Inadmissibility of cassation for failure to ground nullity in procedural grounds rather than substantive disagreement over association set-off

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – secţia a II-a Civilă la data de 22.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator special B. şi administrator judiciar C.., a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 6.993.145,1 RON reprezentând cuantumul facturilor emise pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza celor două acorduri de asociere. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1516 şi urm., art. 1527 C. civ., art. 115 din Legea nr. 85/2014.

La 2 iulie 2018, pârâta D. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, înregistrată la dosar data de 06.07.2018, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată pentru suma de 6.805.180,93 RON, ca urmare a compensării de drept a creanţelor reciproce; cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, întâmpinarea – cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35, art. 205, art. 290, art. 223 alin. (3), art. 453 alin. (1) C. proc. civ., art. 1170, art. 1270 alin. (1), art. 1616, art. 1617 C. civ., prevederile contractuale.

La solicitarea instanţei, la 30 iulie 2018, pârâta-reclamantă a depus la dosar precizarea în clar a capetelor cererii reconvenţionale.

Totodată, reclamanta A. S.R.L. a formulat şi o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat: 1. obligarea pârâtei (în calitate de lider de asociere) să formuleze orice demers necesar, inclusiv o acţiune în justiţie împotriva E. S.A. în vederea recuperării sumei de 6.993.145,1 RON datorată de E. S.A. către Asocierea formată din societatea reclamantă şi pârâtă; 2. obligarea pârâtei de a achita reclamantei suma de 6.993.145,1 RON reprezentând cuantumul facturilor emise pentru lucrările efectuate de reclamantă, sumă ce se va recupera de la E. S.A.; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare/completatoare depusă la dosar la data de 30.08.2018, pârâta reclamantă reconvenţional D. S.R.L. a invocat în susţinerea cererii reconvenţionale şi prevederile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, solicitând instanţei să constate intervenită compensarea de drept între datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 6.805.180,93 RON, arătând că, prin dispoziţia legală indicată, instituţia compensării este compatibilă cu procedura insolvenţei, din textul de lege rezultând că, în orice fază a procedurii, un creditor poate invoca compensaţia de drept a creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa.

La data de 25 noiembrie 2019 au fost înregistrate la dosar cereri de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientele F. S.R.L., G. S.R.L. şi H. S.R.L.

Intervenienta F. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 419.039,12 RON cu titlu de debit principal-creanţă cedată, intervenienta G. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 1.231.000 RON cu titlu de debit principal-creanţă cedată, iar intervenienta H. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 4.513.897,91 RON, cu titlu de debit principal-creanţă cedată.

În drept, cererile de intervenţie au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 61-65 din C. proc. civ., art. 1270, 1566 C. civ.

Prin sentinţa nr. 726/PI/2021 din 18 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L. şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional D. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. şi intervenienţii G. S.R.L., H. S.R.L. şi F. S.R.L., având ca obiect pretenţii.

A admis, în parte, cererea reconvenţională.

A constatat că a intervenit compensarea între creanţa în sumă de 6.993.145,1 RON, pretinsă de reclamanta pârâtă reconvenţional şi suma de 6.805.180,93 RON, cu care pârâta reclamantă reconvenţional s-a înscris la masa credală a reclamantei pârâte reconvenţional.

A obligat pârâta reclamantă reconvenţional la plata către reclamanta pârâtă reconvenţional a sumei de 187.964,17 RON, cu titlu de diferenţă debit restant.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii D. S.R.L. faţă de cererile de intervenţie în interes propriu.

A respins cererile de intervenţie în interes propriu.

A respins cererea de reducere a cuantumului onorariului de expert tehnic judiciar în specialitatea contabilitate, a stabilit onorariu definitiv expert tehnic judiciar în specialitatea contabilitate la suma de 8250 RON şi a obligat părţile să plătească expertului tehnic judiciar în specialitatea contabilitate I. diferenţa de onorariu în cuantum de 7250 RON, în cotă egală de 1/3 fiecare. A compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii şi respingerea cererii reconvenţionale formulate de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiaşi hotărâri, pârâta D. S.R.L. a declarat apel incident, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la suma la plata căreia a fost obligată, cu motivarea că prima instanţă a stabilit în mod eronat suma datorată de D. S.R.L., fără a avea în vedere concluziile Raportului de expertiză contabilă judiciară.

Prin decizia nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a admis atât apelul principal, declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., cât şi apelul incident formulat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L., ambele împotriva sentinţei civile nr. 726/PI/18.11.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a constatat că a intervenit compensaţia între creanţele reciproce ale părţilor numai până la concurenţa sumei de 53.254,31 RON şi a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 6.886.637,23 RON cu titlu de debit restant încasat în numele acesteia.

Totodată, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate, referitoare la respingerea celorlalte cereri şi excepţii deferite spre soluţionare primei instanţe şi a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, pârâta D. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara pentru o nouă judecată a apelului.

Totodată, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu precizarea că dezvoltarea motivelor de recurs se va face printr-un memoriu separat, în termenul prevăzut de lege.

Ulterior, la 16 decembrie 2022, recurenta-pârâtă, prin avocat, a depus motivele de recurs, arătând că motivele de nelegalitate sunt cele de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că toată analiza instanţei de apel porneşte de la premisa eronată că A. ar fi fost creditorul beneficiarului E. S.A. Reşiţa şi că D. ar fi avut doar rolul unui mandatar care încasează sumele de bani de la E., în numele şi pentru A., având ulterior obligaţia de a le preda celui îndreptăţit.

De asemenea, a mai învederat că instanţa de apel a soluţionat cauza fără să facă o analiză completă a cadrului juridic existent între cele trei părţi (cu toate că, aparent, a realizat această activitate) şi a omis să facă aplicarea prevederilor legale care reglementează efectul contractului, în special efectele contractului de asociere, cu nesocotirea totală a regulilor care guvernează mecanismul unui contract de asociere, şi în special, a modului de calcul şi repartizare a beneficiilor şi pierderilor.

Totodată, a mai învederat că instanţa de apel nu a motivat de ce apreciază că A. era în mod direct creditorul beneficiarului E., deşi între cele trei părţi fusese încheiat un contract de achiziţie publică în cadrul căruia Beneficiarul - E. încredinţase efectuarea unor lucrări către un Antreprenor reprezentat de o Asociere (compusă din D. şi A.) şi nu direct către A..

În continuare, a mai arătat că, deşi participarea la o licitaţie de achiziţie publică sub forma unei asocieri fără personalitate juridică presupune încheierea unui contract de societate între cei doi ofertanţi, contract supus dispoziţiilor art. 1881 şi următoarele din C. civ., instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a acestor norme legale, în sensul de a stabili în ce tip de contract de asociere se încadrează asocierea dintre părţi şi care sunt efectele specifice unui contract de societate, în special regulile de repartizare a pierderilor şi beneficiilor.

În altă ordine de idei, a mai arătat că, în cadrul unui contract de societate încheiat în vederea participării la o activitate punctuală (cum este şi cazul din litigiul pendinte), la momentul la care activitatea este finalizată, se realizează operaţia specifică de determinare a rezultatului financiar al contractului (dacă este vorba despre profit sau pierdere) şi, ulterior, de repartizare a pierderii sau a profitului, conform înţelegerii contractuale a părţilor.

În accepţiunea recurentei, aplicarea acestor reguli specifice ar fi condus instanţa de apel spre o cu totul altă concluzie, iar lipsa analizării prevederilor legale specifice echivalează cu nemotivarea hotărârii, deoarece lipseşte părţile de garanţia analizării în concret a pretenţiilor şi apărărilor formulate.

În concret, a arătat că, în cadrul apărărilor pe care le-a formulat, a menţionat în mai multe rânduri faptul că ambele părţi au avut calitatea de asociaţi şi că regulile prevăzute de lege şi de contract nu permit reclamantei A. să considere că D. ar fi avut doar calitatea de mandatar pentru încasarea unei sume de bani, o astfel de interpretare contrazicând normele din C. civ. care reglementează contractul de asociere şi forma concretă pe care părţile au dat-o asocierii dintre ele.

Totodată, a mai învederat că, analizând momentul la care s-ar fi născut datoria D. către A., instanţa de fond a exclus total aplicabilitatea normelor de mai sus, ca şi cum nu ar fi existat un contract de asociere între părţi, ci un contract de intermediere.

De asemenea, a mai susţinut că lipseşte analiza privind momentul la care Asocierea şi-a îndeplinit obligaţia faţă de Beneficiar, momentul la care a devenit scadentă obligaţia acestuia faţă de asociere şi momentul şi efectele operaţiunii de "lichidare" a asocierii.

În susţinerea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1881 şi următoarele şi cu greşita aplicare a art. 1616 şi următoarele din C. civ.

Evocând dispoziţiile art. 1881 alin. (1) C. civ., recurenta arată că însăşi definiţia legală a contractului de societate face trimitere la noţiunea de "împărţire a beneficiilor", ca scop al asocierii, împărţire care presupune, ca primă etapă după îndeplinirea obiectului asocierii, determinarea întinderii acestor beneficii prin realizarea operaţiunii de lichidare a veniturilor şi cheltuielilor asocierii.

De asemenea, a mai învederat că, şi în eventualitatea în care, prin contractul de societate se prevede că unul dintre asociaţi are dreptul de a încasa veniturile asocierii, cum este şi în cazul de faţă, acest lucru nu înseamnă că, în mod automat, are dreptul să îşi însuşească în mod direct şi imediat acel venit.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o confuzie între titularul dreptului de a încasa creanţa de la Beneficiar şi titularul creanţei, ca persoană în patrimoniul căreia se naşte creanţa conform regulilor contractului de societate, confuzie creată probabil de specificul acestui contract.

Or, în accepţiunea recurentei, stabilirea rezultatului asocierii, al gradului de mărire/micşorare a patrimoniilor asociaţilor se face la momentul îndeplinirii scopului asocierii, în speţă, la momentul finalizării lucrărilor.

În concret, arată că, din perspectiva asocierii, obiectul asocierii fusese îndeplinit şi se putea realiza operaţiunea de împărţire a beneficiilor sau a pierderilor.

Sub acest aspect, arată că, prin acelaşi acord de asociere, asociaţii conveniseră ce sarcini reveneau fiecărui membru al asocierii şi care era modul de distribuire a costurilor şi veniturilor, astfel încât, în accepţiunea recurentei, nu se poate discuta de creanţe sau datorii finale între părţi, în scopul atribuirii beneficiilor rezultate conform celor convenite în contract, fără a se realiza în prealabil operaţiunea de stabilire a rezultatului asocierii.

Recurenta susţine că, în realitate, prin soluţia instanţei de fond, această operaţiune de lichidare şi distribuire a beneficiilor asocierii a fost blocată, instanţa stabilind că doar A. este îndreptăţită să încaseze toate beneficiile, în timp ce D. înregistrează o pierdere, constând în cheltuielile proprii efectuate în vederea derulării proiectului, fără a încasa partea cuvenită din rezultatul asocierii.

Totodată, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel a schimbat natura contractului încheiat între părţi, deşi asociaţii nu au convenit aşa ceva.

În acest sens, recurenta subliniază că asocierea a figurat, în calitate de parte, într-un contract de achiziţie publică, astfel încât nimeni nu putea modifica sau substitui părţile dintr-un astfel de contract.

De asemenea, subliniază că, deşi toate drepturile şi obligaţiile deduse judecăţii îşi au izvorul în aceleaşi acte juridice (contractele de asociere şi contractele de achiziţie publică încheiate între cele trei entităţi) cu toate acestea, fără a oferi o motivare în drept, instanţa de apel fracturează logic şi juridic prestaţiile contractuale, lasă contractul de asociere nelichidat şi prejudiciază o parte (D.) în timp ce o favorizează pe cealaltă (A.), cu încălcarea regulilor de bază din C. civ.

În continuare, a arătat că, deşi regulile din materia insolvenţei nu permit compensarea unor creanţe anterioare deschiderii procedurii cu creanţe născute ulterior, cu toate acestea, în speţă, există un izvor comun al obligaţiilor reciproce, respectiv, Acordurile de asociere, astfel încât, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel nici măcar nu trebuia să ajungă la analiza incidenţei regulilor privind compensaţia, deoarece compensaţia este specifică unor datorii reciproce provenind din acte juridice diferite.

Aşadar, recurenta arată că, în speţă, este vorba despre obligaţii reciproce care proveneau din acelaşi acord de asociere, în privinţa cărora nu era necesar să se mai ajungă la aplicarea prevederilor art. 1616 C. civ., ci obligaţii care se regularizau pe baza efectelor specifice ale contractului de asociere, a mecanismului de lichidare, care presupune stabilirea cuantumului beneficiilor şi apoi repartizarea lor conform convenţiei părţilor.

Astfel, recurenta învederează că, indiferent de momentul la care s-a realizat îndeplinirea obiectului asocierii şi stabilirea cuantumului beneficiilor fiecărei părţi, chiar dacă acest lucru s-ar fi realizat după intrarea în insolvenţă a asociatului A., nu se pune problema aplicabilităţii art. 90 din Legea insolvenţei, prevederi pe care A. îşi bazează întreaga construcţie juridică, deoarece nu este vorba despre compensarea unor datorii reciproce, ci despre repartizarea rezultatului financiar al unei asocieri.

Recurenta încheie prin a arăta că raţionamentul instanţei de apel echivalează cu acceptarea unei situaţii în care un asociat insolvent al unei societăţi comerciale pretinde la finalul anului întregul beneficiu al acelei societăţi pe motiv că este în insolvenţă şi nu trebuie să suporte concursul celorlalţi asociaţi, cu nerespectarea cotelor de deţinere a părţilor sociale/acţiunilor.

La 2 martie 2023, intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului (pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.); constatarea inadmisibilităţii motivelor de recurs care au fost invocate omisso medio; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate; cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut nulitatea recursului, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că acestea au posibilitatea de a depune punct de vedere.

Faţă de raportul comunicat, la 13 noiembrie 2023, recurenta D. S.R.L., prin avocat, a depus punct de vedere prin care a exprimat dezacordul cu privire la concluziile formulate prin raport, iar, la 15 noiembrie 2023, intimata-reclamantă pârâtă A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a depus la dosar punct de vedere prin care a arătat că achiesează la concluziile raportului, sens în care a solicitat anularea recursului.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, stabilind termen de judecată la data de 26 martie 2024, ora 1000, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului.

Examinând recursul formulat de pârâta-reclamantă D. S.R.L. din perspectiva excepţiei nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (2) şi art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi Cod.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că, pentru a fi susceptibil de a declanşa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesară şi o circumstanţiere a criticilor formulate raportat la soluţia/considerentele instanţei de apel, precum şi dezvoltarea unui raţionament logico-juridic în combaterea considerentelor care au stat la baza soluţiei adoptate prin hotărârea recurată, astfel că şi o motivare imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel şi nici critici de nelegalitate (corespunzătoare motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.) care nu au fost formulate şi în faţa instanţei de prim control judiciar, deşi partea ar fi putut să le formuleze, astfel cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În contextul reperelor teoretice enunţate, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L., se observă că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate de natură a declanşa un control judecătoresc în această etapă procesuală.

În concret, analizând criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că, deşi recurenta invocă o pretinsă încălcare a unor dispoziţii de drept material (art. 1270, art. 1881 şi următoarele, art. 1616 şi următoarele din C. civ.), aceasta îşi bazează construcţia juridică în jurul noţiunilor de "împărţire a beneficiilor" şi "repartizarea rezultatului financiar al asocierii", în condiţiile în care litigiul dintre părţi nu a avut drept cauză pretinse neînţelegeri ocazionate de operaţiunea de lichidare şi distribuire a beneficiilor/pierderilor asocierii, ci de pretenţii reciproce punctuale în privinţa cărora însăşi autoarea prezentului demers judiciar a solicitat compensarea în temeiul dispoziţiilor art. 1616 şi 1617 C. civ.

Totodată, simpla referire la dispoziţiile art. 1270 C. civ. vizând principiul forţei obligatorii a contractelor nu echivalează cu formularea unor critici privind încălcarea sau aplicarea eronată a acestora.

Astfel, invocând pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, raportat la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, vizând aspecte de netemeinicie.

Prin urmare, având în vedere că, în cuprinsul memoriului de recurs, nu se aduc critici din perspectiva principiului pacta sunt servanda, instanţa de recurs apreciază că aceste prevederi de drept substanţial au fost invocate în mod formal, fără a constitui o veritabilă critică de nelegalitate.

Totodată, se reţine că recurenta nu a adus critici de nelegalitate care să respecte condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1881 şi următoarele C. civ., se constată că aceste dispoziţii legale referitoare la contractul de societate nu au reprezentat nici cauza cererii de chemare în judecată/cererii reconvenţionale şi nici nu au fost invocate prin criticile/apărările formulate în apel.

Prin urmare, având în vedere că părţile nu au sesizat instanţa de fond cu pretenţii derivând din neînţelegeri legate de repartizarea rezultatului financiar/lichidarea şi distribuirea beneficiilor asocierii, critica este în primul rând străină de cauza pretenţiilor reciproc formulate.

În plus, având în vedere că aceste critici au fost invocate pentru prima dată în recurs, devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, prin consacrarea inadmisibilităţii criticilor formulate "omisso medio", legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel, al cărui efect devolutiv este limitat la ceea ce a fost apelat.

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1616 şi următoarele C. civ., susţinerile recurentei sunt criticabile sub aspectul lipsei de consecvenţă raportat la formularea propriilor apărări/solicitări în faţa instanţei de fond (a se vedea cele susţinute/solicitate prin cererea reconvenţională formulată odată cu întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe de fond) şi la maniera în care recurenta a înţeles să critice sentinţa de fond.

Aşadar, se constată că, prin cererea reconvenţională, însăşi recurenta a solicitat compensarea sumei pretinse de reclamantă cu o sumă cu care autoarea prezentului demers judiciar s-a înscris la masa credală a intimatei-reclamante, agreând inclusiv raţionamentul primei instanţe, care nicidecum nu a analizat pretenţiile părţilor raportat la repartizarea rezultatului financiar/lichidarea şi distribuirea beneficiilor asocierii, aşa cum se reproşează instanţei de apel.

În plus, susţinând că, în speţă, este vorba de obligaţii reciproce care provin din acelaşi acord de asociere, în privinţa cărora nu era necesară aplicarea prevederilor art. 1616 C. civ., recurenta dovedeşte o lipsă de coerenţă şi consecvenţă în susţinerea propriilor apărări, în condiţiile în care, prin întâmpinarea-cererea reconvenţională (aflată la filele x din vol. I dosar fond) aceasta conchide în sensul că, "în speţă, sunt incidente prevederile art. 1616 şi 1617 alin. (1) C. civ.." întrucât "...în cea mai mare parte, pretenţiilor deduse judecăţii le sunt incidente dispoziţiile privind compensarea de drept."

În altă ordine de idei, se reţine că, deşi instanţa de apel a stabilit incidenţa dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 în stabilirea întinderii sumelor ce au fost compensate, recurenta nu aduce critici concrete cu privire la acest considerent decizoriu, limitându-se la a susţine că nu este vorba de compensarea unor datorii reciproce, ci despre repartizarea rezultatului final al unei asocieri, susţinere care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu corespunde cauzei litigiului şi nici apărărilor formulate de părţi.

Prin urmare, delimitându-se nu numai de cauza litigiului, ci şi de propriile solicitări/apărări, criticile sunt străine şi de considerentele instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aşadar, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contradicţie a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Prin urmare, simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidenţa acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete care să configureze cel puţin una din ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, având în vedere că analiza instanţei de recurs este exclusiv o analiză de legalitate şi că în cadrul analizei pe care instanţa o poate realiza în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se poate verifica efectiv corectitudinea hotărârii, ci doar dacă în cuprinsul acesteia se regăseşte raţionamentul instanţei pentru care a fost adoptată hotărârea, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de soluţia/considerentele instanţei de prim control judiciar nu o îndreptăţeşte să susţină incidenţa acestui motiv de casare.

În concluzie, având în vedere că, în cauză, criticile formulate nu au fost circumstanţiate la ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, astfel încât autoarea recursului s-a prevalat în mod formal de incidenţa acestui motiv de casare.

De altfel, chiar dacă ar fi reîncadrate, criticile se referă la încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1881 C. civ. şi la efectele contractului de asociere, critici care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu sunt doar străine de cauza litigiului pendinte, ci sunt invocate şi "omisso medio".

Reţinând, aşadar, că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că, nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (2) şi art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante-pârâte A. S.R.L., prin lichidator judiciar, de obligare a recurentei-pârâte-reclamante D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs, coroborate cu mandatul de reprezentare aflat la fila x, depuse în şedinţă, atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de deplasare şi cazare, în cuantum total de 1387,85 RON, efectuate de apărătorul intimatei-reclamante pârâte A. S.R.L.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte-reclamante în declanşarea litigiului de faţă, Înalta Curte urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va obliga recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1387,85 RON, către intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 600/A din 11 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă-reclamantă D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1387,85 RON, către intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.