Lease payment liability via tacit renewal and prohibition of legal set-off against insolvent debtor

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 27 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta CONSTRUCŢII S.A., prin administrator judiciar A.., a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 67.951,53 RON, reprezentând preţul chiriei şi al utilităţilor neachitate în temeiul contractului de închiriere nr. x din 17 aprilie 2018, având ca obiect spaţiul situat în Sibiu, str. x, jud. Sibiu, a sumei de 299.587,15 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 9.1 din contract până la 9 decembrie 2020 şi a penalităţilor de întârziere calculate de la 18 ianuarie 2022 până la data plăţii integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 314/2022 din 28 iunie 2022, Tribunalul Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.637,21 RON reprezentând chirie restantă şi utilităţi din perioada octombrie- decembrie 2018, conform contractului de închiriere nr. x din 17 aprilie 2018 şi a sumei de 63.008,86 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal, calculate conform art. 9.1 din acelaşi contract până la 9 decembrie 2020, la care se adaugă penalităţi de întârziere calculate în temeiul aceleiaşi clauze contractuale de la 18 ianuarie 2022 şi până la data plăţii integrale a debitului principal, a respins în rest cererea şi a obligat reclamanta la plata către reclamantă a sumei de 2.160 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.

Prin încheierea din 8 martie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea hotărârii la 22 martie 2023, când, prin decizia nr. 111/2023 a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în totalitate acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă şi a sumei de 59.314,32 RON, reprezentând chirie şi utilităţi aferente perioadei ianuarie 2019-30 iunie 2020 şi a sumei de 236.578,29 RON, cu titlu de penalităţi aferente acestui debit, calculate până la 9 decembrie 2020, precum şi a penalităţilor de întârziere de 1% pe zi de întârziere din debit, calculate conform art. 9.1 din contractul de închiriere începând cu 18 ianuarie 2022 până la plata integrală a debitului, a înlăturat dispoziţia primei instanţe de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în fond şi a respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe şi cererea acestei părţi de acordare a cheltuielilor în apel, ca şi nedovedită.

Împotriva încheierii şi hotărârii curţii de apel, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acestora şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de prim control judiciar şi, în subsidiar, după rejudecarea cauzei, respingerea apelului intimatei-reclamante, admiterea apelului său şi, în consecinţă, respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa prevederilor art. 1.801 C. civ., întrucât în cauză nu erau îndeplinite cele două condiţii cumulative impuse de acest text de lege, având în vedere că pentru perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2019 părţile nu au încheiat un act adiţional la contractul de închiriere, conform art. 4 din convenţie, astfel că pentru anul 2019, nu a existat temei contractual pentru emiterea facturilor de chirie, utilităţi şi penalităţi.

A mai susţinut că în anul 2019 recurenta nu a utilizat spaţiul, iar prin încheierea actului adiţional din 2020, intimata a recunoscut că în acea perioadă nu s-a semnat un asemenea act, aceasta nu a invocat tacita relocaţiune şi nici nu a pus la dispoziţie spaţiul. Potrivit recurentei, dacă ar fi operat tacita relocaţiune, actul adiţional din 2020 nu ar mai fi fost încheiat, conform art. 1.810 alin. (2) C. civ.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că pârâta nu a achitat chiria şi utilităţile aferente anului 2019, recurenta a preluat spaţiul în folosinţă abia în 2020, iar sediul social nu implica şi folosirea efectivă a spaţiului în 2019, prestarea activităţii realizându-se la beneficiar în lipsa spaţiului locativ.

Subsecvent, a afirmat şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.350 C. civ., dat fiind că angajarea răspunderii sale contractuale nu se poate realiza decât în măsura în care ar fi operat tacita relocaţiune. Cum această instituţie nu poate fi reţinută în cauză pentru argumentele expuse mai sus, nici răspunderea sa nu poate fi atrasă.

În continuare, autoarea căii de atac a susţinut aplicarea greşită dispoziţiilor art. 1.530 C. civ., întrucât executarea prin echivalent nu poate fi avută în vedere în speţă, considerentele deciziei recurate sub acest aspect fiind străine.

În fine, recurenta a afirmat încălcarea dispoziţiilor art. 1.617 C. civ. şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 în apel, justificat de faptul că datoriile reciproce s-au stins de plin drept, conform art. 1.616 C. civ., până la concurenţa celei mai mici, de îndată ce au devenit exigibile, anterior intrării reclamantei în insolvenţă.

În acest context, a afirmat că în mod eronat s-a apreciat că în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, invocarea compensaţiei legale neputând fi apreciată ca o acţiune judiciară sau extrajudiciară ori o măsură de executare silită.

Din această perspectivă, a apreciat că interpretarea instanţei de apel echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare şi a principiului disponibilităţii. În acest sens, a susţinut că recurentei fiind respinse, de plano, cererile de probaţiune care tindeau la dovedirea împrejurării că în anul 2019 spaţiul nu a fost utilizat de autoarea căii de atac, că serviciile aferente sumei invocate cu titlu de compensaţie, au fost prestate de aceasta şi că facturile au fost predate reprezentanţilor, iar reţinerea prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 s-a realizat în lipsa unor critici concrete din partea intimatei în apel.

Pentru considerentele expuse anterior, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 17 iulie 2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Constatându-se că recurenta şi-a îndeplinit obligaţia legală de timbrare, viciul ce viza timbrajul cererii de recurs a fost acoperit, sens în care analiza acestei chestiuni nu s-a mai impus.

Totodată, asupra excepţiei nulităţii recursului, Înalta Curte a dispus în sensul respingerii acesteia pentru considerentele expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs deduce verificării în recurs modul în care au fost aplicate dispoziţiile art. 1.810 C. civ., în condiţiile în care, potrivit recurentei, nu erau întrunite condiţiile pentru a opera tacita relocaţiune, întrucât în cauză nu a existat intenţia părţilor de a prelungi durata contractului, nu a fost încheiat un act adiţional la contractul de închiriere, conform art. 4 din contract, recurenta nu a utilizat spaţiul în anul 2019 şi nu a achitat preţul chiriei şi al utilităţilor aferente imobilului, iar recurenta a reluat posesia spaţiului în anul 2020 în temeiul convenţiei încheiate în acest sens.

Pe acelaşi temei – lipsa unei tacite relocaţiuni -, autoarea căii de atac a susţinut încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a prevederilor art. 1.350 C. civ.

Prealabil, se notează că, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs fac obiect al examenului de legalitate numai criticile de recurs care se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspectele privind situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului neputând fi cenzurate, ele excedând sferei controlului instanţei de recurs.

Verificând argumentele recurentei în aceste coordonate, Înalta Curte constată că acestea vizează statuările instanţei de apel referitoare la intervenirea tacitei relocaţiuni pentru anul 2019, considerente care, aşa cum rezultă chiar din cuprinsul lor, au la bază contextul factual al cauzei stabilit ca urmare a valorificării probatoriului.

În consecinţă, chestiunea litigioasă de care depinde dezlegarea motivului de recurs dedus judecăţii – lipsa condiţiilor pentru a opera tacita relocaţiune – impune verificarea elementelor circumstanţiale care au condus instanţa de apel spre concluzia că în speţă a operat tacita relocaţiune. Or, reevaluarea lor nu este permisă în recurs, motiv pentru care argumentele subsumate încălcării textelor de lege enunţate mai sus se impun a fi respinse.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa alegaţiilor recurentei subsumate aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1.530 C. civ.. Aceasta, în condiţiile în care, în justificarea tezei expuse autoarea căii de atac nu dezvoltă niciun argument de natură să combată raţionamentul instanţei de prim control judiciar şi nu indică în concret greşeala de judecată săvârşită de aceasta în interpretarea şi aplicarea normei legale la cauza dedusă judecăţii.

De aceea, în lipsa unor elemente concrete care să releve o eventuală nelegalitate a deciziei recurate, motivul de casare apare ca formal invocat.

În continuare, recurenta impută instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 1617 C. civ. şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2014, justificat de faptul că în cauză erau întrunite condiţiile compensării legale, aceasta operând de drept anterior intrării reclamantei în procedura insolvenţei. De asemenea, a arătat că, aşa cum a fost invocată, compensarea opusă nu avea semnificaţia unei acţiuni judiciare sau extrajudiciare.

Criticile sunt nefondate.

În speţă, recurenta, în calitate de pârâtă, pentru a paraliza acţiunea reclamantei, opunând propria pretenţie în condiţiile art. 1617 alin. (1) C. civ., a arătat că suma în litigiu s-a stins prin compensarea intervenită de drept între cele două creanţe anterior intrării reclamantei în procedura insolvenţei. Creanţa pârâtei a fost contestată de către reclamantă. În dovedire, pârâta a solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri, interogatoriu, expertiză judiciară.

Judecând cauza, prima instanţă a reţinut că pârâta nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pentru a putea opera compensarea legală, sens în care a înlăturat apărările acestei părţi cu privire la compensare.

În apel, susţinând valorificarea greşită de către tribunal a probatoriului în ceea ce priveşte suma opusă în compensare, pârâta a solicitat suplimentarea probatoriului pentru dovedirea creanţei deţinute.

Statuând asupra cererii de probatoriu, instanţa de apel a respins-o ca neutilă soluţionării cauzei, faţă de natura şi obiectul acesteia, precum şi de dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014. Totodată, judecând apelul, a stabilit că realizarea creanţei pârâtei, în contextul stării de insolvenţă a reclamantei, nu se poate obţine decât în cadrul procedurii şi a condiţiilor reglementate de Legea nr. 85/2014.

Ca mod de stingere a unor obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, compensaţia presupune existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă, iar efectele compensaţiei legale sunt stingerea creanţelor reciproce, întocmai ca şi plata.

În plan procesual, aceasta poate fi opusă şi pe calea defensivă a unei apărări de fond, context în care exercitarea acestui drept nu poate viza decât respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără a urmări obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestaţie faţă de debitor, în lipsa învestirii instanţei cu o cerere reconvenţională.

Or, raportat la datele speţei şi în condiţiile contestării creanţei de către intimată, compensarea opusă nu era una legală, de vreme ce pentru a se putea proceda la compensare, recurenta a solicitat încuviinţarea administrării unei probe cu expertiză în vederea stabilirii dreptului de creanţă afirmat.

Creanţa recurentei nu era certă, lichidă şi exigibilă, astfel că şi compensarea urmărită de recurentă prin demersurile iniţiate în cadrul litigiului nu putea fi efectuată decât pe cale judiciară.

Prin urmare, pentru a putea obţine valorificarea dreptului său de creanţă faţă de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanţelor reciproce, recurenta avea obligaţia să supună dreptul său hotărârii instanţei prin intermediul unei cereri reconvenţionale.

Or, este de necontestat că un asemenea act procesual are natura unei acţiuni judiciare, care, în contextul intrării în insolvenţă a intimatei, putea fi iniţiată numai în cadrul procedurii insolvenţei, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014.

În consecinţă, în mod corect instanţa de prim control judiciar a reţinut incidenţa dispoziţiilor imperative ale art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se opuneau realizării pe calea dreptului comun a creanţelor existente împotriva debitorului aflat în procedura insolvenţei şi care, în aplicare, fac de prisos administrarea oricărui probatoriu în constatarea dreptului afirmat şi analizarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv, a condiţiilor compensării.

Nu se poate reţine nici încălcarea principiului disponibilităţii sau a dreptului la apărare, având în vedere că în virtutea caracterului imperativ al acestei norme, aplicarea ei se impune în cererile ce au ca obiect valorificarea unui drept de creanţă împotriva debitorului aflat în insolvenţă.

De altfel, părţile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate chestiunile de fapt şi de drept relevante, după cum reiese din încheierea recurată practicau deciziei atacate, măsura în care au făcut-o - ţinând cont doar de modul în care au înţeles să susţină apelul, respectiv să-l combată -, fiind imputabilă părţii, şi nu instanţei de prim control judiciar.

Nu se poate reţine nici critica vizând încălcarea principiilor disponibilităţii şi a dreptului la apărare din perspectiva probatoriului astfel cum a fost încuviinţat în calea devolutivă de atac, în condiţiile în care, sub aparenţa unei critici de nelegalitate, recurenta tinde să impună o reapreciere a situaţiei de fapt, aspect nepermis în cadrul căii extraordinare de atac, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De aceea, pentru toate raţiunile înfăţişate, constatând că în cauză motivele de recurs invocate nu justifică măsura casării deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declar de recurenta-pârâtă.

Totodată, în lipsa dovezilor privind existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată pretinse de către intimată în această etapă procesuală, Înalta Curte, în acord cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., va respinge cererea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., societate în insolvenţă, împotriva încheierii din 8 martie 2023 şi a deciziei nr. 111/2023 din 22 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă CONSTRUCŢII S.A., prin administrator judiciar A..

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2024.