Cassation admissibility: failure to articulate concrete legal errors versus re-evaluation of facts in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa - secţia a II-a Civilă, la data de 17 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) la executarea în natură a obligaţiei menţionate la art. II şi III din contractul de schimb autentificat sub nr. x/26.03.2018, respectiv de a remite un apartament împreună cu suprafaţa corespunzătoare din dependinţele şi părţile aflate în proprietatea comună, totalizând o suprafaţă de 62,37 m.p., în imobilul edificat pe terenul transmis prin contractul de schimb în vederea reîntregirii cotei de 22%. În măsura în care pârâta se află în imposibilitatea de a onora obligaţia menţionată, a solicitat executarea în natură a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 62,37 m.p. în ansamblul rezidenţial edificat pe terenul învecinat situat în staţiunea Mamaia, Aleea x, jud. Constanţa. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea plăţii nedatorate în cuantum de 705.087,42 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1397 din 19 decembrie 2023, Tribunalul Constanţa - secţia a II-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în cuantum de 10.250 RON, reprezentând onorariu avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 118/LP din 8 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi s-a respins ca nefondat apelul, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.600 RON, reprezentând onorariu avocat.

3. La data de 15 iulie 2025, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 118/LP din 8 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1266, art. 1268, art. 1270, art. 1341, art. 1350, art. 1516, art. 1527, art. 1635, art. 1763-1764 C. civ.

Recurenta a precizat că, în cauză, considerentul decisiv reţinut de instanţa de apel este cel potrivit căruia părţile copermutante şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel cum s-a constatat prin actul adiţional nr. x autentificat sub nr. x/2022, prin care s-a menţionat că bunurile imobile identificate ca fiind transmise reclamantei reprezintă o cotă-parte de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidenţial.

Recurenta a arătat că prin autorizaţia de construire nr. x/30.09.2020 au fost modificaţi indicatorii iniţiali, fiind autorizate şi construite lucrări suplimentare în suprafaţă de 283,5 mp, iar prin contractul de schimb dedus judecăţii părţile au convenit că procentul de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidenţial şi asupra terenului pe care acesta este edificat, se păstrează şi în cazul obţinerii unor indicatori urbanistici superiori sau inferiori faţă de cei din certificatul de urbanism nr. x/21.04.2016.

Instanţa de apel a apreciat că, prin semnarea actului adiţional nr. x autentificat sub nr. x/2022, obligaţia a fost îndeplinită raportat la suprafaţa desfăşurată construită finală. Însă, contrar acestei interpretări, recurenta-reclamantă susţine că în actul adiţional nr. x este stipulată expres valoarea apartamentelor ca fiind de 1.043.000 euro, care însă a fost majorată ulterior modificării documentaţiei de urbanism şi a destinaţiei terenului, de la suma de 1.043.000 euro, la 1.149.929,29 euro. Prin urmare, recurenta a arătat că voinţa părţilor nu a fost aceea de a considera că bunurile transmise reprezintă un procent de 22% din suprafaţa construită desfăşurată finală.

În condiţiile în care intimata-pârâtă a transmis dreptul de proprietate asupra unor imobile în valoare de 1.043.000 euro, iar valoarea terenului ce face obiectul schimbului a fost majorată la 1.149.929,29 euro, recurenta apreciază că subzistă obligaţia pârâtei de a transmite dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 62,37 mp din imobil, aceasta reprezentând 22% din suprafaţa suplimentară desfăşurată de 283,5 mp.

De asemenea, recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva capătului de cerere privind obligarea intimatei-pârâte la restituirea plăţii nedatorate în cuantum de 705.987,42 RON.

Astfel, suma reprezentând excedentul pe care pârâta avea obligaţia să îl achite în vederea schimbării destinaţiei imobilului este o obligaţie proprie, în considerarea noii destinaţii a terenului, iar achitarea diferenţei de 705.057,42 RON de către reclamantă nu poate fi interpretată altfel decât în sensul validării clauzei iniţiale, potrivit căreia procentul de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidenţial se păstrează şi în cazul obţinerii unor indicatori urbanistici superiori sau inferiori.

Prin urmare, clauza XIV din contract a fost interpretată eronat de către instanţa de apel, după sensul literal al termenilor, ignorând situaţia reală şi conţinutul expres al obligaţiei reclamantei de a suporta anumite cheltuieli. Ca urmare a încheierii actului adiţional la contractul de vânzare nr. x/21.10.2005, valoarea terenului în suprafaţă de 2.348 mp s-a majorat cu suma de 705.057,42 RON.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând în esenţă că cererea de recurs reprezintă o reluare a criticilor formulate în apel. Totodată, solicită cheltuieli de judecată.

4. Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunţate de instanţa de apel, deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege se sancţionează cu anularea recursului.

Această soluţie se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici concrete privind modul în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1266, art. 1268, art. 1270, art. 1341, art. 1350, art. 1516, art. 1527, art. 1635, art. 1763-1764 C. civ., în sensul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel cum s-a constatat prin actul adiţional nr. x autentificat sub nr. x/2022, prin care s-a menţionat că bunurile imobile identificate ca fiind transmise reclamantei reprezintă o cotă-parte de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidenţial.

Astfel, deşi se invocă încălcarea unor norme de drept material, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care a stat la baza respingerii apelului reclamantei cu privire la solicitarea de obligare a pârâtei la executarea în natură a obligaţiei menţionate în contractul de schimb, respectiv de a remite un apartament împreună cu suprafaţa corespunzătoare din dependinţele şi părţile aflate în proprietatea comună, totalizând o suprafaţă de 62,37 m.p., în vederea reîntregirii cotei de 22%.

Instanţa de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că reclamanta A. S.R.L. a convenit şi declarat expres că executarea în forma arătată în actul adiţional autentificat sub nr. x/2022 reprezintă executarea întocmai a obligaţiei contractuale a pârâtei, fără a exista o diferenţă de valoare care să fie acoperită sub formă de sultă - în bani sau în natură. Totodată, instanţa de apel a constatat că diferenţa de suprafaţă construită a rezultat din schimbarea destinaţiei, din apartamente de vacanţă cu alimentaţie publică, în locuire, prin amenajări interioare, iar conform convenţiei părţilor, obligaţia a fost îndeplinită, raportat la suprafaţa desfăşurată construită finală, aceasta fiind cea avută în vedere la stabilirea imobilelor date efectiv la schimb.

Rezultă astfel, în mod evident că deşi recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material anterior menţionate, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată.

Prin recursul formulat, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel cu privire la procentul de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidenţial, în condiţiile majorării valorii terenului ce face obiectul schimbului.

Toate aceste argumente evidenţiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reluare a aspectelor de fond supuse judecăţii.

Reiterarea situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul recursului, recurenta-reclamantă a mai susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la restituirea plăţii nedatorate în cuantum de 705.987,42 RON, ce reprezintă valoarea majorată a terenului.

Sub acest aspect, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile restituirii unei plăţi ca fiind nedatorate, deoarece temeiul plăţii a fost contractual, iar achitarea sumei a fost corect efectuată de către reclamantă, conform obligaţiei asumate de aceasta prin contractul de schimb.

Înalta Curte constată că, prin criticile invocate în susţinerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea apelului sub aspectul pretenţiilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate şi nu de netemeinicie, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, rezultă că recurenta-reclamantă avea obligaţia, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în mod concret la considerentele instanţei de apel, să le combată şi să dezvolte un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare invocat, condiţie neîndeplinită în cauză.

Contrar exigenţelor impuse de lege, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-şi nemulţumirea în raport cu soluţia pronunţată în cauză, urmăreşte reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecăţii şi a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanţa supremă îl poate desfăşura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, situaţie în care, deopotrivă, sunt încălcate exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, privind onorariul avocaţial, în cuantum de 24.025 RON, respectiv factura nr. x din 6.10.2025, precum şi dovada plăţii acesteia constând în extras de cont generat la data de 31.10.2025.

Totodată, se constată că nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse de pârâtă în legătură cu soluţionarea recursului reclamantei.

Înalta Curte făcând o apreciere, la cererea reclamantei, asupra proporţionalităţii, realităţii şi necesităţii onorariului perceput de avocatul pârâtei în etapa recursului, raportat la obiectul şi complexitatea cauzei, constată că nu este disproporţionat, astfel că nu se impune reducerea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 24.025 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 118/LP din 8 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. să achite intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 24.025 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2026.