Mobile revindicare: Validity of novation to sale contract and evidentiary burden for ownership of generic goods

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 10.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la predarea utilajelor şi echipamentelor tehnologice din tabelul anexat, proprietatea reclamantei şi la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

La 29.03.2021, reclamanta a depus la dosar o cerere de renunţare la judecarea celui de-al doilea capăt de cerere.

La 06.05.2021, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată şi pe C. S.A., în calitate de pârâtă, şi a modificat obiectul cererii, din obligaţia de a face, în revendicare mobiliară, în raport cu art. 563-566 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3126/08.12.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis acţiunea, astfel cum a fost modificată, şi a obligat pârâtele să restituie către reclamantă utilajele şi echipamentele tehnologice care au fost predate pârâtei B. S.R.L., conform contractului de închiriere nr. x/10.07.2020 aferent proiectului nr. x; a obligat pârâtele la plata în solidar către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 44.239,62 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta şi pârâta C. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din 14.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins excepţiile netimbrării, tardivităţii şi inadmisibilităţii apelului declarat de reclamantă, fixând termen la 12.10.2022.

Prin decizia civilă nr. 1762/09.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile, a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1.065,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva încheierii şi a deciziei civile, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, după expunerea situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că instanţele de fond au stabilit în mod eronat cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului şi cauzei acţiunii, cât şi al părţilor, fiind astfel obligată, alături de cealaltă pârâtă, la restituirea tuturor bunurilor, deşi nu exercită o coposesie asupra acestora.

Recurenta a arătat că, în faţa tribunalului, a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L., în temeiul art. 112 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul excepţiei necompetenţei teritoriale, care a fost respinsă prin încheierea din 29.09.2021; ulterior, în apel, în cadrul criticii privind modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale, a reiterat caracterul inform al cadrului procesual, atât în privinţa obiectului şi cauzei acţiunii, cât şi al părţilor, însă instanţa nu l-a analizat, motivând că tribunalul nu putea analiza calitatea procesuală pasivă a pârâtei B. S.R.L. în lipsa unei excepţii expres formulate de părţi sau invocate din oficiu.

Contestând această interpretare, recurenta a susţinut că din art. 112 alin. (2) C. proc. civ. reiese că invocarea excepţiei necompetenţei atrage automat analiza calităţii procesuale pasive a celuilalt pârât, deoarece astfel se poate verifica dacă acesta a fost chemat în judecată exclusiv pentru stabilirea competenţei instanţei. Astfel, nu era necesară formularea expresis verbis a unei excepţii separate privind lipsa calităţii procesuale pasive a celuilalt pârât, fiind suficientă menţionarea acestui aspect în argumentaţia privind necompetenţa.

În concluzie, recurenta a invocat nelegalitatea interpretării instanţei, subliniind că prima instanţă analizase această excepţie şi o respinsese, iar instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra acesteia.

În continuare, evidenţiind argumentele expuse în acţiunea introductivă cu privire la exercitarea posesiei de către pârâta C. S.A., recurenta a susţinut că, într-o acţiune în revendicare, calitatea procesuală pasivă aparţine doar posesorului bunului, neavând relevanţă, şi nici calitate procesuală pasivă, cel care a transmis posesia, în speţă B. S.R.L.

De asemenea, a subliniat confuzia generată de reclamantă cu privire la temei, prin raportare la contractul de închiriere nr. x/10.07.2020, precum şi faptul că acţiunea în revendicare este una reală, bazată pe dreptul de proprietate, şi nu una personală fundamentată pe raporturi contractuale; în acest context, recurenta consideră că singura soluţie legală prin care puteau fi soluţionate aceste incidente procesuale era mai întâi clarificarea obiectului acţiunii şi, ulterior, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celuilalt pârât; neprocedând în acest mod, instanţele au dispus obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea bunurilor, fără a clarifica situaţia posesiei şi fără a identifica în dispozitiv bunurile revendicate, situaţie faţă de care un asemenea dispozitiv nici nu poate fi pus în executare.

În cel de-al doilea set de critici, recurenta a invocat soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi aplicarea eronată a normelor de drept material care reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile.

Sub acest aspect, a învederat că nu există şi nici nu a fost analizată corespondenţa dintre bunurile menţionate în înscrisurile depuse în apel şi cele revendicate, respectiv modul originar de dobândire a proprietăţii de către persoana de la care reclamanta a cumpărat bunurile de gen; în acest context, a evidenţiat că reclamanta nu deţine un titlu de proprietate.

În continuare, recurenta a expus argumente din doctrină şi a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, motivat de faptul că acestea sunt bunuri de gen fiind lipsită de relevanţă inscripţia A. purtată, astfel că nu se poate realiza o corespondenţă exactă. De altfel, a evidenţiat că reclamanta comercializează si bunuri second-hand, iar bunurile achiziţionate de la cealaltă pârâtă purtau urme de uzură.

În final, a arătat că legiuitorul a reglementat prezumţiile legale care funcţionează exclusiv în circuitul civil, nu şi într-un proces, prevăzute de art. 919, art. 935 şi art. 936 C. civ. care se acţionează "în cascadă"; în schimb, în cursul procesului civil, dovedirea dreptului de proprietate este mult mai strictă, fiind reglementată cu reguli clare care să înlăture dubiile cu privire la calitatea de proprietar. În acest context, în opinia recurentei, prezumţiile simple aplicate de instanţa de apel pentru dovedirea proprietăţii reclamantei asupra bunurilor concrete ce fac obiectul acţiunii în revendicare nu îndeplinesc rigorile de demonstrare a dreptului de proprietate în cauză.

Al treilea set de critici priveşte calificarea greşită a naturii juridice a contractului încheiat între recurentă şi cealaltă pârâtă, în argumentarea căruia recurenta a susţinut că instanţele de fond au negat în tot sau în parte existenţa unui contract de vânzare, ca urmare a confuziei nepermise între negotium şi instrumentum, a ignorării existenţei novaţiei intervenite în raporturile dintre părţi şi aplicarea greşită a normelor de interpretare a convenţiilor prevăzute de art. 1.266-1.269 C. civ.

Recurenta a susţinut că, din perspectiva dreptului material, a intervenit o novaţie a raporturilor dintre părţi, în sensul transformării contractului de execuţie într-un contract de vânzare, ca negotium iuris, iar actul adiţional este o confirmare a acestei novaţii. Cu toate acestea, instanţele au negat existenţa contractului de vânzare, interpretând eronat atât actul adiţional, cât şi facturile emise.

Astfel, potrivit recurentei, instanţele nu au dat efect facturilor nr. x şi nr. x/18.09.2020, prin care au fost stornate alte facturi, încălcând astfel art. 1.268 alin. (3) C. civ., potrivit căruia clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte; în opinia recurentei, aplicarea corectă a acestei reguli de interpretare ar fi condus la concluzia că respectivele facturi constituie o dovadă în plus a novaţiei intervenită sau, cel puţin, a încetării contractului de antrepriză.

De altfel, a învederat că actul adiţional nr. x la contractul de execuţie a fost lipsit de efecte şi a contestat interpretarea instanţei conform căreia facturile nr. x/11.09.2020 şi nr. y/09.10.2020 ar fi fost emise în executarea contractului de execuţie, şi nu a unui contract de vânzare, cu încălcarea art. 1.266 alin. (1) şi (2) C. civ., subliniind că acestea indică un transfer de proprietate specific vânzării, şi nu prestarea unor servicii.

Invocând încălcarea regulii de interpretare prevăzute de art. 1.268 C. civ., recurenta a susţinut că s-a ignorat în totalitate conţinutul facturilor, deoarece, dacă acestea ar fi fost emise în baza contractului de antrepriză, la rubrica privind bunurile sau serviciile facturate ar fi trebuit menţionate serviciile, nicidecum bunurile individualizate; în aceste condiţii, recurenta a concluzionat că înscrierea expresă a bunurilor în facturi indică un transfer de proprietate, specific unui contract de vânzare, şi nu executarea unui contract de antrepriză.

În continuare, a afirmat că, instanţa de apel a încălcat şi regula de interpretare de la art. 1.267 C. civ., întrucât toate actele depuse la dosar converg spre concluzia intervenirii novaţiei sau a existenţei unui contract de vânzare pentru bunurile menţionate în facturile nr. x-4 şi nr. 7-13; în susţinerea acestei afirmaţii, recurenta a invocat şi preţul achitat, specific unui contract de vânzare, şi nu unuia de execuţie.

În concluzie, recurenta a subliniat că instanţele de fond au schimbat natura juridică evidentă a contractului, ignorând sau diminuând existenţa unui contract de vânzare intervenit între pârâte, aspect esenţial în aplicarea instituţiei prescripţiei achizitive instantanee.

Al patrulea set de critici vizează încălcarea principiului potrivit căruia părţile din proces nu pot avea calitatea de martor, recurenta contestând permiterea audierii în calitate de martor a lui D., reprezentantul reclamantei în raporturile cu pârâtele, prin raportare la art. 315 C. proc. civ. în acest sens, a subliniat că acesta putea fi eventual supus interogatoriului, conform art. 355 alin. (2) C. proc. civ., context în care a evidenţiat diferenţele dintre depoziţia martorului şi răspunsul la interogatoriu sub aspectul efectelor, arătând că, şi în lipsa opoziţiei părţii adverse, instanţa era obligată să nu procedeze la audierea acestuia ca martor în propria acţiune. Mai mult, principiul de drept privind imposibilitatea audierii, în calitate de martor, a părţii din proces este o normă imperativă, de ordine publică.

De asemenea, a susţinut că manifestarea voinţei juridice a unei societăţi se realizează prin manifestarea de voinţă a reprezentanţilor acestei persoane juridice, motiv pentru care, în opinia recurentei, D. se confundă însăşi cu reclamanta, societatea A..

Următoarea critică formulată de recurentă se referă la stabilirea de către instanţa de apel a condiţiei de inadmisibilitate neprevăzută de normele de procedură, ca urmare a respingerii solicitării de reaudiere în apel a martorului E., măsură dispusă prin încheierea din 14.09.2023.

Sub acest aspect, a redat considerentele reţinute de curtea de apel şi a argumentat că, deşi pare că instanţa de apel a respins cererea de reaudiere a martorului ca neutilă, din motivare reiese că de fapt a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că normele de procedură nu ar permite reaudierea în apel a unui martor audiat deja în primă instanţă.

În opinia recurentei, instanţa de apel a introdus o nouă condiţie de admisibilitate a administrării unei probe, neprevăzută expres, subliniind considerentele decizorii din decizia nr. 9/2020, dată în interesul legii, referitoare la scopul devolutiv al apelului.

Ultima critică se referă la încălcarea regulilor de procedură privind imposibilitatea răsturnării unei prezumţii legale doar cu prezumţii simple.

Evidenţiind că în cauză a arătat existenţa unor prezumţii legale de drept material care susţin titlul de proprietate derivat din posesie şi că aceste prezumţii, reglementate de art. 919, art. 935 şi art. 936 C. civ., acţionează "în cascadă" pentru ajungerea la acest rezultat, recurenta a redat aspecte de ordin teoretic şi a concluzionat că, procesual, prezumţiile legale relative influenţează sarcina probei, putând fi răsturnate doar prin probe certe, nu prin prezumţii simple; or, în speţă, instanţele de fond au concluzionat eronat că recurenta ar fi cunoscut că B. nu era proprietara bunurilor, bazându-se exclusiv pe prezumţii simple, fără probe directe.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 28.09.2023, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

La 28.02.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Între reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L. a fost încheiat contractul de închiriere şi/sau vânzare nr. x/10.07.2020, aferent proiectului nr. x, pentru perioada 10.07.2020-11.10.2021, având ca obiect închirierea unor echipamente şi materiale de cofrare A., cu opţiunea pârâtei de a le achiziţiona; bunurile în discuţie au fost livrate pârâtei şi utilizate în cadrul proiectului "Construire corp 2 al Liceului Teoretic Nikolaus Lenau pentru Şcoala Gimnazială Nikolaus Lenau, Timişoara", unde antreprenor general era C. S.A.

Totodată, între pârâta B. S.R.L., în calitate de executant, şi C. S.A., în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul de execuţie nr. x/16.06.2020, având ca obiect realizarea lucrărilor de cofrare necesare turnării plăcilor pentru construcţia corpului 2; prin actul adiţional nr. x, nedatat, părţile au stipulat încetarea efectelor contractului la data de 09.10.2020, pe motiv că societatea C. S.A. a devenit proprietara cofrajelor în baza mai multor facturi fiscale.

Demersul judiciar este reprezentat de acţiunea în revendicare mobiliară, prin care reclamanta urmăreşte revendicarea bunurilor proprietatea sa, ce au făcut obiectul contractului nr. x-I/10.07.2020. De cealaltă parte, pârâta C. S.A. susţine că este proprietara aceloraşi bunuri, dobândite de la pârâta B. S.R.L., prin actul adiţional nr. x la contractul de execuţie nr. x/16.06.2020.

Prima instanţă a admis acţiunea, iar sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Recurenta critică încheierea din 14.09.2022, prin care instanţa de apel a respins ca neutilă cauzei cererea de reaudiere a martorului E., susţinând că, din motivarea instanţei reiese că aceasta ar fi considerat-o inadmisibilă, pe motiv că normele de procedură nu permit reaudierea în apel a unui martor audiat deja în primă instanţă; astfel, recurenta afirmă că, prin această interpretare, instanţa de apel ar fi adăugat o nouă condiţie de admisibilitate pentru administrarea unei probe, neprevăzută de lege.

Înalta Curte notează că recurenta porneşte de la o premisă greşită în ceea ce priveşte considerentele care au stat la baza respingerii cererii de reaudiere, ceea ce reflectă o înţelegere precară a acestora în condiţiile în care impută instanţei de apel că ar fi adăugat la lege o nouă condiţie de admisibilitate pentru administrarea unei probe.

Analiza încheierii recurate relevă că cererea a fost respinsă ca neutilă soluţionării cauzei, instanţa de apel arătând că părţile nu au prezentat şi nici argumentat existenţa unor situaţii excepţionale obiective care să impună reaudierea martorului în faţa instanţei de apel, şi, totodată, subliniind că în calea de atac nu s-ar putea obţine o reascultare a martorilor doar pentru a oferi uneia dintre părţi posibilitatea de a-şi repoziţiona apărarea în raport de soluţia primei instanţe.

Aşadar, motivarea hotărârii nu conţine contradicţii, ci reprezintă o analiză riguroasă a utilităţii şi pertinenţei probelor, în contextul specific al cauzei, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

De aceea, critica nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte decizia atacată, recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticând-o pe două paliere: primul, susţine că instanţa de apel a interpretat greşit modalitatea în care tribunalul a soluţionat excepţia necompetenţei teritoriale, întemeiată pe art. 112 alin. (2) C. proc. civ., considerând că invocarea acesteia obligă instanţa şi la examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celeilalte pârâte, fără a fi necesară formularea expresis verbis a acesteia; al doilea, afirmă că, instanţa de apel, deşi învestită cu analiza calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L, nu a analizat-o.

Articolul 112 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Contrar susţinerilor recurentei, excepţia necompetenţei teritoriale din perspectiva textului legal evocat nu stabileşte o legătură directă între aceasta şi necesitatea analizării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L., chiar şi în lipsa unei sesizări exprese în acest sens. O astfel de interpretare nu are temei juridic, în condiţiile în care cele două excepţii sunt distincte şi nu se analizează împreună decât dacă sunt invocate în mod expres; aceasta deoarece, excepţia de necompetenţă este una de procedură, ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cauza, în timp ce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, ce vizează însăşi legitimarea procesuală a părţilor.

De altfel, în faţa curţii de apel, recurenta a menţionat aspecte privitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtei B. S.R.L. doar tangenţial, în argumentaţia privind necompetenţa teritorială, fără a dezvolta şi structura o critică distinctă sub acest aspect, ceea ce nu echivalează cu invocarea unei excepţii distincte şi nu obliga instanţa de apel să o analizeze din oficiu.

Prin urmare, critica recurentei nu poate fi primită, de vreme ce din analiza memoriului de apel nu rezultă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată în mod clar şi distinct în apel, iar interpretarea conform căreia instanţa ar fi trebuit să o analizeze implicit, doar în temeiul excepţiei necompetenţei teritoriale, nu are fundament juridic.

Celelalte argumente invocate de recurentă, referitoare la modalitatea de soluţionare a incidentelor procedurale, în sensul că instanţele ar fi trebuit mai întâi să clarifice obiectul acţiunii şi abia ulterior să analizeze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celeilalte pârâte, nu conturează o critică de nelegalitate adusă hotărârii recurate, ci reflectă doar o perspectivă subiectivă a părţii asupra modului în care instanţele ar fi trebuit să analizeze cauza. De altfel, susţinerea privind imposibilitatea executării hotărârii din cauza neidentificării bunurilor în dispozitiv nu reprezintă o chestiune de legalitate, ci eventual una de executare a hotărârii, aspect ce excedează controlului judiciar exercitat în recurs.

Critica vizând soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei este fundamentată pe aşa-zisa neanalizare a corespondenţei dintre bunurile menţionate în înscrisurile depuse în faţa curţii de apel şi cele revendicate, respectiv a modului originar de dobândire a proprietăţii de către vânzătorul reclamantei.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta invocă aplicarea greşită a normelor de drept material privind dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile de gen, argumentaţia sa nu evidenţiază în ce mod instanţa de apel le-ar fi încălcat; în acest sens, recurenta nu reuşeşte să identifice acele statuări în drept ale instanţei de prim control judiciar pe care să le critice, ci tinde să demonstreze că reclamanta nu deţine un titlu asupra bunurilor revendicate pornind de la premisa că instanţa de apel a stabilit eronat situaţia de fapt sub acest aspect.

Astfel, motivele de recurs care pretind inexistenţa dovedirii titlului de proprietate a bunurilor revendicate şi a modului originar de dobândire a proprietăţii acestora vizează temeinicia hotărârii, din moment ce instanţa de apel a statuat în fapt că s-a dovedit că reclamanta a cumpărat bunuri de gen – echipamente de cofrare marca x de natura celor închiriate pârâtei B. S.R.L., iar cele două pârâte nu au susţinut şi nici dovedit că ar fi intrat în posesia sau proprietatea unor echipamente similare provenite de la alţi operatori economici; aceste statuări ale instanţei de apel s-au bazat pe analiza înscrisurilor depuse la dosar şi pe lipsa unei apărări concrete din partea pârâtelor, prin care să fi demonstrat o altă provenienţă a bunurilor revendicate.

De aceea, critica nu poate fi primită.

Nici critica referitoare la presupusa calificare greşită a naturii juridice a contractului încheiat între pârâte, din perspectiva căreia se invocă neaplicarea corectă a prevederilor art. 1.266-1.269 C. civ., nu poate fi primită; aceasta deoarece argumentele expuse nu vizează o problemă de drept, ci o reevaluare a situaţiei de fapt.

În examinarea Înaltei Curţi, însă, concluzia instanţei de apel privind inexistenţa unui act translativ de proprietate cu titlu oneros intervenit între cele două pârâte se întemeiază pe interpretarea probatoriului şi nu este rezultatul unei aplicări eronate a normelor de interpretare a contractului.

Astfel, pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a examinat susţinerile pârâtei, recurenta din cauză, care s-a prevalat de existenţa mai multor facturi emise în raporturile sale contractuale cu cealaltă pârâtă, reţinând că unele dintre aceste facturi nu pot constitui dovada intervenirii unui act translativ de proprietate cu titlu oneros, întrucât au fost emise în executarea contractului de execuţie, precum şi împrejurarea că singura factură, care ar putea atesta un act translativ priveşte un număr mai mic de bunuri de gen faţă de cele revendicate de reclamantă, nu dovedeşte intrarea efectivă a recurentei-pârâte în posesia bunurilor; coroborând aceste constatări cu întregul probatoriu administrat, instanţa de apel a concluzionat că nu poate reţine nici buna-credinţă a recurentei-pârâte, nefiind îndeplinite condiţiile art. 937, rap. la art. 938 C. civ.

Prin argumentele expuse în memoriul de recurs, recurenta aduce în discuţie faptul că ar fi încheiat verbal un contract de vânzare-cumpărare cu cealaltă pârâtă şi că raportul contractual iniţial s-ar fi transformat tacit, prin novaţie, dintr-un contract de execuţie lucrări într-un contract de vânzare-cumpărare; în acest context, invocând o pretinsă neaplicare corectă a mai multor reguli de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1.266-1.269 C. civ., recurenta contestă hotărârea curţii de apel pe motiv că aceasta nu a conferit efecte actului adiţional la contractul de execuţie şi facturilor nr. x şi nr. x/18.09.2020, şi că a ignorat cuprinsul facturilor nr. x/11.09.2020 şi nr. y/09.10.2020.

Or, aceste susţineri nu relevă o critică de nelegalitate, ci reflectă o interpretare a recurentei asupra valorii probatorii a unor facturi, în contradicţie cu concluziile instanţei de apel; aşadar, întrucât controlul exercitat în calea extraordinară de atac este unul exclusiv de legalitate, iar recurenta nu reuşeşte să identifice acele statuări în drept ale instanţei de prim control judiciar pe care să le critice, critica urmează a fi respinsă.

Totodată, recurenta mai invocă şi o presupusă încălcare a regulilor de procedură, respectiv imposibilitatea răsturnării unei prezumţii legale doar cu prezumţii simple, susţinând că instanţele de fond au concluzionat că ar fi cunoscut faptul că B. nu era proprietara bunurilor, bazându-se exclusiv pe prezumţii simple, fără probe directe în acest sens.

Înalta Curte observă că, prin aceste argumente, recurenta nu deduce instanţei de control o critică de nelegalitate specifică, în condiţiile în care partea nu face decât să opună instanţei de recurs propria sa interpretare asupra valorii probatorii a unui fapt juridic, contrar dezlegării date de instanţa de apel.

Nici critica referitoare la dezlegarea curţii de apel în legătură cu proba testimonială administrată în faţa primei instanţe, prin audierea martorului D., reprezentantul reclamantei, nu poate fi primită, întrucât aceasta nu relevă o încălcare a normelor de procedură aplicabile care să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii.

Înalta Curte notează că interdicţia consacrată de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., de a nu fi martori cei aflaţi în legătură de interese cu vreuna din părţi este o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată prin convenţia, expresă sau tacită, a părţilor.

În cauză, în contextul verificărilor privind dovada calităţii de proprietar a pârâtei şi eventuala dobândire a bunurilor de gen aferente facturii nr. x/01.09.2020 prin posesia de bună-credinţă, coroborat cu probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că audierea martorului D. s-a realizat cu respectarea art. 315 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme pârâta nu s-a opus administrării acestei probe, echivalând cu o acceptare tacită.

Aşadar, susţinerea recurentei, potrivit căreia instanţa nu ar fi trebuit să permită audierea martorului D., este lipsită de fundament juridic, întrucât normele incidente nu instituie o interdicţie absolută, ci doar una relativă, care putea fi înlăturată prin necontestarea probei de către partea interesată.

În concluzie, Înalta Curte va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge şi, potrivit art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata A. S.R.L. în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 14.09.2022 şi a deciziei civile nr. 1762/09.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi intimata-pârâtă B. S.R.L.

Obligă recurenta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2024.