Borrowers' fee-clause abuse claims rejected; bank prevails under transparency standard.

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate în contractul de credit nr. x/25.09.2008;

2. să dispună îngheţarea/stabilizarea cursului valutar la valoarea cursului de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din acelaşi contract;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4 privind tipul de dobândă pe care debitorul îl alege după perioada de creditare de un an;

4. să constate caracterul abuziv al a clauzei stipulate la art. 6.1 din acelaşi contract, referitoare la comisionul de procesare;

5. să constate caracterul abuziv al a clauzei stipulate la art. 6.2 din acelaşi contract, referitoare la comisionul de administrare;

6. să oblige pârâta la restituirea diferenţei de curs valutar, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a dispus introducerea în cauză a codebitorului C..

Prin sentinţa civilă nr. 796 din 15 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1 şi art. 6.2 din contractul de credit nr. x şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere. Totodată, a luat act că reclamanţii înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă B. S.A. şi de apelanţii-reclamanţi C. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 796/15.03.2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.7 teza finală din contractul de credit şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat apelanţii-intimaţi-reclamanţi la 1620 RON cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia nr. 878 din 6 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o, în parte, şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, numai în ceea ce priveşte apelul pârâtei B. S.A., menţinând, în rest, celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 34 din 13 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul pârâtei B. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C. şi A., împotriva sentinţei civile nr. 796/15.03.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Totodată, a obligat apelanţii-intimaţi-reclamanţi la 1620 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi C., prin avocat D., au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, respingerea apelului declarat de pârâta B. S.A. şi, pe fond, menţinerea dispoziţiilor sentinţei primei instanţe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

În motivare, recurenţii-reclamanţi au susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la comisionul de procesare, recurenţii au solicitat să se constate că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Detaliind, autorii prezentului demers judiciar au susţinut că acele considerente cu privire la comisionul de procesare sunt străine de înţelesul dispoziţiilor art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5), art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE şi, totodată, contradictorii.

În concret, au învederat că, pe de o parte, Curtea arată că respectivele clauze pot fi abuzive, deoarece nu sunt definite, iar pe de altă parte, instanţa a reţinut că se înţeleg contraprestaţiile Băncii pentru încasarea acestui comision de procesare.

În accepţiunea recurenţilor, doar Curtea lămureşte în înţelesul propriu comisionul de procesare, înţeles necuprins în raportul dintre părţi.

Totodată, susţinând că nu se cunoaşte precis care ar fi contraprestaţia, recurenţii afirmă că, în aceste condiţii, Curtea aduce o lămurire străină de natura pricinii, şi anume că este un comision pentru procesarea cererii de credit, fără a se lămuri ce înseamnă procesare a cererii de credit şi în ce constă serviciul oferit consumatorului.

În altă ordine de idei, recurenţii au susţinut că s-au aplicat greşit dispoziţiile de drept material: art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5), art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv dispoziţiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii arată că, pentru a fi considerată abuzivă, o clauză trebuie să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi să fie contrară cerinţelor bunei-credinţe.

De asemenea, mai arată că, întrucât orice drept de a încasa o sumă de bani are o obligaţie corelativă a creditorului, în contractul de credit nu sunt menţionate obligaţiile pe care şi le asumă Banca în contraprestaţia acestui comision.

Astfel, se învederează că, în contradicţie cu opinia Curţii de Apel, care arată că, în ceea ce priveşte comisionul de procesare, acesta este suficient de clar pentru a demonstra serviciul prestat de bancă, la pct. 6.1 din Contract, Banca nu indică în niciun fel în ce constă acest comision de procesare pentru a cunoaşte care este contraprestaţia Băncii pentru încasarea acestui comision.

Mai arată că, deşi din denumirea comisionului rezultă că este pentru o "procesare", în accepţiunea recurenţilor, aceasta nu înseamnă că respectivul comision este definit şi toate părţile îl înţeleg la fel, înţelesul neputând fi lăsat la dispoziţia părţii.

Prin urmare, considerând că nu este îndeplinită condiţia ca o clauză să fie clară şi precisă şi să nu creeze confuzie în viziunea consumatorului, apreciază că este incidentă dispoziţia art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care arată că o clauză trebuie să fie clară şi inteligibilă.

Totodată, afirmă că dacă o clauză este inteligibilă doar pentru că sensul literar al acesteia este cunoscut, atunci se ajunge la o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Susţinând, aşadar, că nu se cunoaşte ce trebuia să facă Banca pentru a încasa un comision atât de consistent, de 1,9% din suma împrumutată, recurenţii arată că nici celelalte condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt îndeplinite, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul, nu i s-a explicat ce conţine acest comision de procesare şi ce se procesează.

Totodată, recurenţii susţin că este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între ceea ce se dă şi ce se pretinde, Banca încasând 2675,24 CHF pentru procesare.

De asemenea, recurenţii apreciază că este încălcat şi greşit aplicat art. 3 din Directiva 93/13. Evocând dispoziţiile art. 3 alin. (1)-(2) din această directivă, recurenţii arată că, în apel, Banca nu a făcut dovada că a negociat această clauză, că nu a fost un contract impus.

În egală măsură, au susţinut că lipsa de transparenţă a contraprestaţiei pentru încasarea comisionului de procesare denotă reaua-credinţă a băncii, astfel încât, în opinia recurenţilor, respectiva clauză nu este inserată cu bună-credinţă.

Pentru toate aceste motive şi pentru faptul că respectiva clauză (ce prevede comisionul de procesare) este o clauză abuzivă, recurenţii solicită a se observa incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului aşa cum a fost formulat.

Cu privire la comisionul de administrare (pct. 6.2 din Contract), recurenţii au susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând să se constate că s-au aplicat în mod greşit dispoziţiile de drept material: art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 3 din Directiva 93/13/CEE, pentru aceleaşi argumente dezvoltate în privinţa comisionului de procesare, subsumate aceluiaşi motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 6 martie 2023, recurenţii, prin avocat E. (F. şi Asociaţii), au depus o altă cerere de recurs formulată împotriva aceleiaşi decizii, care a fost înaintată Înaltei Curţi, însă, la 18 aprilie 2023, recurenţii-reclamanţi, prin avocat D., au precizat că îşi însuşesc doar recursul formulat de avocat D..

La 19 aprilie 2023, intimata-pârâtă B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului şi anularea recursului ca nemotivat, în temeiul art. 489 raportat la art. 487 din C. proc. civ., formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 31 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna dintre părţi nu a înţeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 23 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 26 martie 2024, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Decizia instanţei de apel ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunţată în rejudecare, ca urmare a deciziei de casare nr. 878 din 6 aprilie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a constatat că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin aceea că nu a procedat la analiza clauzelor care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare, prevăzute la art. 6.1 şi la 6.2. din Contractul de credit nr. x/25.09.2008, sub aspectul cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

În acest context, recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale privind plata comisionului de procesare şi a comisionului de administrare, susţinând, în esenţă, că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv contraprestaţiile/serviciile furnizate de Bancă în schimbul sumelor în cauză.

Sub un prim aspect, se impune precizarea că Legea nr. 193/2000, la care recurenţii s-au raportat prin criticile formulate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Astfel, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul şi dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Aşadar, împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivelor clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de procesare, cât şi comisionul de administrare.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi comisionul de administrare şi a reţinut că respectivele prevederi sunt suficient de clare pentru a demonstra care sunt serviciile prestate de Bancă în schimbul perceperii respectivelor comisioane.

Prin urmare, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă se regăseşte în cele două clauze.

Astfel, prin art. 6.1 din Contractul de credit în discuţie (nr. x/25.09.2008), s-a prevăzut faptul că "pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,9%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului".

Aşadar, faţă de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract – 1,9 % din valoarea creditului – şi că acesta se va plăti integral, la data tragerii creditului, precum şi faptul că se precizează că acest comision este datorat pentru procesarea cererii de credit, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cât priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare inserată la art. 6.2 din contractul de credit mai sus amintit, instanţa supremă reţine că aceasta are următorul conţinut: "Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,15%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare".

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Aşadar, ambele clauze conţin date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite şi determinate cele două comisioane fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Rezumând, dispoziţiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauzele fiind clare şi inteligibile, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, se reţine faptul că, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, aşadar, îndeplinite cerinţele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestora ca fiind abuzive.

Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurenţilor, decizia recurată nu este susceptibilă de reformare nici din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind decelate motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, deşi recurenţii au susţinut existenţa unor motive contradictorii prin aceea că, pe de o parte, instanţa de apel a arătat că respectivele clauze pot fi abuzive, deoarece nu sunt definite, iar pe de altă parte, a reţinut că se înţeleg contraprestaţiile Băncii pentru încasarea acestui comision de procesare, Înalta Curte constată că, în motivarea care a susţinut soluţia cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate (începând cu pagina 9), nu au putut fi identificate considerente care să susţină afirmaţia recurenţilor. Dimpotrivă, se reţine că, la ultimul paragraf de la pagina 10 a deciziei recurate, instanţa de apel, după ce a constatat caracterul clar şi inteligibil al respectivei clauze, a conchis în sensul că "nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzei pentru lipsa unei definiţii detaliate a comisionului astfel perceput (de procesare n.n.), respectiv a serviciilor pretins efectuate în contrapondere". Orice alte menţiuni (cum ar fi cea de la pagina 6 a deciziei recurate, al doilea paragraf) nu fac parte din motivarea propriu-zisă a deciziei nr. 34/13.01.2023, ci reprezintă considerentele primei sentinţe care, în mod evident, nu pot fi coroborate cu considerentele proprii deciziei care face obiectul prezentului recurs.

Cât priveşte motivele străine de natura pricinii, se constată că, în acord cu prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat cu succes atunci când hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura pricinii. Or, pretinsele motive/considerente străine de înţelesul unor dispoziţii din Legea nr. 193/2000 nu corespund ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În plus, aşa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, nu se poate reţine nici că lămurirea adusă de instanţa de apel cu privire la comisionul de procesare ar fi străină de natura pricinii.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 13 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 13 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.