Prescription of delictual damages for unauthorized use of public natural gas network; imprescriptibility of public property rights does not extend to civil actions for compensation.

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 31.07.2018, sub nr. x/2018, reclamantul ORAŞUL TOPOLOVENI a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 932.725,80 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a reţelei de distribuţie gaze naturale proprietate publică a reclamantului, pentru perioada 01.01.2012 – 31.12.2017, precum şi a sumei de 61.760,07 RON reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 01.01.2012 - 31.12.2017 la nivelul dobânzii de politică monetară BNR potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, 1357, 1381, 1385 alin. (1), art. 1489 C. civ. (2009) raportat la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a solicitat: pe cale de excepţie, admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune cu privire la sumele de bani solicitate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, precum şi cu titlu de dobândă legală, aferente perioadei 01.01.2012 – 30.07.2015, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Reclamantul ORAŞUL TOPOLOVENI, prin primar a depus răspuns la întâmpinarea pârâtei, prin care a susţinut că nu a intervenit nicio schimbare în ceea ce priveşte situaţia de fapt şi a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă (dosar nr. x/2010) devenită irevocabilă prin decizia din data de 08.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă (dosar nr. x/2017).

La termenul din 13.04.2021, reclamantul ORAŞUL TOPOLOVENI, prin concluzii scrise, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., şi-a micşorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată la suma de 900.719,10 RON cu titlu de despăgubiri şi la suma de 59.487,89 RON reprezentând dobânda legală; totodată, a solicitat şi cheltuieli de judecată în sumă de 1500 de RON (reprezentând 1/2 din onorariu de expert, achitat cu ordin de plată).

Prin încheierea din 13.04.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins obiecţiunile formulate de pârâtă faţă de răspunsul la obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea geodezie-topografie-cadastru realizat de dna. expert B..

De asemenea, a respins, ca nefiind utilă cauzei, proba cu expertiză contabilă solicitată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 1277 din 11 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată precizată, privind pe reclamantul ORAŞUL TOPOLOVENI în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 900.719,10 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata sumei de 59.487,89 RON reprezentând dobânda legală.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, pentru sumele aferente perioadei 01.01.2012 – 30.07.2015, şi, în rest, ca neîntemeiată.

De asemenea, a menţionat că apelul vizează şi încheierea din data de 13.04.2021, din perspectiva respingerii cererii de refacere/completare a raportului de expertiză, faţă de refuzul primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de numire a unui expert în specialitatea petrol şi gaze, precum şi în ceea ce priveşte respingerea probei cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

La data de 31.03.2022, la solicitarea instanţei, apelanta a depus la dosar un opis, însoţit de 9 Anexe, reprezentând înscrisurile din care ar rezulta micşorarea lungimii reţelei aflate în proprietatea intimatului.

Prin decizia civilă nr. 828 A din 20 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1277/11.05.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Oraşul Topoloveni, prin Primar.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte perioada 1 ianuarie 2012 – 24 iulie 2015 şi a respins, având în vedere stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune, pretenţiile aferente acelei perioade, inclusiv pe cele privind dobânda legală.

A admis, în rest, cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 365.076,38 RON, reprezentând despăgubiri aferente perioadei 25 iulie 2015 – 31 decembrie 2017, precum şi la plata sumei de 24.111,42 RON, reprezentând dobânda legală corespunzătoare.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale încheierii apelate.

A obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 15.313,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A respins, în rest, cererea apelantei privind cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 828 A din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, la 27 iulie 2022, reclamantul ORAŞUL TOPOLOVENI a declarat recurs, solicitând desfiinţarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei civile nr. 1277 din 11.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că:

(i) În privinţa excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru perioada 01.01.2012 - 24.07.2015, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material aplicabile în cazul bunurilor aflate în domeniul public al recurentului-reclamant.

În acest sens, a reiterat faptul că bunul său, reprezentând reţea de distribuţie gaze naturale în lungime de 19.554 Km situată pe teritoriul său administrativ, face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.

Totodată, a învederat că aceste susţineri au fost dovedite cu titlul său de proprietate publică asupra bunului, respectiv HGR nr. 447/2002, Anexa nr. 6, nr. 343-348. De asemenea, a mai susţinut că legalitatea acestui titlu este de necontestat, întrucât a fost tranşată prin sentinţa civilă nr. 1184/02.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă prin decizia nr. 899/25.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. x/2013).

În continuare, a mai învederat că, potrivit art. 2502 alin. (1) C. civ., dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.

Totodată, învederând faptul că bunul care face obiectul acţiunii este proprietate publică, fiind imprescriptibil, potrivit art. 861 alin. (1) C. civ., fiind exercitat cu respectarea principiului gestiunii eficiente (art. 285 lit. c) din Codul administrativ aprobat prin O.U.G. nr. 57/2019), recurentul susţine că dreptul la acţiune în privinţa unui bun proprietate publică este imprescriptibil, sub aspectul exerciţiului în timp.

De asemenea, a arătat că, în speţă, instanţa de apel a reţinut că acţiunea nu este una în apărarea dreptului de proprietate publică, ci una în apărarea patrimoniului oraşului afectat prin folosirea de către pârâtă a bunului respectiv în lipsa unui contract de concesiune.

În opinia recurentului, această apreciere a instanţei de apel este greşită, întrucât bunul din patrimoniul recurentului-reclamant reprezentând reţea de distribuţie gaze naturale este proprietate publică, iar acţiunea acestuia este pentru apărarea bunului proprietate publică din patrimoniul său administrativ.

(ii) În privinţa cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în apel intimatei-apelante-pârâte, recurentul-pârât consideră că nu a pierdut procesul.

În concret, susţine că, deşi instanţa de apel a considerat că dreptul la acţiune este prescriptibil, respingând pretenţiile principale şi accesorii aferente perioadei de prescripţie, nu înseamnă că acţiunea este neîntemeiată.

Prin urmare, recurentul solicită desfiinţarea obligaţiei plăţii cheltuielilor de judecată către intimata-apelantă-pârâtă, stabilită în apel, şi menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stabilite de judecătorul fondului.

În încheiere, în considerarea faptului că acţiunea nu a fost respinsă ca neîntemeiată şi în măsura în care instanţa va aprecia că se justifică acordarea cheltuielilor de judecată intimatei-apelante-pârâte în apel, recurentul solicită: (i) reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, întrucât suma de 10.000 RON acordată reprezintă mai mult de 2/3 din suma totală cerută (14.659,01 RON) şi este vădit disproporţionată în raport cu activitatea desfăşurată de avocat pentru câştigul părţii; (ii) compensarea cu cheltuielile de judecată în sumă de 1.500 RON stabilite de instanţa de fond.

Împotriva aceleiaşi decizii, pe care o consideră parţial nelegală şi netemeinică, pârâta A. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte sumele de bani solicitate de Oraşul Topoloveni, prin Primar, cu titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă şi dobândă legală pentru perioada 25.07.2015 - 31.12.2017.

De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Dezvoltând criticile formulate, recurenta a susţinut temeinicia recursului şi nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin aceea că:

I. Instanţa de apel a conceput în mod artificial o modalitate care să-i permită respingerea probelor solicitate în susţinerea motivelor de apel, ocazie cu care aceasta a şi omis să analizeze parte dintre criticile formulate prin apel referitoare la lungimea de 801.058 ml care ar fi trebuit redusă - motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, recurenta arată că, în ciuda necesităţii administrării probatoriului cu expertizele tehnice solicitate pentru a putea analiza motivele de apel formulate şi a păşi la soluţionarea apelului cu respectarea dreptului său la apărare, instanţa de apel trece în mod nelegal direct la judecata pe fond a apelului, considerând pentru aceasta ca fiind suficientă numai reordonarea cronologică a multiplelor înscrisuri pe care pârâta apelantă le-a depus.

Detaliind, recurenta arată că, astfel cum rezultă din încheierea din data de 15.04.2022, instanţa a procedat direct la discutarea fondului apelului, sub cuvânt că va soluţiona apelul în doi paşi, respingând, implicit, singurele probe care ar fi susţinut motivele de apel, respectiv cele două expertize necesare pentru determinarea tuturor investiţiilor efectuate, precum şi pentru actualizarea redevenţei.

Astfel, recurenta susţine că, deşi a arătat că vor fi analizate prioritar exclusiv criticile de ordin procedural, pentru ca, în situaţia în care acestea vor fi găsite întemeiate, în faza de evocare a fondului, să se discute utilitatea expertizelor, instanţa de apel a forţat intrarea în fondul apelului, fără a mai administra probele cerute în apel (asupra cărora nici măcar nu s-a mai pronunţat), aşadar, fără a mai da posibilitatea recurentei să îşi susţină poziţia procesuală în apel.

Totodată, arată că instanţa de fond a respins solicitarea formulată la termenul din data de 13.04.2021, de refacere/completare a raportului de expertiză în specialitatea geodezie-topografie-cadastru, refuzând să se pronunţe asupra cererii sale de numire a unui expert în specialitatea petrol şi gaze, în condiţiile în care raportul de expertiză administrat la fond s-a dovedit a fi cel puţin incomplet şi nelămuritor.

De asemenea, arată că, la acest moment, faţă de motivarea instanţei de fond, interpretarea dată de judecătorul apelului, precum şi probatoriul administrat (în special înscrisurile opisate cronologic la solicitarea instanţei de apel) este cert că a dovedit efectuarea investiţiilor care au afectat lungimea reţelei de gaze naturale din Oraşul Topoloveni în perioada de referinţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel şi pretinse de partea adversă şi că înscrisurile nu au fost valorificate de expertiza de la fond, context în care lipseşte acea probă care să valorifice înscrisurile şi apărările pe care le-a formulat în cauză şi care, în cele din urmă, să poată ajuta instanţa la justa soluţionare a cauzei, având în vedere motivele de apel pe care le-a formulat.

Cu toate acestea, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel a ignorat toate aceste chestiuni, deşi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. o obligau să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor în vederea aflării adevărului.

Totodată, recurenta susţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, atunci când acestea sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

În privinţa probelor noi care pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului, recurenta face trimitere la Decizia (RIL) nr. 9 din 30.03.2020, arătând, totodată, că, prin motivele de apel a formulat critici cu privire la ignorarea de către prima instanţă a probelor (înscrisuri) administrate în cauză ce vizau investiţiile făcute pe teritoriul administrativ al U.A.T. Topoloveni, inclusiv prin respingerea probelor solicitate la termenul din 13.04.2021 (Secţiunea 2.2 din apel); schimbarea situaţiei de fapt cu privire la dimensiunea şi traseul reţelei de gaze naturale din Topoloveni (Secţiunea 2.3 din apel); diminuarea lungimii reţelei de distribuţie gaze naturale revendicată de partea adversă ca urmare a investiţiilor pe care pârâta (apelantă/recurentă) le-a efectuat pe raza Oraşului Topoloveni (Secţiunea 2.4 din apel).

Aşadar, recurenta subliniază că, pentru a putea analiza în concret temeinicia acestor motive de apel, era necesară administrarea probelor pe care le-a solicitat la termenul din data de 15.04.2022, potrivit Notei de probe depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, susţine că, atâta vreme cât a dovedit necesitatea refacerii/completării probatoriului administrat în faţa instanţei de fond, iar aceste probe erau necesare pentru soluţionarea motivelor de apel, soluţionarea directă a apelului pe fond, fără administrarea probelor care susţineau propriu-zis motivele de apel, este profund nelegală.

În aceeaşi măsură, susţine că şi valorificarea eronată a puterii de lucru judecat, în condiţiile în care au intervenit modificări care făceau necesară reaprecierea redevenţei, a permis ca instanţa de apel să pronunţe o hotărâre nelegală.

Printr-o altă critică, recurenta susţine:

II. Nelegalitatea înlăturării înscrisurilor care dovedeau că s-a modificat lungimea reţelei de distribuţie a gazelor naturale. Nemotivarea.

Detaliind, recurenta arată că, în soluţionarea motivului de apel referitor la diminuarea lungimii reţelei de gaze naturale, instanţa a procedat la analiza individuală a fiecăruia dintre înscrisurile pe care le-a depus în susţinerea apărărilor sale, exclusiv pentru a le considera ca nefiind apte să probeze scăderea lungimii reţelei.

În acest sens, recurenta arată că, deşi din procesul-verbal de dezafectare din 16.06.2014, rezultă că a fost dezafectată o lungime totală de 3,691 km reţea (2,631 km conducte şi 1,060 km branşamente), instanţa de apel nu consideră că acest fapt ar fi condus la diminuarea lungimii reţelei proprietatea reclamantei, sub cuvânt că nu există proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Susţinând că, în realitate, potrivit normelor speciale care guvernează această materie, procesul-verbal de dezafectare este suficient prin el însuşi să facă dovada diminuării lungimii reţelei, recurenta arată că instanţa de apel l-a înlăturat în mod artificial, considerând că lucrările ar fi supuse autorizării conform Legii nr. 50/1991, invocând în acest sens dispoziţiile art. 37 alin. (2) din aceeaşi lege privind recepţia lucrărilor la finalizarea acestora.

Totodată, arată că, din această perspectivă, instanţa de apel a considerat inutilă efectuarea unei expertize în specialitatea petrol şi gaze, pentru că, în viziunea sa, singura probă aptă să probeze investiţiile efectuate o reprezintă exclusiv procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor.

Contrar aprecierilor instanţei de apel, recurenta susţine că, de fapt, lipsa unui proces-verbal la recepţia lucrărilor nu poate contrazice realitatea efectuării acestora, investiţiile fiind consemnate, potrivit normelor speciale, în procesul-verbal de dezafectare, document ignorat de instanţa de apel.

În acest sens, recurenta învederează că lucrările de dezafectare a conductelor sunt supuse Ordinului Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei - A.N.R.E. nr. 5/2009 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea, executarea şi exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, în vigoare la momentul dezafectării, norme cu caracter special, derogatorii de la dispoziţiile generale privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. În acest sens, arată că, potrivit acestui Ordin, dezafectarea conductelor/branşamentelor presupune parcurgerea unor etape cum ar fi evacuarea gazelor naturale din conductă, tăierea capetelor conductei, obturarea cu capace sudate a capetelor, acestea finalizându-se cu încheierea unui proces-verbal de dezafectare, conform prevederilor art. 14.84 din Ordin.

Aşadar, recurenta susţine că acest proces-verbal face dovada investiţiilor finalizate în condiţiile legii, potrivit Procesului-verbal din data de 16.06.2014, rezultând că, din reţeaua de distribuţie gaze naturale din Topoloveni, proprietatea intimatei, a fost dezafectată o lungime totală de 3,691 km (din care 2,631 km conducte).

Contrar celor susţinute de instanţa de apel, recurenta arată că înregistrarea documentului în cauză la Consiliul Local Topoloveni în anul 2019 nu neagă realitatea dezafectării (a micşorării lungimii reţelei) în anul 2014, susţinând că este irelevantă data înregistrării acestui proces-verbal, atât timp cât lucrările sunt din perioada de referinţă, mai exact din 2014.

Sub un al doilea aspect, recurenta susţine că la fel de nelegală este şi interpretarea pe care o dă instanţa de apel celorlalte înscrisuri pe care le-a depus în dovedirea investiţiilor efectuate pe raza localităţii Topoloveni în perioada de referinţă şi care au dus la reducerea lungimii reţelei, recurenta subliniind că nedepunerea proceselor-verbale de recepţie pentru respectivele investiţii nu înseamnă că acestea nu există şi că nu au dus la micşorarea reţelei existente, instanţa de apel ignorând, astfel, documentele aflate la Anexa 1.

Totodată, recurenta evidenţiază că, faţă de împrejurarea că, prin natura lor, aceste lucrări sunt îngropate, devenea necesară completarea probatoriului cu expertiza pe care a solicitat-o.

De asemenea, menţionează că, în ceea ce priveşte autorizaţiile de construire emise de Primăria Oraşului Topoloveni pentru extindere conductă şi branşament gaze naturale în cursul anului 2011 (anterior perioadei de referinţă), aceste lucrări (chiar dacă parţial efectuate în anul 2011) au relevanţă cu privire la lungimea reţelei şi în perioada de referinţă, fiind vorba de o perioadă ulterioară efectuării investiţiilor.

În ceea ce priveşte Anexa 2 reprezentată de Autorizaţia de construire nr. x/16.11.2012 pentru investiţia de 14,371 km de conductă, recurenta susţine că aceasta nu arată decât începerea lucrărilor, nu şi finalizarea acestora. Or, dacă instanţa ar fi coroborat Autorizaţia de construire cu Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/14.07.2014 de sistematizare, întregire, reabilitare conducte şi branşamente gaze naturale RP în Topoloveni Argeş ar fi observat că cele două înscrisuri converg către o singură concluzie, de diminuare a lungimii reţelei.

Recurenta face aceleaşi aprecieri şi în ceea ce priveşte Anexa 3 constând în Minuta nr. 1082/09.04.2014 şi Minuta nr. 23/19.05.2014 încheiate cu constructorul privind activitatea de cuplare a investiţiei A. din anul 2014 şi dezafectarea porţiunilor vechi de conductă, susţinând că instanţa nu le putea înlătura doar pentru că nu sunt procese-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, ci trebuia să le vadă prin raportare la procesul-verbal de dezafectare. Procedând astfel, instanţa ar fi observat realitatea investiţiilor, iar, pe de altă parte, ar fi făcut necesară proba cu expertiza în specialitatea petrol şi gaze pentru determinarea acestora în teren.

Cu privire la Anexa 5, care conţine Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/14.07.2014 de sistematizare, întregire, reabilitare conducte şi branşamente gaze naturale RP în Topoloveni Argeş, recurenta arată că, deşi instanţa observă că ar fi fost apt să probeze finalizarea lucrărilor, în cele din urmă reţine că acest document nu conţine nicio informaţie despre lungimea de conductă înlocuită.

În acest context, recurenta aminteşte că, din Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/14.07.2014 de sistematizare, întregire, reabilitare conducte şi branşamente gaze naturale RP în Topoloveni Argeş, rezultă că, în anul 2014, au fost efectuate lucrări de înlocuire a conductei de distribuţie gaze naturale de pe tronsonul principal din Oraşul Topoloveni, în urma cărora A. a devenit proprietara porţiunilor de conducte înlocuite în suprafaţă de 14,371 km de conductă.

Totodată, arată că, în susţinerea recursului, înţelege să depună şi anexa la respectivul Proces-verbal de recepţie, respectiv Lista Mijloacelor fixe puse în funcţiune în luna iunie 2014, din care rezultă lungimea de reţea diminuată pe raza localităţii Topoloveni - Anexa 1.

Recurenta a mai arătat că, în ceea ce priveşte Anexa 7 referitoare la Inventarierea reţelelor de distribuţie realizată de către C. S.A. în data de 21.02.2018 şi Anexa 8 Adresa C. S.A. nr. 109/04.06.2018, instanţa de apel a apreciat că, fiind vorba de un terţ prezentului litigiu, nu ar putea face proba investiţiilor pe care (recurenta) le-a efectuat. Or, evidenţa întocmită la nivelul societăţii de furnizare a gazelor naturale afiliate recurentei şi parte a grupului C., din care face parte şi A., completează înscrisurile deja parcurse şi care fac dovada investiţiilor recurentei. Mai mult, susţine că o presupusă inopozabilitate a documentelor nu înseamnă că investiţiile nu sunt reale.

În continuare, recurenta arată că aceleaşi concluzii se impun şi în cazul aspectelor reţinute de instanţa de apel cu privire la Anexa 9 constând în modelul Contractelor de cofinanţare pentru acordarea accesului la sistemul de distribuţie a gazelor naturale prin extinderea conductelor de distribuţie (respectiv că nu reprezintă procese-verbale de recepţie), în condiţiile în care instanţa de apel nu analizează faptul că şi aceste înscrisuri converg către aceeaşi concluzie privind realitatea diminuării reţelei de gaze proprietatea părţii adverse (şi care, raportat la motivele de apel, atrăgea admisibilitatea probei cu expertiza tehnică de specialitate).

Recurenta conchide în sensul că, deşi toate aceste înscrisuri dovedeau că situaţia premisă s-a schimbat (însăşi expertiza administrată în primă instanţă concluzionând că au existat diminuări ale lungimii reţelei), valorificarea lor completă se putea face doar prin expertizele cerute şi ignorate de instanţa de apel, conform solicitării de probatoriu în apel.

În plus, recurenta arată că, pentru această etapă procesuală, înţelege să depună şi Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/16.06.2014, împreună cu anexa la acesta reprezentată de Lista mijloacelor fixe puse în funcţiune în luna iunie 2014, document din care rezultă finalizarea mai multor conducte în Topoloveni - Anexa 2.

Aşadar, recurenta susţine că, întrucât, în desfăşurarea serviciului public de distribuţie a gazelor, în conformitate cu dispoziţiile Contractului de Concesiune şi dispoziţiile legale incidente (printre care şi art. 108 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012), a efectuat în perioada 2012-2017 o serie întreagă de lucrări de dezvoltare şi reabilitare a sistemelor de distribuţie a gazelor, unele dintre reţelele de gaze fiind depăşite din punct de vedere tehnic şi/sau necesitau intervenţii de reabilitare în urma folosinţei normale, reţeaua de gaze naturale din Topoloveni, pentru care ar fi datoare să achite redevenţa, s-a diminuat.

În plus, recurenta susţine că, întrucât întregul raţionament al instanţei de apel se rezumă la constatarea că fiecare dintre înscrisurile depuse în dovedirea diminuării lungimii reţelei de gaze naturale nu constituie proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, fără să analizeze în mod efectiv şi în concret speţa, hotărârea recurată este deopotrivă nemotivată, instanţa de apel ignorând toate argumentele (recurentei) şi probele administrate în cauză care vizau investiţiile făcute pe teritoriul administrativ al U.A.T. Topoloveni.

În schimb, în opinia recurentei, încercarea de motivare a soluţiei de admitere a acţiunii introductive, prin luarea fiecărui înscris în parte doar pentru a arăta în mod previzibil că nu reprezintă proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, reprezintă în realitate un refuz de analiză a cauzei.

Totodată, susţine că nu există niciun paragraf în cuprinsul deciziei recurate în care instanţa să analizeze în mod real investiţiile făcute pe raza localităţii Topoloveni, în opinia recurentei, simpla afirmaţie că înscrisurile depuse nu sunt procese-verbale de recepţie neputând ţine loc de administrarea unui probatoriu apt să permită justa soluţionare a apelului (cu atât mai mult cu cât concluziile raportului de expertiză din prima instanţă nu sunt lămuritoare).

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

III. Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la criticile privitoare la cei 801.058 ml, deşi, în apel, a prezentat un calcul distinct în care a evidenţiat şi această lungime, ignorată complet de judecătorul apelului.

În acest sens, arată că, deşi a expus în apel mai multe variante de calcul în care a propus şi deducerea acestei dimensiuni de 801.058 ml care rezultă din raportul de expertiză, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la aceasta.

Totodată, recurenta susţine că toate aceste investiţii trebuiau determinate prin expertiza propusă în etapa apelului pentru că, în lipsa determinării în mod real, complet şi corect a tuturor lungimilor de reţea, ar fi validate, similar modului în care a procedat şi judecătorul fondului, susţinerile neprobate ale intimatei referitoare la existenţa dreptului de proprietate al acesteia asupra unei lungimi mai mari decât cea deţinută în fapt, ceea ce ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză a părţii adverse.

Mai mult, faţă de diferenţele considerabile dintre lungimile alegate de intimată, respectiv cele indicate în cuprinsul expertizei în multiple variante, precum şi deficienţele expertizei deja administrate în etapa fondului, recurenta reafirmă necesitatea refacerii raportului în etapa apelului de către un expert specializat în domeniul petrol şi gaze, ale cărui concluzii să vină în completarea informaţiilor deja rezultate din înscrisurile analizate în apel.

Sub acest aspect, recurenta conchide în sensul că, date fiind multiplele carenţe procedurale evidenţiate, care au viciat soluţia dată în etapa apelului, se impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru valorificarea tuturor probelor depuse şi administrarea probei cu expertiza tehnică.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta a susţinut că:

IV. Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal un regim juridic neaplicabil materiei şi, de asemenea, a aplicat în mod greşit puterea de lucru judecat - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că:

i) Potrivit legislaţiei speciale, procesul-verbal de dezafectare este documentul care face dovada scoaterii din funcţiune (dezafectării) a conductelor din sistemele de alimentare cu gaze naturale, iar nu procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

În concret, recurenta susţine că instanţa de apel a înlăturat toate înscrisurile din care rezulta dezafectarea conductelor şi, implicit, investiţiile pe care le-a efectuat pe raza localităţii Topoloveni, pe motiv că acestea nu ar fi conforme prevederilor Legii nr. 50/1991. Or, aşa cum a arătat, scoaterea din funcţiune a conductelor este consemnată, potrivit legii speciale, în procesul-verbal de dezafectare.

În acest sens, a susţinut că, potrivit dispoziţiilor privind scoaterea definitivă din funcţiune a conductelor şi branşamentelor din Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2009, derogatorii de la regimul general referitor la autorizarea lucrărilor de construcţii, în momentul dezafectării conductelor şi branşamentelor se încheie un proces-verbal de dezafectare.

Prin urmare, subliniază că procesul-verbal de dezafectare nr. x/16.06.2014 este încheiat conform acestor norme speciale, nefiind necesar şi procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor invocat de instanţa de apel.

Din această perspectivă, recurenta consideră nelegală interpretarea pe care instanţa de apel o oferă dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 în ceea ce priveşte procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, aceste dispoziţii nefiind aplicabile în cazul dezafectării sistemelor de gaze naturale (conducte şi branşamente), arătând, totodată, că, pentru acestea din urmă există dispoziţii specifice, pe care le cuprinde Ordinul nr. 5/2009 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea, executarea şi exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, prevederi cărora instanţa de apel nu le-a dat eficienţă.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că:

ii) Soluţia instanţei de apel este nelegală pentru că aceasta a aplicat hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior purtat între părţi, deşi intervenise schimbarea situaţiei de fapt care a stat la baza determinării redevenţei acum mai bine de 14 ani, împrejurare care determină o reactulizarea a cuantumul acesteia.

În concret, recurenta a arătat că instanţa de apel a considerat necesară valorificarea soluţiilor pronunţate în litigiul anterior (dosar nr. x/2010).

În acest sens, arată că instanţa a reţinut ca având putere de lucru judecat, impunându-se cu caracter obligatoriu şi în prezenta cauză, dezlegările date cu privire la faptul că, la finalul anului 2011, lungimea reţelei de distribuţie a gazelor naturale aflate în proprietatea oraşului Topoloveni era de 19,554 km, respectiv că suma stabilită prin hotărârea Consiliului Local Topoloveni nr. 75/2008 are caracter obligatoriu.

Pentru a reţine aceasta, Curtea de Apel a arătat că situaţia este aceeaşi şi pentru perioada dedusă judecăţii, neintervenind nicio împrejurare nouă, de natură a lăsa fără efecte puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 986A din 29 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Însă, cu toate că instanţa de apel a apreciat că ar fi vorba despre o schimbare cu privire la dimensiunea şi traseul reţelei, a considerat că aceasta nu afectează valoarea/km (aşadar, cuantumul redevenţei).

Totodată, învederând că premisele nu mai sunt aceleaşi pentru a putea fi reţinută această prezumţie, recurenta susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel cu aplicarea eronată a puterii de lucru judecat, Hotărârea Consiliului Local nr. 75/2008 nu ar mai putea constitui la acest moment bază de calcul pentru prejudiciu, cuantumul redevenţei stabilite acum mai bine de 14 ani suferind modificări, motiv pentru care aceasta necesită a fi recalculată pentru a reflecta realitatea din teren.

În acest sens, recurenta subliniază că, urmare a investiţiilor pe care le-a efectuat pe raza localităţii Topoloveni, reţeaua de distribuţie gaze naturale, care a servit drept reper în cadrul litigiului ale cărui dezlegări au fost reţinute cu putere de lucru judecat, nu mai este de actualitate, începând cu anul 2011 intervenind elemente care au modificat situaţia de fapt, atât în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate al intimatei, cât şi în ceea ce priveşte calculul care a stat la baza stabilirii redevenţei prin H.C.L. nr. 75/2008.

Totodată, arată că, în cazul de faţă, fiind vorba de contravaloarea folosinţei unui bun care are o durată de viaţă limitată şi se amortizează anual prin utilizare, trebuiau aplicate mai multe corecţii. Prin urmare, consideră că nici instanţa nu mai poate fi ţinută de suma stabilită în cuprinsul HCL nr. 75/2008, fiind în prezenţa altei situaţii de fapt decât cea de la momentul stabilirii redevenţei – în acest sens recurenta face trimitere la obiectivele la expertiza contabilă şi criticile formulate prin apel (Secţiunea 2.3 din apel).

Din această perspectivă, susţine că, faţă de schimbarea situaţiei de fapt avută în vedere la momentul litigiului în care a contestat respectiva HCL, în mod nelegal Curtea de Apel a reţinut incidenţa efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, în opinia recurentei, fiind necesar ca instanţa să analizeze în concret, prin raportare la modificările intervenite, existenţa şi întinderea pretenţiilor intimatei.

În continuare, recurenta afirmă că, în mod cert, dispoziţiile art. 1386 alin. (2) şi alin. (4) C. civ. impun luarea în calcul a datei producerii prejudiciului şi, în cazul prejudiciului viitor (aşa cum este redevenţa stabilită în anul 2008 pentru folosinţa viitoare a reţelei) impun luarea în calcul a modificărilor intervenite, dar şi că modalitatea de calcul care stă la baza valorii redevenţei nu mai este de actualitate, întrucât a intervenit o micşorare a lungimii reţelei de gaze, aplicarea unei reglementări valabile la nivelul anului 2008 cu privire la o majorare de 20% a redevenţei cu explicaţia de "cotă dezvoltare" este nejustificată/nefundamentată economic în prezent, neputând fi ignorată împrejurarea că valoarea contabilă a reţelei, de la care porneşte calculul redevenţei, s-a diminuat în prezent ca urmare a amortizării pe parcursul celor 14 ani care au trecut.

Cu toate acestea, dincolo de un calcul matematic simplist al despăgubirilor, recurenta apreciază că trebuie avuţi în vedere şi toţi factorii care influenţează valoarea despăgubirilor, care nu ar putea fi determinaţi/aplicaţi decât de un expert judiciar, sens în care reiterează faptul că a solicitat în faţa instanţei de apel administrarea probei cu expertiza contabilă pentru a determina realitatea şi cuantumul exact al despăgubirilor datorate.

Totodată, arată că a subliniat necesitatea unei analize concrete, care să aibă în vedere schimbările produse în perioada analizată cu privire la elementele structurale ale reţelei de gaze naturale din Topoloveni (mai exact, diminuarea lungimii reţelei), efectele amortizării investiţiei, eliminarea cotei de dezvoltare nefundamentate economic, care măreşte în mod artificial redevenţa.

Prin urmare, consideră că, deşi hotărârea pronunţată în litigiul anterior se bucură de putere de lucru judecat din perspectiva modalităţii de soluţionare a problemei de drept, acest efect nu este aplicabil şi în privinţa situaţiei de fapt vizate - suprafaţa de conductă aflată în proprietate Topoloveni, aceasta putând suferi modificări majore în decursul timpului, ceea ce determină inclusiv recalcularea cuantumului redevenţei.

De altfel, în opinia recurentei, nici măcar respingerea acţiunii prin care a contestat HCL nr. 75/2008 (Dosar nr. x/2009) nu împiedică reconsiderarea cuantumului redevenţei, cu atât mai mult cu cât, la respectivul moment, nu a formulat (nefiind de interes şi de actualitate atunci) şi critici referitoare la modul de calcul al redevenţei, astfel încât nu i se poate opune puterea de lucru judecat cu privire la suma efectiv stabilită la nivelul acelui an.

Prin urmare, recurenta susţine că redevenţa stabilită la nivelul anului 2008 pentru folosinţa reţelei de distribuţie gaze naturale a Oraşului Topoloveni în sumă de 7.950 RON/an/km nu mai este de actualitate, astfel că nu poate fi folosită drept reper pentru determinarea întinderii prejudiciului pentru anii 2015-2018 şi, drept urmare, dată fiind schimbarea premiselor, nu poate fi reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat cu privire la aceasta, astfel cum nu poate fi reţinut nici cu privire la lungimea reţelei de distribuţie a gazelor naturale (acest din urmă aspect fiind validat inclusiv de instanţa de apel).

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 24 octombrie 2023, a fost comunicat părţilor pentru a formula în scris punct de vedere.

La 13 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a depus la dosar un înscris prin care a arătat că este de acord cu raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 23 ianuarie 2024, Înalta Curte a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 26 martie 2024, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că, în temeiul dispoziţiilor art. 2502 alin. (1) raportat la art. 861 alin. (1) C. civ., dreptul la acţiune în privinţa unui bun proprietate publică este imprescriptibil sub aspectul exerciţiului în timp.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că dreptul subiectiv civil a cărei realizare se urmăreşte prin intermediul acţiunii promovate imprimă caracterul prescriptibil sau imprescriptibil extinctiv al dreptului material la acţiune.

Conform art. 2501 alin. (1) C. civ., drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive dacă prin lege nu se dispune altfel.

În speţă, recurentul-reclamant a promovat o acţiune în despăgubiri (întemeiată pe răspunderea civilă delictuală), pentru folosirea de către pârâtă, în lipsa unui contract de concesiune, a reţelei de distribuţie gaze naturale, proprietatea reclamantului.

Or, acţiunea civilă în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

Aşadar, având în vedere că recurentul-reclamant nu a promovat o acţiune în revendicare, în apărarea dreptului de proprietate publică asupra reţelei de distribuţie gaze naturale, pentru a fi în ipoteza unei acţiuni imprescriptibile extinctiv, în mod corect instanţa de apel a statuat asupra caracterului prescriptibil al acţiunii, valorificând în mod corect inclusiv puterea de lucru judecat asupra chestiunii caracterului prescriptibil al acţiunii deduse judecăţii, din litigiul similar ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Printr-o altă critică, recurentul solicită desfiinţarea obligaţiei stabilite în sarcina sa, în apel, de suportare a cheltuielilor de judecată, pe motiv că, deşi instanţa de apel a respins, ca prescrise (pentru perioada 01.01.2012-24.07.2015) pretenţiile principale şi accesorii, nu înseamnă că acţiunea este neîntemeiată şi că a pierdut procesul, din perspectiva aplicării art. 453 C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul pârâtei A. S.R.L., infirmând parţial hotărârea primei instanţe, astfel încât, în acea fază procesuală (calea de atac a apelului), reclamantul este partea care a pierdut procesul.

Cât priveşte solicitarea de reducere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat (pe motiv că suma de 10.000 RON acordată reprezintă mai mult de 2/3 din suma totală cerută, fiind, în opinia recurentului, vădit disproporţionată în raport cu activitatea desfăşurată de avocat), Înalta Curte reţine, pe de o parte, că instanţa de apel a făcut deja aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, reţine că, în considerarea Deciziei nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, motivul de recurs prin care se critică proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Conchizând asupra recursului recurentului-reclamant, Înalta Curte apreciază că toate considerentele reţinute mai sus converg spre soluţia de respingere a recursului ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

2. Procedând la analiza recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte reţine că, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea faţă de maniera în care instanţa de apel a trecut direct la discutarea fondului, respingând, implicit, singurele probe care ar fi susţinut motivele de apel, ocazie cu care a omis să analizeze parte dintre criticile formulate prin apel referitoare la lungimea de 801.058 ml care ar fi trebuit redusă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, aşa cum reiese din cuprinsul încheierii de şedinţă din 15.04.2022, instanţa de apel nu a respins de plano probele cu expertizele solicitate de recurentă în apelul propriu, ci a arătat că, asupra utilităţii expertizelor, (...) se va pronunţa în ipoteza în care se vor găsi întemeiate criticile cu privire la modalitatea de administrare a probelor de către prima instanţă, iar în măsura în care acestea vor fi găsite întemeiate, va dispune anularea hotărârii, respectiv a încheierii atacate şi, ulterior, în faza de evocare a fondului, va discuta utilitatea acestor probe.

Or, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a arătat că, în condiţiile în care apelanta-pârâtă era ţinută să îşi probeze susţinerile privind diminuarea lungimii reţelei de distribuţie a gazelor naturale cu procese-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, conform art. 37 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 50/1991, efectuarea unei expertize în specialitatea petrol şi gaze era inutilă, ca de altfel şi revenirea cu solicitări către expertul desemnat de prima instanţă.

Aşadar, modalitatea de soluţionare a apelului nu este nelegală şi nu se poate considera că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra probelor cerute în apel, din moment ce a apreciat în mod clar asupra lipsei necesităţii lor, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. şi a Deciziei RIL nr. 9/2020.

În altă ordine de idei, faţă de susţinerea recurentei-pârâte că instanţa de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor în vederea aflării adevărului, deşi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. o obligau în acest sens, inclusiv prin refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit ultimelor dispoziţii legale, "instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)".

De altfel, inclusiv art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., pretins a fi fost nesocotite de instanţa de apel, sunt în acord cu dispoziţiile legale mai sus amintite.

În acest sens, se cuvine amintit că rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut, ci, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Cod, "judecătorul este în drept…să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare", iar alin. (7) al aceluiaşi articol reafirmă puterea de apreciere a judecătorului recunoscută prin lege prin sintagma "ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere".

Din dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. Prin urmare, probele trebuie să fie concludente şi pertinente, ceea ce presupune verificarea relaţiei existente între pretenţiile formulate şi faptul susceptibil de probare şi dacă probele solicitate poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei.

Dispoziţiile art. 258 C. proc. civ. prevăd de asemenea că probele se vor încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255 din acelaşi Cod.

Din perspectiva dispoziţiilor legale sus enunţate şi al efectului devolutiv al apelului, Înalta Curte reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe pentru soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţei de apel

Faţă de această situaţie şi raportat la atributul exclusiv al instanţei de apel în ce priveşte aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe din perspectiva dispoziţiilor legale mai sus evocate, Înalta Curte nu va putea reţine critica recurentei potrivit căreia este nelegală soluţionarea directă a apelului pe fond, fără administrarea probelor care susţineau motivele de apel.

De asemenea, nici criticile referitoare la nelegalitatea înlăturării înscrisurilor care dovedeau că s-a modificat lungimea reţelei de distribuţie a gazelor naturale (inclusiv a celor 801.058 ml) nu pot fi reţinute pentru argumentele ce succed.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ., rezultă că reformarea deciziei instanţei de apel este permisă doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt şi nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată. Ca atare, maniera în care instanţa de apel a interpretat mijloacele de probă administrate în cauză şi a stabilit, pe baza lor, o anumită situaţie de fapt nu poate constitui motiv de recurs.

De altfel, în majoritate, susţinerile recurentei-pârâte tind la reevaluarea mijloacelor de probă şi a modalităţii în care acestea au fost coroborate de instanţa de apel, ceea ce nu este în căderea instanţei de recurs, având în vedere că recursul urmăreşte să supună analizei conformitatea deciziei instanţei de apel cu regulile de drept aplicabile, fie ele procedurale sau materiale, iar nu cu mijloacele de probă.

Cu toate acestea, susţinând că instanţa de apel a înlăturat în mod artificial procesul-verbal de dezafectare încheiat în data de 16.06.2014 (din care ar rezulta că a fost dezafectată o lungime totală de 3,691 km reţea de conducte şi branşamente), pe motiv că lucrările ar fi supuse autorizării conform Legii nr. 50/1991, deşi, în opinia recurentei, lucrările de dezafectare a conductelor sunt supuse Ordinului Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei - A.N.R.E. nr. 5/2009 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea, executarea şi exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, în vigoare la momentul dezafectării, norme cu caracter special, derogatorii de la dispoziţiile generale privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, Înalta Curte reţine că recurenta antamează şi critici de nelegalitate care au fost ulterior dezvoltate de recurentă prin invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal un regim juridic neaplicabil materiei întrucât, în opinia sa, potrivit legislaţiei speciale (Ordinul A.N.R.E. 5/2009 – art. 14.84 din Norme), procesul-verbal de dezafectare este documentul care face dovada scoaterii din funcţiune (dezafectării) a conductelor din sistemele de alimentare cu gaze naturale, iar nu procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

În esenţă, recurenta consideră nelegală interpretarea pe care instanţa de apel o oferă dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 în ceea ce priveşte procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, aceste dispoziţii nefiind, în opinia sa, aplicabile în cazul dezafectării sistemelor de gaze naturale (conducte şi branşamente), întrucât, pentru acestea din urmă există dispoziţii specifice, pe care le cuprinde Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2009, prevederi cărora instanţa de apel nu le-a dat eficienţă.

Analizând critica recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că art. 14.84 lit. h) din Normele tehnice pentru proiectarea, executarea şi exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, aprobate prin Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2009 prevede obligativitatea încheierii unui proces-verbal la terminarea lucrărilor în situaţia dezafectării unei conducte.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, această normă nu derogă de la dreptul comun, afirmaţia fiind, de altfel, susţinută şi de alte prevederi din Normele mai sus arătate, cum ar fi: art. 1.5. Sistemele de alimentare cu gaze naturale, inclusiv construcţiile şi instalaţiile aferente, se proiectează şi execută astfel încât să corespundă cerinţelor esenţiale de calitate în construcţii, în conformitate cu Legea nr. 10/1995, cu modificările şi completările ulterioare; art. 2.4. Executarea oricăror lucrări în cadrul sistemelor de alimentare cu gaze naturale se face după obţinerea avizului de execuţie a lucrărilor prevăzute în documentaţiile tehnice pentru executarea lucrărilor, emis de operatorul SD şi, după caz, a autorizaţiei de construire şi a altor avize şi autorizaţii legale; art. 13.2. (1) Operaţiile tehnice necesare pentru recepţia tehnică a lucrărilor se fac, conform legislaţiei în vigoare, de executant, în prezenţa operatorului SD, membrilor comisiei de recepţie, executantului şi proiectantului. (2) Pentru toate lucrările se prezintă documentaţia tehnică de execuţie şi documentele privitoare la realizarea şi exploatarea lucrărilor, cu toate modificările aduse pe parcursul executării lucrărilor; 13.5. Recepţia tehnică constă în: d) întocmirea procesului-verbal de recepţie tehnică.

De altfel, potrivit art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază.

Prin urmare, având în vedere că norma invocată de recurentă nu poate fi derogatorie de la legislaţia privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi recepţia acestora, în mod corect instanţa de apel a reţinut că respectivul procesul-verbal de dezafectare nu reprezintă un proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, care să facă dovada unor lucrări finalizate în condiţiile legii.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a mai susţinut că nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior faţă de modificarea situaţiei de fapt cu privire la dimensiunea şi traseul reţelei de gaze naturale din oraşul Topoloveni.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut de la bun început situaţia de fapt de la sfârşitul anului 2011 stabilită în litigiul anterior, ci plecând de la acea situaţie de fapt, a arătat că pârâtei îi revine sarcina de a demonstra că, în intervalul dedus judecăţii, lungimea reţelei de gaze s-ar fi diminuat ca urmare a investiţiilor efectuate.

Având în vedere că, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, o astfel de dovadă nu a fost făcută, instanţa de apel reţinând că înscrisurile depuse de apelantă nu au fost apte să probeze diminuarea lungimii de 19,554 km în perioada 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2017, situaţia de fapt la care instanţa de apel era îndrituită să se raporteze nu putea fi alta decât cea din litigiul anterior.

Totodată, având în vedere că, subsecvent, recurenta critică inclusiv existenţa şi întinderea pretenţiilor intimatului-reclamant raportat la cuantumul redevenţei, susţinând că redevenţa stabilită la nivelul anului 2008 nu mai este de actualitate, în opinia recurentei, nemaiputând fi folosită ca reper pentru determinarea întinderii prejudiciului pentru anii 2015-2018, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a arătat de ce în privinţa valorii/km rămân pe deplin valabile statuările Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă din decizia civilă nr. 986 A din 29 mai 2017.

Prin urmare, având în vedere că şi în prezentul litigiu pretenţiile reclamantului au drept cauză folosirea de către pârâtă a reţelei de distribuţie gaze naturale, proprietatea reclamantului, în lipsa unui contract de concesiune, în mod corect instanţa de apel a valorificat, pentru consecvenţa în judecată, puterea de lucru judecat a hotărârii deciziei mai sus amintite, reţinând că, şi în prezent, hotărârea Consiliului Local Topoloveni nr. 75/2008 are caracter obligatoriu în ce priveşte condiţiile în care s-ar fi încheiat contractul de concesiune, iar cuantificarea şi repararea prejudiciului trebuie raportate la situaţia care ar fi fost incidentă în cazul în care pârâta ar fi respectat dreptul reclamantei de a concesiona bunul, respectiv la suma de 7.950 RON/km/an.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate invocate de recurenţi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurentul-reclamant ORAŞUL TOPOLOVENI prin Primar împotriva deciziei civile nr. 828/A din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, cât şi recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Cu referire la cererea apărătorului recurentei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Având în vedere că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, şi cum ambele recursuri au fost respinse, context în care niciuna din părţi nu poate pretinde cheltuieli de judecată în raport cu cealaltă, ambele părţi având poziţia juridică de părţi căzute în pretenţii, Înalta Curte urmează a respinge cererea recurentei-pârâte A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant ORAŞUL TOPOLOVENI prin Primar împotriva deciziei civile nr. 828/A din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererea recurentei-pârâte A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.