Contractual liability for payment of travel facilities under public service contract and application of statutory default interest

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2026

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 22 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.RL. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară la plata sumei de 1.420.503,75 RON, reprezentând facilităţi de călătorie acordate anumitor categorii sociale de către reclamantă în perioada 01.11.2022-10.12.2022, în baza contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 84.670,25 RON, calculată de la data scadentă a obligaţiei de plată a sumei de 1.420.503,75 şi până data formulării cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea efectivă a debitului principal datorat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1350, art. 1530 şi următoarele din C. civ., Legea nr. 44/1999, Legea nr. 147/2000, Legea nr. 341/2002, art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 545 din 19 martie 2024, Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata debitului de 1.420.503,75 RON, a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului de 1.420.503,75 RON, în valoare de 84.670,25 RON, calculată de la scadenţă până la data de 19.06.2023, şi în continuare, până la data plăţii, cât şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 37.268,43 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară, solicitând admiterea apelului, modificarea/casarea sentinţei civile atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă, sub acelaşi nr. de dosar, iar, prin decizia civilă nr. 1622 din 4 noiembrie 2024, instanţa a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 11.900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară, solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că decizia pronunţată se impune a fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă, după redarea obiectul contractului încheiat între părţi, prevăzut la art. 3, susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit obligaţiile recurentei, în realitate fiind vorba despre obligaţiile intimatei-reclamante.

Prin a doua critică, recurenta-pârâtă reclamă soluţia de respingere a apărării sale prin care a învederat că obiectul contractului de servicii publice este reprezentat de plata subvenţiilor reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim de servicii, nu şi acordarea şi plata facilităţilor de călătorie, precum şi faptul că instanţa de apel a considerat lipsită de relevanţă argumentaţia cu privire la distincţia dintre compensaţia aferentă pachetului minim de servicii de transport public de călători şi facilităţile acordate diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători, sens în care redă art. 5 din contract pct. 3 lit. a) şi b).

În continuare, printr-o altă critică, recurenta-pârâtă consideră că analiza contractului de servicii publice relevă că acesta reglementează condiţiile de performanţă şi calitate a căror îndeplinire atrage acordarea subvenţiei reprezentând compensaţia aferentă îndeplinirii obligaţiilor de serviciu public, în deplină conformitate cu art. 38 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998 şi cu dispoziţiile legilor speciale, respectiv Legea nr. 1/2011, Legea nr. 147/2000, Legea nr. 44/1999, Legea nr. 341/2002 şi Hotărârea nr. 337/2022.

Face trimitere la art. 4 alin. (6) şi art. 3 din contract şi susţine că, în realitate, contractul de servicii publice nu creează raporturi juridice contractuale în legătură cu obligaţia de plată a facilităţilor de călătorie, aceasta fiind obligaţia intimatei.

De asemenea, consideră că în mod eronat a stabilit instanţa de apel că a existat o bază legală pentru încheierea unui act adiţional, făcând trimitere la art. 15 alin. (3) din contract. Apreciază că şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată şi, după aprobarea bugetului de stat şi ca urmare a rectificărilor bugetare, a încheiat actele adiţionale nr. x/04.10.2022 şi nr. y/09.12.2022.

Precizează că nu înregistrează venituri proprii şi nu poate acorda facilităţile decât după ce acestea au fost aprobate de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi alocate în vederea acordării de către toţi operatorii de transport feroviar de călători de pe piaţa internă.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1535 din C. civ. cu referire la O.G. nr. 13/2011. Potrivit recurentei-pârâte, aceste norme se aplică exclusiv contractelor referitoare la drepturi băneşti asumate ca obligaţii şi neexecutate, în cauza pendinte nefiind incidentă niciuna dintre situaţii.

În argumentare, redă obiectul contractului încheiat între părţi, art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din acest contract, art. 5 alin. (1) şi alin. (4) din Ordinul MT nr. 484/2017, art. 3 alin. (23) din Ordinul nr. 65/1712/2016.

De asemenea, indică dispoziţiile art. 1270 alin. (1) şi art. 1350 din C. civ. şi precizează că intimata este partea care nu şi-a respectat obligaţia de serviciu public asumată, având astfel obligaţia de a restitui la bugetul de stat suma de 494.143,28 RON, aferentă indicatorilor tehnici tren-km şi călători-km nerealizaţi în cadrul B. pentru anul 2017, sumă încasată necuvenit; redă art. 6 din H.G. nr. 231/2016 şi susţine că, potrivit Ordinului Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Transporturilor nr. 65/1712/7016 "CFR Călători" S.A., are obligaţia de a justifica subvenţia primită pentru transportul feroviar public de călători, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

IV. Apărarea formulată:

Prin întâmpinarea înregistrată la 1 septembrie 2025, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, considerând că recursul a fost formal motivat prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În motivarea întâmpinării, după prezentarea situaţiei de fapt, intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prin contractul ce face obiectul prezentului demersul judiciar au fost reglementate facilităţile de călătorie, neavând relevanţă distincţia dintre noţiunea de compensaţie şi cea de facilitate, întrucât obiectul demersului judiciar este reprezentat de obligaţia corelativă a recurentei-pârâte de plată a serviciilor de transport prestate pentru beneficiarii acestor facilităţi.

A mai apreciat intimata-reclamantă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 72/2013 şi cele ale O.G. nr. 13/2011, cererea de plată a dobânzii legale şi a daunelor interese fiind întemeiată atât în drept, cât şi în fapt.

La data de 15 septembrie 2025, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a la data de 17 iulie 2025, iar prin rezoluţia din data de 7 octombrie 2025 s-a stabilit termen de judecată la data de 27 ianuarie 2026.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Disputa litigioasă derivă din încheierea, între părţi, a contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2020 - 10.12.2022 al A. S.R.L., astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 1311/2021.

Prima instanţă a socotit acţiunea reclamantei ca fiind întemeiată, reţinând, în esenţă, că pârâta se află în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.

Instanţa de apel, confirmând soluţia pronunţată de prima instanţă, a respins calea de atac declarată de pârâtă.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că prin susţinerile referitoare la interpretarea contractului de servicii publice şi încheierea actelor adiţionale, distincţia dintre facilitate şi compensaţie, cu trimitere la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv la posibilitatea sa de a acorda facilităţi în lipsa aprobării şi alocării de către C., recurenta-pârâtă readuce în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Notează instanţa supremă că dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. impun examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

Deopotrivă, instanţa supremă reţine că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuţie nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu a dezvoltat, în mod consecvent, un raţionament care să justifice de ce instanţa devolutivă a încălcat legea, a făcut o aplicare greşită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Simpla menţionare a faptului că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi indicarea formală a unor texte de lege, cum ar fi art. 38 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 12/1998, Legea nr. 147/2000, Legea nr. 44/1999, Legea nr. 341/2002, Hotărârea nr. 337/2022, art. 5 alin. (1) şi (4) din Ordinul MT nr. 484/2017, art. 3 alin. (23) din Ordinul nr. 65/1712/2016, precum şi dispoziţiile art. 1270 din C. civ., despre care nu se arată în ce modalitate ar fi fost aplicate eronat, nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs.

În acest context, instanţa supremă nu va analiza criticile prin care se susţine că nu a fost dovedită răspunderea civilă contractuală a pârâtei şi nici pe cele prin care autoarea căii de atac solicită reanalizarea dispoziţiilor convenţiei dintre părţi sau reanalizarea situaţiei de fapt ori care au fost invocate în mod formal.

În concret, analiza instanţei de recurs va privi strict criticile recurentei-pârâte referitoare la natura juridică a obligaţiei de plată şi la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1535 din C. civ. cu raportare la O.G. nr. 13/2011, critici pe care instanţa le va respinge ca nefondate, pentru argumentele ce succedă.

Pretinde recurenta-pârâtă că prin contractul de servicii publice nu au fost create raporturi juridice contractuale în legătură cu obligaţia de plată a facilităţilor de călătorie, iar menţionarea obligaţiilor legale în cadrul contractului încheiat între părţi nu le transformă în obligaţii contractuale.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, observă instanţa supremă că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile ce fac obiectul prezentului demers judiciar pe dispoziţiile contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022, asumat prin semnătură şi necontestat de niciuna dintre părţile contractante.

Prin urmare, răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022, context în care instanţa de apel a analizat conduita părţilor în raport de conţinutul acestuia

Astfel, urmare a administrării probatoriului, instanţa de prim control judiciar a confirmat raţionamentul primei instanţe, reţinând că obiectul contractului indicat este reprezentat, pe de o parte, de obligaţiile asumate de intimata-reclamantă prin art. 4 alin. (6), de a acorda facilităţile de călătorie pentru serviciile prestate anumitor categorii de persoane, conform prevederilor legale, respectiv de către apelanta-pârâtă, prin art. 5 alin. (3), de a face plata acestora, în limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat. Aceste considerente se impun instanţei de recurs, care nu are căderea de a proceda la reanalizarea acestora, astfel cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că în cuprinsul contractului s-a făcut trimitere la legislaţia specială care reglementează acordarea facilităţilor de călătorie pentru anumite categorii de persoane nu are ca rezultat transformarea obligaţiilor contractuale în unele legale, aşa cum în mod greşit consideră recurenta-pârâtă.

Răspunderea părţilor, conţinutul obligaţiilor asumate au natură contractuală, clauzele contractului de servicii şi ale celor două acte adiţionale constituind baza raporturilor juridice dintre părţile litigante. Prin urmare, aşa cum în mod judicios a stabilit instanţa de apel, neîndeplinirea obligaţiei de plată a facilităţilor de călătorie de către recurenta-pârâtă atrage răspunderea sa contractuală.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a stabilit în mod judicios natura obligaţiilor asumate, astfel încât va înlătura aceste critici ca fiind nefondate.

Tot nefondate sunt şi alegaţiile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit dispoziţiile art. 1535 din C. civ. cu referire la O.G. nr. 13/2011. În opinia recurentei-pârâte, aceste norme se aplică exclusiv contractelor referitoare la drepturi băneşti asumate ca obligaţii şi neexecutate, în cauza pendinte nefiind incidentă niciuna dintre aceste situaţii.

Examinând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte observă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale indicate.

Urmare a interpretării clauzelor acestui contract, astfel cum s-a arătat mai sus, şi care nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs, s-a stabilit că obiectul acestuia este reprezentat chiar de drepturile băneşti cuvenite reclamantei ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor sale asumate prin acelaşi contract, respectiv de a acorda facilităţi de călătorie unor anumite categorii de persoane stabilite de lege.

Prin urmare, întrucât răspunderea pârâtei este întemeiată pe neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, inclusiv prevederile art. 1535 alin. (1) din C. civ. şi cele ale O.G. nr. 13/2011.

Notează instanţa supremă că dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. reprezintă temeiul legal care recunoaşte dreptul creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul unei obligaţii băneşti, calculate de la data scadenţei, indiferent dacă debitorul este o instituţie sau o autoritate publică, indiferent dacă au fost menţionate în contractul dintre părţi sau dacă au fost reglementate în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligaţia principală de plată a facilităţilor de călătorie.

Din perspectiva aplicării dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, reţine instanţa supremă că în mod judicios a stabilit instanţa de apel aplicabilitatea acestora, faţă de calitatea de profesionişti a părţilor contractante.

Concluzionând, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs şi în acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 1535 din C. civ. şi cele ale O.G. nr. 13/2011.

Astfel, aplicând în mod corect aceste texte de lege şi constatând că părţile nu au prevăzut în contract o altă sancţiune, în mod corect a fost obligată pârâta şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului de 1.420.503,75 RON, în valoare de 84.670,25 RON, calculată de la scadenţă până la data de 19.06.2023 şi în continuare, până la data plăţii.

Înalta Curte va înlătura şi argumentele recurentei-pârâte referitoare la îndeplinirea obligaţiilor sale cu bună-credinţă şi a susţinerilor privind obligaţia intimatei-reclamante de restituire către bugetul de stat a sumei de 494.143,28 RON ca urmare a nerespectării unor obligaţii aferente anului 2017, ca fiind total străine de obiectul cauzei, ce a supus analizei instanţei modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în contractul de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022.

Prin urmare, Înalta Curte nu identifică o greşită aplicare a normelor de drept substanţial în materia forţei obligatorii a contractului, nici a celor care reglementează aplicarea dobânzii legale, cât timp soluţia pronunţată este rezultatul valorificării probaţiunii pentru a se stabili modul în care s-a derulat executarea contractului.

În consecinţă, întrucât dispoziţiile legale indicate de recurenta-pârâtă au fost aplicate în mod corect de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 29.08.2025 şi ordinul de plată nr. x din data de 24.12.2025 emis de D. S.A. .

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1622 din 4 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2026.