Bank consumer loan abusive interest clause: appellate judgment quashed and case remanded for failure to motivate tacit acceptance date

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 18.08.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în Convenţia de credit nr. x/19.12.2007:

a) clauzele conţinute la pct. 3.3. din Convenţie, prin care banca pârâtă îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii;

b) clauzele conţinute la pct. 3.5 din Convenţie, referitoare la comisionul de procesare de 2,2%;

c) clauzele conţinute la pct. 3.7 din Convenţie, referitoare la comisionul de administrare;

d) clauzele conţinute la pct. 8.1 din Convenţie, referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului la apariţia oricărei culpe şi pentru încălcarea oricăror alte obligaţii contractuale;

2. să constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menţionate;

3. să dispună restituirea sumei de 3510,46 CHF plătită în plus, reprezentând diferenţa de dobândă dintre dobânda menţionată în convenţia de credit şi dobânda percepută ulterior şi majorată în mod unilateral, începând cu data modificării acesteia, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, în cuantum de 317,42 CHF, calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la data plăţii efective a acestui debit;

4. să dispună restituirea sumei achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare în cuantum de 13.336,36 CHF, respectiv comision de procesare în cuantum de 1.475,83, începând cu data de 08.02.2008 până la 30.05.2015 şi în continuare, până la data sistării plăţii acestui comision şi obligarea pârâtei la plata acestei sume, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a acesteia;

5. să dispună efectuarea plăţii prin raportare la cursul de schimb al CHF avut la momentul contractării creditului pentru toată perioada rămasă de executare a contractului, respectiv până la data 08.01.2043, începând cu data introducerii cererii;

6. să dispună obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit, prin eliminarea clauzelor abuzive.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 şi O.G. nr. 21/1992, Directiva 2008/48/CE 2008, art. 948 şi art. 969-970 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1522 din 11 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea reclamanţilor şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a 2-a din contractul de credit nr. x/19.12.2007, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 3510,46 CHF reprezentând diferenţă de dobândă curentă achitată în perioada 08.02.2009-30.05.2015, precum şi la plata către aceştia a dobânzii legale aferente sumelor ce compun debitul mai sus arătat, de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii lor de către pârâtă.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. S.A. a declarat apel, solicitând modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind variaţia dobânzii prevăzută la art. 3.3 teza a doua, a capătului de cerere privind obligarea Băncii la restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă excedentară prin aplicarea dobânzii legale în baza clauzei contractuale declarată nulă absolut, înscrisă la art. 3.3 teza a doua din contract, precum şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 1896/A din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B. împotriva sentinţei civile nr. 1522 din 11 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015; a respins cererea apelantei-pârâte C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 889 din 7 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1896/A din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, instanţa de apel urmând a analiza, conform îndrumărilor indicate prin decizia de casare, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza contractuală referitoare la variaţia dobânzii, raportat la dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-269/19.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă la 20 decembrie 2021, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis cererea de apel a pârâtei C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1522 din 11 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

A modificat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a obligat pârâta să restituie sumele reprezentând dobândă contractuală de la 08.02.2009 la data de 30.06.2011 (data acceptării tacite a actului adiţional) cu dobânda legală aferentă.

Totodată, a obligat intimaţii în solidar la plata sumei de 400 de RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 741/09.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat, iar în consecinţă, respingerea ca neîntemeiat şi a capătului de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei 3.3, privind criteriul de modificare a dobânzii variabile "în funcţie de evoluţia pieţei financiare", obligarea Băncii la restituirea diferenţei de dobândă între dobânda iniţială de 4,9% şi dobânda efectiv încasată până la momentul implementării O.U.G. nr. 50/2010, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la diferenţa de dobândă, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanţilor-intimaţi la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a arătat că îşi menţine criticile hotărârii instanţei de fond, formulate în apel, în privinţa cărora a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont şi nu le-a analizat complet şi corect, generând o judecată superficială şi o interpretare greşită a normelor aplicabile în materia protecţiei consumatorilor. Totodată, a menţionat că, prin prezenta cerere de recurs, se va limita doar la a critica hotărârea instanţei de apel.

Referitor la motivele de nelegalitate pentru care solicită casarea în parte a hotărârii atacate, recurenta-pârâtă arată că acestea se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea criticată, sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la clauza 3.3 teza a II-a, fiind dată, în opinia sa, cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material aplicabile.

În concret, recurenta-pârâtă a susţinut că:

I. Prin obligarea Băncii la restituirea sumelor reprezentând dobânda contractuală, instanţa de apel în mod greşit a considerat că data de 30.06.2011 este data acceptării tacite a actului adiţional de către intimaţii-reclamanţi.

Detaliind, a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut prin considerentele deciziei atacate că actul modificator de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 şi-a produs efectele, fiind inserată o formulă adecvată de calcul a dobânzii contractuale variabile, a apreciat în mod greşit că implementarea s-a produs în data de 30.06.2011 şi nu în data de 30.06.2010.

A mai arătat că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 s-a realizat asupra tuturor contractelor aflate în curs de derulare, deci inclusiv asupra contractului de credit supus analizei.

Drept urmare, conform art. 95 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma anterioară aprobării sale prin Legea nr. 288/2010 şi sub imperiul căreia s-a încheiat Actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010), creditorii - în speţă, C. S.A. - au avut obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, să asigure conformitatea contractelor aflate în derulare cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 prin încheierea de acte adiţionale.

Susţinând că şi-a îndeplinit întocmai obligaţia legală prin aceea că a transmis către intimaţii-reclamanţi adresa nr. x/10.09.2010, notificare validată şi de instanţa de apel în rejudecare, recurenta arată că eroarea strecurată în considerentele şi dispozitivul deciziei atacate nu poate fi eliminată decât prin evidenţierea faptului că la data de 30 iunie 2010 a intrat în vigoare actul modificator conform O.U.G. nr. 50/2010 referitor la dobânda variabilă, şi nu un an mai târziu, aşa cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel în rejudecare.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că:

II. În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei negocierii clauzelor contractuale, instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Detaliind, a arătat că intimaţii reclamanţi au luat cunoştinţă despre produsele Băncii înainte de contractarea creditului şi, din studierea produsului prezentat în oferta precontractuală, au ajuns la concluzia ca aceasta corespunde nevoilor lor din acel moment, semnând contractul fără obiecţiuni.

Mai mult, recurenta a susţinut că, între data completării cererilor şi data acordării creditelor, aceştia au avut la dispoziţie un interval de timp suficient pentru a înţelege, a negocia şi a accepta condiţiile de creditare.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că şi-a îndeplinit obligaţia stipulată la art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, dovedind demararea negocierilor prin transmiterea ofertei de creditare şi finalizarea acestora prin acceptarea condiţiilor de către consumatori, astfel că, în accepţiunea sa, toată procedura de negociere purtată cu clienţii în faza precontractuală nu poate fi ignorată de instanţa de apel.

A mai arătat că, deşi Banca are oferte standard, aprobate (ca tip de produs) de B.N.R., aceasta poate să acorde şi derogări de la produsul standard atunci când clientul solicită, sens în care menţionează că deţine şi o procedură internă pentru situaţia în care clienţii solicită negocierea contractelor de credit.

De asemenea, a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere şi faptul că Banca nu îşi poate negocia propria ofertă, astfel că, în accepţiunea sa, aceasta în mod greşit a reţinut că împrumutaţii nu au avut în faza precontractuală posibilitatea reală şi efectivă de negociere a clauzelor contractuale, sens în care susţine că intimaţii reclamanţi nu au făcut dovada că Banca ar fi refuzat o negociere în cazul în care aceştia ar fi solicitat.

Cu privire la lipsa de negociere, recurenta a susţinut că, potrivit Legii nr. 193/2000, un contract încheiat cu consumatorii trebuie să cuprindă clauze clare şi inteligibile, nefiind interzise contractele standardizate sau preformulate.

Prin urmare, recurenta consideră că, în realitate, caracterul abuziv şi, implicit, nelegalitatea unei astfel de clauze nu poate fi constatată decât în cazul în care profesionistul nu oferă posibilitatea consumatorului de a negocia acea clauză. Însă, dacă profesionistul oferă o astfel de posibilitate, consideră că nu se poate constata caracterul abuziv al contractului pe motivul lipsei negocierii.

Reiterând faptul că împrumutaţii au putut lua cunoştinţă de clauzele contractuale prin simpla lectură a contractului de credit, având de la bun început reprezentarea tuturor costurilor pe care urmau să le achite în temeiul contractului de credit, putând solicita inclusiv negocierea acestora, recurenta-pârâtă conchide în sensul că intimaţii au avut posibilitatea permanentă de a negocia clauzele contractuale pe parcursul derulării contractului, iar împrejurarea că, la momentul încheierii contractului de credit, aceştia nu au utilizat de această posibilitate, preferând să rămână în pasivitate, nu poate fi imputată Băncii pentru a susţine caracterul abuziv.

În continuare, recurenta a susţinut că:

III. Analiza clauzelor criticate în prezenta cauză urmează să se facă potrivit dispoziţiilor aplicabile la data încheierii contractului de credit, în temeiul principiului tempus regit actum.

În acest sens, arată că actul juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data încheierii sale, fiind supus acestora, conform principiului tempus regit actum. Recurenta subliniază că, prin aplicarea acestor norme, prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, contrar instanţei de apel, apreciază că dobânda revizuibilă stabilită contractual de comun acord cu împrumutaţii în temeiul criteriului prevăzut de clauza 3.3 este perfect legală, la data încheierii contractului Banca neavând obligaţia legală de a preciza în contract toţi indicii variabili în funcţie de care se calculau costurile de creditare ale Băncii în perioada 2007-2010, având obligaţia de a prezenta doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii.

În acest sens, recurenta evocă din Legea nr. 193/2000 Anexa alin. (1) lit. a), susţinând că, prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a II-a, a respectat cerinţa prevăzută la lit. a) din anexa mai sus arătată, iar intimaţii-reclamanţi şi-au asumat respectiva clauză prin semnarea contractului de credit.

În plus, recurenta arată că, atât la momentul încheierii contractului, cât şi în prezent, nu este interzisă perceperea unei dobânzi variabile, astfel cum s-a prevăzut expres în contractul de credit în discuţie (art. 3.1 din contractul de credit). Or, prin constatarea caracterului abuziv al acestei sintagme, se ajunge la situaţia în care contractul este cu dobândă revizuibilă, dar nu există vreun motiv sau un criteriu în funcţie de care aceasta să poată fi revizuită.

Referitor la condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzei 3.3 teza a II-a din contractul de credit, recurenta-pârâtă apreciază că aceasta este îndeplinită în cauză, sintagma "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" fiind pe înţelesul unui consumator mediu informat, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, în opinia recurentei, intimaţii-reclamanţi au contractat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la faptul că: pentru primul an de creditare, datorează o dobânda iniţială fixă de 4,9% pe an (art. 3.1); începând cu al doilea an de creditare, datorează o dobândă curentă revizuibilă (art. 3.2); dobânda revizuibilă poate fi modificată de Bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii (art. 3.3 teza a II-a).

Prin urmare, apreciază că respectivul criteriu de variaţie a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, dar şi lit. b), întrucât informarea intimaţilor-reclamanţi cu privire la motivul de variaţie este de necontestat, fiind clar prevăzut în contract în cadrul clauzei 3.3 teza a II-a.

Totodată, a mai arătat că sintagma cuprinsă în art. 3.3 teza a II-a nu reprezintă decât o modalitate de exprimare, mai uşor de înţeles de către un consumator fără cunoştinţe tehnice de specialitate în domeniu, fiind evident că termenul de "evoluţie" semnifică un proces dinamic, cu impact asupra dobânzii în sens crescător sau descrescător.

În continuare, recurenta subliniază că, în perioada 2007-2010, în componenta dobânzii variabile, apreciată de instanţa de apel ca fiind perfect legală, se regăseau toate costurile de finanţare ale Băncii, iar începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile bancare au fost obligate să reflecte variaţia dobânzii doar în funcţie de un indice de referinţă, în speţă Libor, celelalte costuri de finanţare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

De asemenea, a arătat că inserarea unei clauze contractuale prin care părţile au convenit că dobânda se va modifica în funcţie de evoluţiile pieţei monetare se justifică prin aceea că activitatea de creditare este o operaţiune complexă, care se află în strânsă legătură cu activitatea corelativă de atragere de resurse, astfel încât, pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, banca trebuie să atragă resurse la nişte costuri pe care nu le poate anticipa în mod rezonabil.

Totodată, a arătat că, şi în cazul dobânzii exprimate după formula ce conţine un indice de referinţă, astfel cum s-a instituit prin O.U.G. nr. 50/2010, nu se poate deduce care va fi evoluţia în timp a dobânzii pe care intimaţii-reclamanţi trebuie să o plătească băncii, având în vedere că împrumutatul nu poate cunoaşte de la data încheierii contractului/semnării actului adiţional care va fi evoluţia indicelui Libor ce determină valoarea ratei dobânzii.

Sub aspectul limbajului folosit, apreciază că acesta este inteligibil, întrucât sintagma în funcţie de care a variat dobânda nu reprezintă decât o modalitate de exprimare mai uşor de înţeles de către un consumator fără cunoştinţe tehnice de specialitate în domeniu, în accepţiunea recurentei fiind evident că termenul de "evoluţie" semnifică un proces dinamic, cu impact asupra dobânzii în sens crescător sau descrescător.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei cu privire la cauza Kasler C-26/13, recurenta admite faptul că noţiunea de "consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat" este folosită în legislaţia românească şi în jurisprudenţa C.J.U.E. ca un standard pentru a analiza respectarea cerinţei de transparenţă (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Cu toate acestea, susţine că, potrivit acestei jurisprudenţe, în analiza cerinţei de transparenţă a clauzelor contractuale, instanţa de apel trebuia să se raporteze la nivelul de atenţie care poate fi aşteptat din partea unui consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat şi, totodată, trebuia să aprecieze că, în cauză, intimaţii-reclamanţi puteau să prevadă la data încheierii contractului de credit care sunt consecinţele juridice şi economice ale perceperii dobânzii variabile.

Aşadar, contrar aprecierilor instanţei de apel, recurenta consideră că, în cauză, sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, clauza criticată fiind clară şi inteligibilă.

În continuare, recurenta arată că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe întrucât orice instituţie de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanţare pe aceeaşi perioadă, de aceeaşi mărime şi cu o structură similară respectivului credit, astfel încât, pentru acordarea împrumutului, Banca cumpără valută de pe piaţa externă. De aceea, în accepţiunea recurentei, apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin că dobânda se va modifica în funcţie de aceste viitoare evoluţii ale pieţei financiare.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, condiţie a caracterului abuziv, recurenta arată că acesta nu se poate reţine în detrimentul reclamanţilor, ştiut fiind faptul că dezechilibrul trebuie sa fie de natură juridică, iar nu economică, clauza respectând întrutotul legislaţia internă de la acel moment, care nu conţinea norme mai favorabile consumatorilor, şi cu atât mai puţin raportarea la indici de referinţă sau menţionarea unei formule a dobânzii.

A mai arătat că, în acord inclusiv cu jurisprudenţa C.J.U.E. Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, e necesar ca dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut în mod obiectiv de consumator şi să nu-i permită să atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit, condiţii cumulative care, în speţă, nu sunt întrunite în raport de valoarea dobânzii şi de utilizarea de către intimaţii-reclamanţi a capitalului împrumutat.

Recurenta conchide în sensul că sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 3.1 din contract, formularea, în sensul că Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, având în vedere indicatori obiectivi şi cu caracter determinabil.

În continuare, recurenta arată că:

IV. Prin constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei menţionate s-a reţinut ca sancţiune obligarea băncii la restituirea sumelor încasate necuvenit ca diferenţă între dobânda iniţială de 4,9% şi dobânda efectiv încasată de bancă până în luna iunie 2011, precum şi dobânda legală aferentă.

Recurenta arată că, prin menţinerea dobânzii de 4,9% până la data încheierii actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, instanţa "a convertit" dobânda variabilă în dobândă fixă pe o anumită perioadă, deşi clienţii au optat pentru un produs bancar exclusiv numai cu dobândă revizuibilă.

De asemenea, recurenta a mai arătat că nu se poate "personaliza" un produs bancar după cum doresc clienţii, întrucât ar însemna ca instanţa să se substituie organului de supraveghere B.N.R., care verifică şi aprobă aceste credite înainte de a fi pe piaţă. Mai mult, arată că banca nu a avut niciodată în portofoliu un credit cu o asemenea structură şi că întocmirea actelor juridice privind produsele bancare revine instituţiilor de credit, fiind exclusiv decizii de business manifestate într-o piaţă liberă, concurenţială.

În încheiere, recurenta arată că în mod greşit ambele instanţe de fond au obligat-o să restituie reclamanţilor sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nulă absolut, precum şi dobânda legală aferentă de la data încasării de către Bancă şi până la data restituirii efective, întrucât împrumutaţii au cunoscut încă de la început faptul că vor avea o dobândă revizuibilă ce poate oscila în funcţie de anumiţi indicatori financiari. Prin urmare, recurenta apreciază că nu datorează părţilor adverse nicio sumă de bani, cererea restituirii sumelor plătite în baza respectivei clauze fiind nefondată.

La 25 iulie 2022, recursul a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi, care nu au depus întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 20 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, comunicarea raportului, faţă de care niciuna din părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, stabilind termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursul este fondat pentru considerentele care urmează:

Între pârâta-recurentă şi intimaţii-reclamanţi a intervenit contractul de credit nr. x/19.12.2007 prin care părţile au convenit, pentru creditul acordat, o dobândă fixă de 4,9% pentru primul an de creditare şi o dobândă revizuibilă începând cu al doilea an de creditare, în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de creditare a Băncii.

Mai precis, conform explicaţiilor oferite de Bancă în primă instanţă, dobânda contractuală a fost de 4,9% în primul an, iar începând cu data de 8 ianuarie 2009, a avut un cuantum de 5,9%, până la intervenţia actului modificator conform O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 alin. (2), (3) şi (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma iniţială a actului normativ:

- modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă;

- creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale;

- nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Însă, cu toate că, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare nr. 889/07.04.2021, Înalta Curte a reţinut că recurenta-pârâtă a prezentat un astfel de act adiţional şi că între părţile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială, prin acceptare tacită, fiind înlocuite clauzele din contractul iniţial referitoare la valoarea comisionului de rambursare anticipată şi formula de calcul a ratei dobânzii în funcţie de un indice de referinţă public, în rejudecarea apelului pârâtei, instanţa de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia că data acceptării tacite a actului adiţional este 30.06.2011.

Clauzele privind rata dobânzii aplicabile, în forma iniţială, au produs în concret efecte între părţi, în sensul aplicării unei dobânzi majorate de 5,9% pe an începând cu data de 8 ianuarie 2009 (astfel cum reiese din graficul privind evoluţia dobânzii contractuale aplicabile creditului, de la dosar fond), până la intervenţia actului modificator conform O.U.G. nr. 50/2010.

Relevanţa stabilirii datei încheierii tacite a acestui act adiţional constă în faptul că acest act cuprinde modificări/completări ale clauzelor din contractul iniţial, cum ar fi cea referitoare la dobândă, contestate ca fiind abuzive de împrumutaţi. Or, în lipsa evaluării de către instanţa de apel a probei cu înscrisurile administrate, sub aspectul momentului/datei la care a intervenit acceptarea tacită a actului adiţional, decizia este nemotivată, nefiind stabilită situaţia de fapt (evoluţia contractului), în vederea corectei aplicări a Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, Înalta Curte reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării stabilirii datei modificării contractului de credit prin actul adiţional acceptat tacit de consumatori.

Referitor la criticile privind faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei negocierii clauzelor contractuale, prin care recurenta a susţinut, în esenţă, că şi-a îndeplinit obligaţia stipulată la art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, dovedind demararea negocierilor prin transmiterea ofertei de creditare şi finalizarea acestora prin acceptarea condiţiilor de către consumatori, Înalta Curte reţine că, deşi în privinţa contractelor preformulate, de adeziune, nu există o prezumţie legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care acestea le cuprind, totuşi, în considerarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor, este evident faptul că legiuitorul naţional, ca şi cel european, au în vedere existenţa acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniştilor dovada caracterului negociat al clauzelor, ca garanţie a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.

Din această perspectivă, este lipsit de relevanţă faptul că reclamanţii au semnat contractul de împrumut, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficientă informarea ori aderarea la contract sau opţiunea între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuţii prealabile încheierii contractului din care să rezulte obţinerea acordului împrumutatului cu privire la conţinutul clauzei denunţate.

În acest context, chestiunea negocierii apare ataşată situaţiei de fapt şi probatoriului cauzei, care, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanţei de recurs.

Referitor la criticile potrivit cărora, în analiza clauzelor criticate, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la dispoziţiile aplicabile la data încheierii contractului de credit, potrivit principiului tempus regit actum, sens în care recurenta a susţinut, în esenţă, că respectivul criteriu de variaţie a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) şi b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, existenţa clauzei care prevede o variaţie a dobânzii fiind în acord şi cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, instanţa de recurs constată caracterul nefondat al criticii pentru considerentele ce succed.

În acest context, se reţine că împrumutul a fost acordat în condiţiile art. 3 din contractul de credit, cu o dobânda fixă pentru primul an de creditare (art. 3.3) de 4,9% pe an, pentru ca, începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente să devină revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa Împrumutatului în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a modificării ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul ratei dobânzii, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul ratei dobânzii.

Aşadar, în baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic, iar pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

De asemenea, cât priveşte caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, Înalta Curte reţine că, potrivit pct. 1 lit. a) şi b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 19.12.2007): "(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia; b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

Totodată, în considerarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este de relevat că, în cauza Bogdan Matei şi D. împotriva E. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi europene, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, în clauza constatată ca fiind abuzivă nu sunt indicate, în mod transparent şi inteligibil, motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 teza a doua din contractul de credit, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un motiv neindicat în contract, aşadar netransparent.

În consecinţă, prin clauza 3.3 teza a doua referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, fiind încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului.

De asemenea, în Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Or, stipulându-se în favoarea Băncii dreptul de modificare a ratei dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la un element principal al contractului încheiat între părţi.

Aşadar, posibilitatea verificării condiţiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenţei/inexistenţei echilibrului contractual, transparenţa în ceea ce priveşte derularea raporturilor dintre părţi pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte critica recurentei, potrivit căreia, prin menţinerea dobânzii de 4,9% până la data încheierii actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, instanţa a convertit dobânda variabilă în dobândă fixă pe o anumită perioadă, deşi clienţii au optat pentru un produs bancar exclusiv cu dobândă revizuibilă, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, având în vedere că instanţa s-a conformat întocmai dispoziţiilor legale, dispunând înlăturarea efectelor clauzelor al cărei conţinut l-a constatat a fi abuziv.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii într-un contract de împrumut, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea din 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Reţinând, totodată, îndrumările instanţei de recurs, în sensul respectării dezlegărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-269/19, în rejudecare, instanţa de apel a dat posibilitatea părţilor de a negocia, urmând ca acestea să vină cu o ofertă concretă sau un răspuns adecvat pentru acest segment contractual.

Cum niciuna dintre părţi nu a prezentat o iniţiativă de negociere, prin aplicarea unor criterii obiective, instanţa de apel a considerat că, în cauză, contractul poate continua prin aplicarea dobânzii contractuale negociate deja de acestea la semnarea contractului, respectiv cea de 4,9%, pentru segmentul temporal vizat (de la 08.01.2009 până la data adoptării tacite a actului adiţional, care a inserat o formulă adecvată de calcul a dobânzii contractuale variabile).

Prin urmare, având în vedere că, în forma iniţială, aceste clauze au produs în concret efecte între părţi, în sensul aplicării unei dobânzi majorate de 5,9% pe an începând cu 08.01.2009 şi până la momentul/data acceptării tacite a actului adiţional, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi, constatând că a dispărut temeiul care justifica reţinerea de către pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării dobânzii peste dobânda curentă de 4,9% pe an, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a diferenţei de dobândă încasată nelegal.

În consecinţă, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin aceea că, sub aspectul momentului/datei la care a intervenit acceptarea tacită a actului adiţional, decizia este nemotivată, nefiind stabilită situaţia de fapt (evoluţia contractului), în vederea corectei aplicări a Legii nr. 193/2000, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 499 din acelaşi Cod, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.