Recourse dismissed: Public authority challenge to nullity of participation contract involving public domain assets fails

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – secţia a II-a Civilă la 22.09.2016, reclamantul Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş a chemat în judecată pârâţii Muzeul Satului Bănăţean Timişoara şi A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune nr. x/30.07.2014 încheiat între pârâţi şi să oblige pârâta A. S.R.L. la plata de despăgubiri în sumă de 562.860 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 28.02.2017, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceluiaşi tribunal, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 1177/10.04.2017, Tribunalul Timiş – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 8094/10.11.2017, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul, a admis excepţia de necompetenţă funcţională a Tribunalului Timiş – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a anulat sentinţa recurată şi a trimis cauza în vederea rejudecării la secţia a II-a Civilă din cadrul aceluiaşi tribunal; cu opinia separată, în sensul respingerii recursului.

La 13.04.2018, reclamantul a precizat acţiunea, arătând că, în considerarea caracterului civil al contractului de asociere în participaţie nr. x/30.07.2014, temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă art. 1.247 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa nr. 462/PI/09.07.2021, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a redus onorariul expertului B. la suma de 5.000 RON şi a obligat reclamanta şi pârâta de rang 2 să achite diferenţa cu titlu de onorariu expert; a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere referitoare la răspunderea civilă delictuală, a respins acţiunea precizată şi a obligat reclamantul la plata către A. S.R.L. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 100/A/27.02.2023, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a respins apelul şi a obligat apelantul la plata sumei de 1.000 RON către pârâta A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a argumentat, în esenţă, că aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia reclamantul tinde să obţină o nouă hotărâre care să analizeze din nou aceeaşi stare de fapt şi valabilitatea aceleiaşi convenţii, pe motiv că anterior a existat un alt litigiu, respectiv dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, nu poate constitui un motiv de admitere a apelului. Acest lucru se datorează faptului că între cele două litigii nu există doar o diferenţă de părţi, ci şi de temeiuri juridice invocate, aspect reţinut şi prin decizia de casare nr. 8094/2017 pronunţată în recurs în primul ciclu procesual. Astfel, prin aducerea în discuţie a dosarului nr. x/2015, instanţa de apel nu s-a încadrat în limitele deciziei de casare, ci a adus în discuţie aspecte tranşate definitiv în primul ciclu procesual, încălcând autoritatea de lucru judecat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a evidenţiat că instanţa de apel a reţinut că s-ar fi aprobat asocierea în participaţiune, invocând adresa nr. x/21.07.2011; în acest context, a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 91 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la momentul încheierii contractelor, şi, totodată, că nu a ţinut cont de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, deoarece Consiliul Judeţean Timiş este singurul care are dreptul de decizie în privinţa dării în administrare, concesionării sau închirierii bunurilor proprietate publică a judeţului, iar aceste atribuţii nu pot fi confundate cu cele ale preşedintelui consiliului, în sensul că permisiunea nu poate fi exprimată printr-un acord al preşedintelui, ci printr-o aprobare sub forma unei hotărâri a consiliului.

Potrivit recurentului, în speţă, nu a existat o astfel de hotărâre a Consiliului Judeţean Timiş prin care să se fi aprobat asocierea în vederea folosinţei terenului care aparţine proprietăţii publice a judeţului; astfel, orice acord care s-ar fi exprimat în alte condiţii decât cele prevăzute în dispoziţiile legale menţionate nu poate fi considerat ca fiind acordul de voinţă al Consiliului Judeţean.

În continuare, a arătat că, deşi bunul adus ca aport la asociere de către Muzeul Satului Bănăţean este un bun proprietate publică, totuşi instanţa de apel a considerat că la încheierea contractelor de asociere în participaţiune nu era necesar să fie respectate prevederile legale care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică. În acest context, recurentul a susţinut că instanţa nu a luat în considerare normele de drept material care ocrotesc un interes public şi a pronunţat o hotărâre fără a respecta dispoziţiile C. civ. şi ale altor acte normative care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică.

A subliniat că între pârâţi s-au încheiat trei contracte de asociere în participaţiune, având ca obiect desfăşurarea în comun a unor activităţi în vederea obţinerii de beneficii, în care bunul adus ca aport la asociere de către Muzeul Satului Bănăţean este un bun proprietate publică ce aparţine domeniului public al judeţului Timiş, supus dispoziţiilor care reglementează regimul bunurilor proprietate publică.

Astfel, evocând definiţia proprietăţii publice aşa cum este reglementată în art. 858 C. civ. şi art. 861 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 287/2009, republicată, recurentul a susţinut că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate şi nici supuse oricăror raporturi juridice, acestea putând fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate sau închiriate în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât modul de exercitare a dreptului de proprietate publică este stabilit prin lege, nu este posibilă încheierea unui contract de asociere în participaţiune utilizând un bun din domeniul public, fiind posibilă doar concesionarea sau închirierea acestuia, prin licitaţie publică.

Evidenţiind că instanţele de fond au apreciat în sensul că respectivul contract de asociere în participaţiune în care se aduce un bun proprietate publică ca aport este distinct de contractele de concesionare sau închiriere şi că dispoziţiile legale menţionate anterior şi cele ale art. 15 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile, recurentul a susţinut că aceste concluzii sunt în contradicţie cu prevederile legale menţionate anterior, care reglementează regimul bunurilor proprietate publică, având în vedere că prin încheierea contractelor de asociere în participaţiune s-a transferat dreptul de folosinţă asupra unui bun aflat în domeniul public.

În continuare, recurentul a făcut referire la contractele de asociere în participaţiune nr. x/29.05.2009 şi nr. y/25.07.2011, încheiate anterior contractului nr. x/2014, şi la dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, precum şi la art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, afirmând că aceste dispoziţii nu au fost respectate, deoarece s-a transferat dreptul de folosinţă asupra unui teren care făcea parte din domeniul public în baza contractelor de asociere în loc să fie utilizat un contract de administrare, concesiune sau închiriere, aşa acum prevede legea. Astfel, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1.225, art. 1.229 şi art. 861 alin. (1) C. civ., evidenţiind că pentru protecţia bunurilor proprietate publică transmiterea dreptului de folosinţă trebuie să se facă în modalităţile prevăzute de lege, respectiv prin încheierea unor contracte de administrare, concesiune sau închiriere, atribuite în urma unei licitaţii publice.

Totodată, recurentul a mai afirmat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1.179, art. 1.236 alin. (2) şi art. 237 C. civ., referitoare la nulitatea absolută a contractului ca urmare a unei cauze ilicite.

Sub acest aspect, a precizat că, prin încheierea contractului de asociere în participaţiune, părţile au urmărit eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 123 din Legea nr. 215/2001, iar o dovadă în acest sens este faptul că în realitate s-a încheiat un contract de închiriere sau concesiune disimulat sub forma unui contract de asociere în participaţiune, aspect ce rezultă din clauzele contractului şi plăţile efectuate, cu referire la art. 6.1 din contractul de asociere în participaţiune nr. x/2014.

Referitor la petitul vizând obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata despăgubirilor, recurentul a susţinut că instanţa a interpretat greşit art. 1.357 şi urm. C. civ., precum şi prevederile din Legea nr. 273/2006, care stabilesc modul de finanţare a instituţiilor publice subordonate autorităţilor publice locale.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu s-a făcut dovada unor fapte ilicite şi a existenţei prejudiciului.

Or, potrivit recurentului, fapta ilicită a pârâţilor constă în încheierea nelegală a contractelor de asociere în participaţiune, ceea ce a făcut posibilă compensarea sumei de 21.904 RON, reprezentând lucrări realizate de pârâta A. S.R.L. în folosul său şi care nu au fost solicitate de Muzeul Satului Bănăţean, plata sumei de 33.133 RON de către Muzeu, cu titlu de taxe pe clădiri şi terenuri, ca urmare a nerecunoaşterii construcţiilor de către societatea pârâtă, precum şi la neîncasarea sumei de 507.823 RON, reprezentând venitul minim pe care l-ar fi obţinut Judeţul Timiş, prin Muzeul Satului Bănăţean prin închirierea sau concesionarea spaţiului în conformitate cu prevederile legale.

Legat de existenţa unor pagube produse, recurentul a contestat aprecierea instanţei de apel conform căreia doar pârâtul Muzeul Satului Bănăţean ar fi avut dreptul să ceară despăgubiri de la cealaltă parte contractuală, societatea pârâtă, subliniind că a solicitat repararea prejudiciului suferit de Judeţul Timiş în temeiul răspunderii delictuale, iar nu celei contractuale.

Referitor la prejudiciile suferite, recurentul a susţinut că, în conformitate cu modul de finanţare a instituţiilor publice aflate în subordinea autorităţilor publice, orice diminuare a veniturilor proprii afectează bugetul local, motiv pentru care este justificat interesul său în obţinerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

La 19.06.2023, intimatul Muzeul Satului Bănăţean Timişoara a depus o întâmpinare la dosar, prin care a menţionat că îşi menţine poziţia exprimată anterior în faţa instanţelor de fond şi că nu se opune admiterii recursului, astfel că lăsă la aprecierea instanţei soluţionarea acestuia.

La 21.06.2023, intimata A. S.R.L. a depus o întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 12.07.2023, recurentul a răspuns la întâmpinări.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2023, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. vizează pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat, fundamentată pe faptul că instanţa de apel a adus în discuţie dosarul nr. x/2015 şi aspecte tranşate definitiv în primul ciclu procesual prin decizia de casare; în argumentare, susţine că aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia reclamantul tinde să obţină o nouă hotărâre care să analizeze din nou aceeaşi stare de fapt şi valabilitatea aceleiaşi convenţii, pe motiv că anterior a existat un alt litigiu, nu poate constitui un motiv de admitere a apelului.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că recurentul porneşte de la o premisă eronată, considerând că unul din motivul admiterii apelului ar fi fost acela legat de existenţa litigiului purtat anterior între părţi.

În realitate, instanţa de apel a făcut referire la dosarul menţionat mai sus pentru a evidenţia existenţa litigiului anterior purtat doar între pârâtele din cauza de faţă, subliniind că se urmăreşte pronunţarea unei hotărâri care să analizeze din nou valabilitatea aceluiaşi contract şi aceeaşi situaţie de fapt. Or, această referire a avut rolul de a sublinia contextul litigiului actual, fără a se invoca autoritatea de lucru judecat sau aborda aspecte deja soluţionate definitiv.

Referitor la limitele deciziei de casare, instanţa de rejudecare este ţinută să respecte considerentele deciziei de casare, neputând depăşi cadrul stabilit de instanţa superioară. Cu toate acestea, menţionarea unui dosar sau a unui context factual nu constituie, în sine, o depăşire a acestor limite.

De aceea, critica recurentului nu poate fi primită.

În continuare, instanţa supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează pretinsa încălcare de către instanţa de apel a art. 91 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data încheierii contractului, care a reţinut existenţa acordului asocierii în participaţiune bazându-se pe adresa nr. x/21.07.2011 şi, implicit, valabilitatea contractului de asociere în participaţiune nr. x/30.07.2014; recurentul susţine că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, manifestarea acestui acord trebuia materializată prin adoptarea unei hotărâri de aprobare a Consiliului Judeţean Timiş şi că orice altă formă de exprimare a voinţei este, în opinia sa, insuficientă pentru a produce efecte.

Înalta Curte constată că întreaga argumentaţie a recurentului gravitează în jurul probatoriului şi a modului în care acesta a fost valorificat de instanţa de apel, îndeosebi cu privire la adresa nr. x/21.07.2011, document emis chiar de recurent; aceasta pentru a contesta concluzia instanţei conform căreia acordul de asociere în participaţiune a fost exprimat în mod valabil, recurentul susţinând că de fapt ar fi trebuit materializat prin adoptarea unei hotărâri.

În acest context, recurentul se prevalează de o normă juridică inaplicabilă în cauză, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care reglementează procedura de închiriere a bunurilor proprietate publică. Or, contractul de închiriere şi contractul de asociere în participaţiune au obiecte şi naturi juridice distincte, motiv pentru care nu se poate reţine o eventuală încălcare a normelor indicate sub aspectul lipsei unei hotărâri referitoare la darea în administrare a bunurilor proprietate publică şi lipsa unui acord al asocierii în participaţiune valabil.

De aceea, critica recurentului nu poate fi primită.

Prin cel de-al doilea set de critici, recurentul susţine că instanţa de apel a ignorat normele de drept material care ocrotesc un interes public, pronunţând o hotărâre cu nerespectarea normelor legale care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică; în acest sens, invocă art. 1.247 alin. (1), art. 858 şi art. 861 alin. (1) şi (3) C. civ. şi argumentează că încheierea unui contract de asociere în participaţiune utilizând un bun din domeniul public nu este posibilă, şi, totodată, contestă aprecierea instanţei de apel cu privire la neaplicarea art. 15 din Legea nr. 213/1998 în cazul unui astfel de contract, subliniind că transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui bun proprietate publică ar fi trebuit realizată printr-un contract de administrare, concesiune sau închiriere, în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 213/1998 şi art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Prin cererea introductivă, reclamantul, actualul recurent, a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere în participaţiune nr. x/30.07.2014, invocând încălcarea legislaţiei care ocroteşte un interes general, cu referire la caracterul inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil al dreptului de proprietate, şi eludarea dispoziţiilor referitoare la necesitatea organizării unei licitaţii publice.

În cauză, raporturile contractuale dintre pârâţi au debutat în 2009, prin încheierea a două contracte de asociere în participaţiune, nr. 522/29.05.2009 şi nr. 863/25.07.2011, succedat de un al treilea contract, nr. x/30.07.2014, a cărui anulare se solicită. Prin acest contract din urmă, Muzeul Satului Bănăţean a contribuit cu dreptul de folosinţă asupra unui teren, proprietate ce aparţine domeniului public al Consiliului Judeţean Timiş, în schimbul unei cote de 30% din beneficiile obţinute.

Înalta Curte notează că acest tip de contract nu implică transferul dreptului de proprietate asupra bunului public, ci doar al dreptului de folosinţă, păstrând astfel caracterul inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil al proprietăţii publice.

Recurentul susţine că transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui bun proprietate publică ar fi trebuit realizată prin concesiune sau închiriere, conform art. 15 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia "concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică". Totuşi, textul de lege evocat se referă strict la contractele de concesiune şi închiriere, fără a exclude alte forme de valorificare a dreptului de folosinţă, precum asocierea în participaţiune.

Asocierea în participaţiune este reglementată de C. civ., la art. 1.949-1.954 C. civ., şi reprezintă o formă de contract prin care se poate exercita dreptul de folosinţă asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public prin intermediul căruia se obţin beneficii din valorificarea dreptului de folosinţă. Ca urmare, această modalitate de colaborare nu contravine prevederilor legale invocate de recurent, deoarece nu se realizează un transfer de proprietate şi nu se eludează procedura licitaţiei publice, aplicabilă în cazul concesionării sau închirierii.

Din acest punct de vedere, prin decizia dată în apel, instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale incidente, iar critica recurentului, bazată pe o confuzie între diferitele modalităţi de valorificare a bunurilor proprietate publică, este neîntemeiată.

În continuare, recurentul invocă o pretinsă aplicare greşită a prevederilor art. 1.179, art. 1.236 alin. (2) şi art. 237 C. civ., referitoarea la nulitatea absolută a contractului ca urmare a unei cauze ilicite, susţinând că, prin încheierea contractului de asociere în participaţiune, părţile ar fi urmărit eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 123 din Legea nr. 215/2001, făcând referire la art. 6.1 din contract. Cu toate acestea, recurentul nu a dezvoltat argumente concrete care să susţină această afirmaţie, limitându-se la enunţarea unor dispoziţii legale fără a arăta modul în care instanţa de apel ar fi aplicat greşit prevederile legale evocate.

Aşadar, lipsa unei argumentaţii detaliate face imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanţa supremă, care nu poate suplini lipsa motivelor prin formularea propriilor critici.

Ultimul set de critici formulate de recurent vizează interpretarea greşită a art. 1.357 şi urm. C. civ., referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, precum şi a prevederilor din Legea nr. 273/2006, care reglementează modul de finanţare a instituţiilor publice subordonate autorităţilor publice locale.

Aspectele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs reproduc împrejurările de fapt invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, care au primit o dezlegare din partea instanţelor devolutive, recurentul dezvoltând un raţionament paralel celui pe care s-a întemeiat soluţia din apel.

Astfel, invocând încheierea nelegală a contractului de asociere în participaţiune ca faptă ilicită, dublată de generarea unor prejudicii materiale, precum: compensarea unor lucrări în valoare de 21.904 RON executate de societatea pârâtă în folosul său şi fără ca pârâtul Muzeul Satului Bănăţean să le solicite, impozitarea Muzeului cu suma de 33.133 RON, ca urmare a nerecunoaşterii unor construcţii de către cealaltă parte contractantă şi neîncasarea sumei de 507.823 RON, reprezentând venitul minim estimat în cazul în care spaţiul în cauză ar fi fost închiriat sau concesionat, recurentul contestă concluzia instanţei de apel, conform căreia doar Muzeul Satului Bănăţean, în calitate de parte contractuală, ar avea dreptul de a formula pretenţii împotriva celeilalte părţi contractante.

În acest context factual, în care prejudiciile invocate ar afecta patrimoniul pârâtului Muzeul Satului Bănăţean, parte contractuală în asocierea în participaţiune şi care nu a formulat pretenţii împotriva celeilalte pârâte, precum şi în lipsa unor dovezi cu privire la pagubele cauzate direct în patrimoniul recurentului, instanţa de apel a respins cererea reclamantului de acordare de despăgubiri.

Afirmaţiile prin care se contestă această dezlegare nu antamează încălcarea dispoziţiilor art. 1.357 şi urm. C. civ. şi a celor din Legea nr. 273/2006, recurentul limitându-se la o negare a interpretări date de curtea de apel asupra cererii de despăgubiri, evidenţiind că a solicitat atragerea răspunderii delictuale, nu contractuale, fără a fi însoţită de argumentaţia aplicată prin care să dovedească lipsa de validitate a raţionamentului instanţei de control judiciar devolutiv.

Prin urmare, nici această critică nu poate fi primită.

În concluzie, Înalta Curte va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge şi, potrivit art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata A. S.R.L. în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva deciziei civile nr. 100/A/27.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Muzeul Satului Bănăţean Timişoara şi A. S.R.L.

Obligă recurentul la plata către intimata A. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2024.