunţării intempestive a unui contract de distribuţie încheiat în formă nescrisă pe durată îndelungată.

Se învederează că a existat o hotărâre judecătorească prin care instanţele străine au tranşat cu putere de lucru judecat faptul că între părţi au existat raporturi contractuale îndelungate sub forma unui contract de distribuţie.

Este invocată Hotărârea Tribunalului Comercial al Cantonului Berna din 2 septembrie 2019, hotărâre care a fost recunoscută pe teritoriul României.

Prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a ignorat complet natura şi întinderea contractului încheiat între părţi, urmare a unei analize superficiale şi astfel nemotivate ori motivate contradictoriu, reţinând în mod greşit că între părţi nu a existat niciun contract pe o perioadă îndelungată, ceea ce ar fi permis încetarea raporturilor la un termen de preaviz apreciat ca fiind rezonabil de instanţă.

Consideră recurenta că ambele părţi au fost de acord că se află în prezenţa unui contract pe o perioadă îndelungată, un contract de distribuţie încheiat în formă orală începând cu anul 2012 astfel cum a stabilit şi instanţa elveţiană, aspecte care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel, fapt ce a determinat o greşită calificare a raporturilor dintre părţi având drept consecinţă greşita soluţie pronunţată în cauză.

Recurenta invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. în sensul că instanţa a aplicat greşit normele de drept material la un alt contract decât cel încheiat de către părţi.

În susţinerea acestui motiv de recurs sunt făcute trimiteri la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta învederează că decizia instanţei este superficial motivată şi conţine considerente contradictorii/străine de natura cauzei.

Este criticată motivarea instanţei şi sub aspect cantitativ, considerând că instanţa de apel a "simplificat" cauza, înlăturând o bună parte a susţinerilor părţilor tocmai pentru a evita o motivare anevoioasă care ar fi presupus să analizeze în mod efectiv susţinerile părţilor, respectiv să prezinte raţionamentul aplicat de judecător asupra tuturor problemelor de drept şi situaţiei de fapt supuse analizei sale.

Contradictorialitatea hotărârii vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că între părţi nu a existat niciun contract, ci doar raporturi juridice grefate pe comandă urmate de acceptare ceea ce a condus la o greşită apreciere cu privire la caracterul rezonabil al denunţării în raport de art. 1277 C. civ.

Recurenta invocă şi existenţa unui abuz de drept al intimatelor-pârâte atunci când şi-au încălcat obligaţiile asumate în contract, astfel cum s-a reţinut şi de către Consiliul Concurenţei prin Decizia nr. 101 din 20 decembrie 2021, concluzionând că astfel au fost încălcate dispoziţiile legale din materia bunei-credinţe, a abuzului de drept, puterea de lucru judecat şi principiile răspunderii civile contractuale, motive de recurs ce sunt încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În acest context se face vorbire despre decizia mai sus arătată prin care Consiliul Concurenţei a amendat intimatele pentru că au întrerupt aprovizionarea pieţei româneşti cu imunoglobulină pentru a pune presiune pe autorităţile române să suspende taxa clawback.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă şi încălcarea prevederilor art. 1277 C. civ. şi a noţiunii de termen rezonabil raportat la materia contractelor de distribuţie de medicamente de uz uman, în lumina prevederilor art. 737 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi a principiilor consacrate de CJUE în materie.

Recurenta arată faptul că prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, domeniu de maximă importanţă naţională, legiuitorul a impus anumite termene specifice în materia retragerii de pe piaţa românească de medicamente, ca atare termenul rezonabil de preaviz impus de art. 1277 C. civ. trebuie interpretat şi prin raportare la termenele reglementate de art. 737 din legea sănătăţii, aspecte de care instanţa de apel nu a ţinut seama.

Instanţa de apel, în opinia recurentei, a ignorat toate aspectele şi principiile în materia sănătăţii publice, realizând o interpretare fundamental eronată şi în dezacord cu scopul protejării sănătăţii publice.

Intimatele-pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care a fost comunicat părţilor.

Recursul a fost admis cu principiu, fixându-se termen în şedinţă publică pentru examinare.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Întregul recurs are la bază ideea că între părţi au existat relaţii de natură comercială îndelungate care au avut ca obiect distribuirea pe piaţa românească de către recurenta-reclamantă, în mod exclusiv, a unui medicament produs de către cele două intimate-pârâte.

Recurenta susţine că aceste relaţii s-au manifestat sub forma unui contract de distribuţie încheiat în formă nescrisă pe durată îndelungată, motiv pentru care intimatele nu îl puteau denunţa în mod intempestiv astfel cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Instanţa de apel, cu prioritate, analizează contractul încheiat între părţi, respectiv natura acestuia şi perioada pentru care a fost încheiat, reţinând în mod corect faptul că aceste elemente sunt definitorii pentru soluţionarea litigiului.

Concluzia la care ajunge instanţa de apel, în baza probelor pe care le-a administrat, este aceea că părţile nu au încheiat un contract pe o perioadă nedeterminată cu privire la comercializarea pe piaţa românească a medicamentului de către reclamantă, singurele obligaţii neechivoce stabilite în sarcina părţilor au rezultat în baza comenzilor reclamantei, acceptate de către pârâte şi urmate de executare.

Criticile recurentei cu privire la existenţa unui contract între părţi nu pot fi reţinute.

Faptul că între părţi au existat raporturi comerciale cu întindere îndelungată nu echivalează cu încheierea unui contract în cuprinsul căruia obligaţiile părţilor sunt strict determinate.

Recurenta, prin terminologia utilizată, asimilează existenţa relaţiilor comerciale cu întindere îndelungată cu încheierea efectivă a unui contract cu durată cel puţin egală cu începutul acestor raporturi.

Este invocată o hotărâre pronunţată de Tribunalul Comercial al Cantonului Berna din 2 septembrie 2019, hotărâre ale cărei efecte au fost recunoscute pe teritoriul României urmare a sentinţei civile nr. 1370/2020 pronunţată de Tribunalul Ilfov.

Susţine recurenta că prin această hotărâre, instanţele străine au tranşat cu putere de lucru judecat că între părţi au existat raporturi contractuale îndelungate sub forma unui contract de distribuţie.

Hotărârea sus amintită reţine că părţile au încheiat începând cu 2012 un contract de vânzare în formă "orală", că acestea au încheiat un acord de distribuţie pe care îl consideră un acord-cadru şi o obligaţie perpetuă, la finalizarea căreia furnizorul (în calitate de vânzător) şi cumpărătorul (în calitate de cumpărător) încheie contracte individuale de cumpărare, se face referire la un complex de contracte.

În concret, raporturile comerciale dintre părţi au fost derulate pe mai multe paliere ce a presupus încheierea mai multor acte juridice: mandatarea recurentei de către intimate de a se ocupa de toate demersurile necesare pentru emiterea, deţinerea şi reînsuşirea autorizaţiei de punere pe piaţă a medicamentului în relaţia cu Agenţia Naţională a Medicamentului; emiterea de procuri pentru formalităţile de import necesare; acordul privind taxa clawback potrivit căreia recurenta avea obligaţia să achite această taxă corespunzătoare medicamentelor obiect al contractului dintre părţi.

Toate aceste relaţii comerciale existente nu fundamentează existenţa contractului, indiferent de denumire, pe o perioadă determinată de minim 2 ani astfel cum susţine recurenta.

Colaborarea dintre părţi avea la bază comenzile recurentei urmate de executare (livrare).

Previzionările periodice solicitate recurentei de către intimate nu au valoarea unui contract, acestea erau simple estimări în baza cărora urma să fie calibrată activitatea de producţie.

Şi aceste forecasturi reprezintă un aspect caracteristic al complexităţii raporturilor comerciale dintre părţi, însă nu prezintă profilul unui contract potrivit căruia intimatele aveau obligaţia să livreze cantitatea de medicamente pe care o previzionau pentru următorii 2 ani.

În concluzie, nu se poate reţine vreo încălcare a principiului disponibilităţii şi nici a puterii de lucru judecat astfel cum susţine recurenta prin motivele invocate.

Criticile recurentei referitoare la superficiala motivare şi existenţa unor considerente contradictorii/străine de natura cauzei nu pot fi, de asemenea, reţinute.

Nu se poate vorbi despre o motivare contradictorie, hotărârea instanţei fiind rezultatul unor raţionamente logico-juridice coerente, care vin să susţină soluţia pronunţată.

Nemulţumirea recurentei vizează mai degrabă hotărârea sub aspect cantitativ, motivarea "de o pagină şi jumătate" care, în opinia acesteia, lipseşte de conţinut scopul hotărârii judecătoreşti.

Aşa cum în mod constant s-a reţinut în practica instanţei supreme, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Câtă vreme reclamanta A. S.R.L. nu a făcut dovada existenţei unui act juridic din care să rezulte voinţa neîndoielnică a părţilor în sensul celor susţinute, nu poate fi reţinută răspunderea contractuală a pârâtelor pentru neexecutare sau pentru denunţarea unilaterală intempestivă a convenţiei, astfel cum în mod corect a constatat instanţa de apel.

Motivul de recurs referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi circumscris de recurentă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizat întrucât reprezintă o critică de netemeinicie şi nicidecum o aplicare greşită a unei norme de drept material care, de altfel, nici nu este indicată.

În contextul inexistenţei vreunui contract care să producă efectele juridice arătate de către recurenta-reclamantă, acest aspect reprezentând esenţa dezlegărilor solicitate, restul motivelor de recurs vizând abuzul de drept al intimatelor-pârâte, efectele deciziei pronunţate de Consiliul Concurenţei, aprecierile cu privire la obligaţiile operatorilor economici din domeniul sănătăţii devin lipsite de relevanţă, inutil a mai fi analizate, în plus fiind adevărate critici de netemeinicie exprimând nemulţumirea recurentei cu privire la situaţia de fapt, la probatoriu, aspecte ce nu pot forma obiectul unui recurs.

În ceea ce priveşte cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, deşi aceasta a câştigat procesul, urmează a fi respinsă întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli, respectiv a onorariului de avocat, având în vedere că factura fiscală depusă vizează un alt dosar, având un alt obiect.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1589 din 2 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi,