Nullity of cassation appeal for failing to develop specific legal grounds against prior factual findings in state liability claim for seized property

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, la data de 5 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Statul Român prin Ministerul Justiţiei, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi pentru Trezoreria Municipiului Constanţa, în Reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa, în solidar, la plata sumei de 1.836.238,78 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu, precum şi dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 1 septembrie 2021, Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar potrivit art. 22 alin. (4) raportat la art. 31 C. proc. civ., a calificat drept apărări de fond excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei A. S.R.L. şi excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, în nume propriu şi pentru Trezoreria Municipiului Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Justiţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 515 din 29 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa - secţia a II-a Civilă s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Justiţiei, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi pentru Trezoreria Municipiului Constanţa, în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.960,61 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin reţinerea sumei de 10.744,00 RON, în perioada 27.09.2007 - 01.03.2020, suma de 533.921,88 RON, contravaloare prejudiciu, ca urmare a reţinerii cantităţii de 10.186,60 grame obiecte din metal preţios (aur), în perioada 27.09.2007 - 08.05.2019.

Împotriva sentinţei civile şi a încheierii de şedinţă din 1 septembrie 2021 au declarat apel pârâtele Direcţia Generată Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Trezoreria Constanţa - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Agenţia Naţională de Adminstrare Fiscală prin D.G.R.F.P Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin D.G.R.F.P Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice.

2. Prin decizia civilă nr. 61/LP din 2 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi au fost respinse ca nefondate apelurile.

3. La data de 26 iunie 2025, pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Trezoreria Constanţa - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Agenţia Naţională de Adminstrare Fiscală prin D.G.R.F.P Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin D.G.R.F.P Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 61/LP din 2 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii, iar, în subsidiar, casarea cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu privire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel reia motivarea primei instanţei fără a arăta motivele de fapt şi de drept pentru care susţinerile pârâţilor au fost înlăturate, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat acestor motive de casare, recurenţii-pârâţi au arătat că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la soluţia de respingere a apelului pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel limitându-se la a reda susţinerile reclamantei referitoare la faptul că pretenţiile nu se întemeiază pe eroarea judiciară, fără a motiva în fapt şi în drept considerentele pentru care acţiunea în răspunderea delictuală obiectivă a Statului Român ar fi admisibilă pe alte temeiuri decât cele speciale, privind eroarea judiciară, reglementată prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 ori art. 538-539 C. proc. pen.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că acţiunea este inadmisibilă în condiţiile în care societatea reclamantă, terţ în procedura penală, nu şi-a exercitat dreptul de a cere restituirea bunurilor în conformitate cu prevederile art. 109, art. 169 coroborat cu art. 168 din C. proc. pen. în vigoare la data efectuării percheziţiei din 27 septembrie 2007.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Statul Român prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 538-539 din C. proc. pen., recurenţii au susţinut că temeiul acţiunii civile nu este refuzul de restituire a bunurilor, ci achitarea persoanei în cercetarea căreia bunurile au fost ridicate, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile speciale în materia erorilor judiciare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, iar respingerea excepţiei este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în despăgubire pentru fapta ilicită, instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, reţinând, cu trimitere la plângerea şi cererea numitului B. că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, deoarece doar de la acest moment reclamanta, care cunoştea prejudiciul încă din anul 2007, a cunoscut şi persoana responsabilă de producerea lui.

Recurenţii susţin că termenul de prescripţie aplicabil în cauză este cel prevăzut de art. 8 alin. (1) şi art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958 care a început să curgă cel mai devreme la data de 27.09.2007, respectiv încheierea percheziţiei, când reclamanta cunoştea paguba produsă prin ridicarea bunurilor care nu aparţineau numitului B., şi cel mai târziu la 6.05.2015, momentul întocmirii rechizitoriului, astfel încât, raportat la ambele date, cei 3 ani s-au împlinit anterior învestirii instanţei.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, recurenţii au susţinut că este nelegală soluţia de respingere a apelului, în condiţiile în care instanţa civilă nu a stabilit că a existat o eroare ori un abuz iar, faptul păstrării bunurilor ridicate în procedura penală până la soluţionarea definitivă a cauzei este prevăzută de norma procedural penală. În drept, au fost invocate prevederile art. 221, art. 224 alin. (1) C. civ., recurenţii precizând că Statul Român nu poate fi chemat în judecată în temeiul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, deoarece acesta are numai o răspundere subsidiară faţă de autorităţile şi instituţiile publice care sunt persoane juridice.

Pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au precizat că reclamanta nu şi-a probat pretenţiile având în vedere că s-a reparat prejudiciul prin restabilirea situaţiei anterioare şi restituirea în natură, integral, a bunurilor potrivit art. 1386 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a dobânzii, recurenţii au arătat că, în cauză, au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, fiind calculate dobânzi la o sumă mai mare decât echivalentul în RON a aurului la preţul per gram de la data ridicării acestuia la percheziţie, cu aplicarea procentului prevăzut în raporturile dintre profesionişti şi comercianţi, împrejurare care nu este incidentă în cauză.

Astfel, conform recurenţilor, dacă scadenţa obligaţiei, astfel cum a reţinut instanţa de apel, este 27.09.2007, de la care s-a calculat dobânda, suma la care se face calculul dobânzii este valoarea aurului la această dată şi nu valoarea de referinţă din fiecare an care a crescut constant. Prin urmare, recurenţii au precizat că prejudiciul nu este dovedit în cauză.

Recurenţii au invocat dispoziţiile art. 45 şi 53 din Constituţia României, precum şi art. 96-97, art. 108-109, art. 275, 278, 279, art. 315 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., incidente la data ridicării bunurilor, subliniind că, dreptul de proprietate al reclamantei şi libertatea de a desfăşura activitate economică nu sunt absolute, iar în cauză eventuala restrângere temporară a acestora, justificată de instrucţia penală, constituie o ingerinţă ce era prevăzută de lege, întrucât urmărea un scop legitim, fiind asigurat un just echilibru între cerinţele interesului general şi protejarea dreptului reclamantei asupra bunurilor sale.

Cu privire la nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, recurenţii au invocat prevederile O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, precizând că argumentul reclamantei potrivit căruia a înţeles să-şi limiteze pretenţiile la nivelul dobânzii legale, şi că prejudiciul suferit este cel puţin egal cu nivelul acestei dobânzi nu poate fi primit, deoarece, conform expertizei, în situaţia în care nu ar fi fost deposedată, reclamanta ar fi vândut aceeaşi cantitate de aur, în fiecare an, la valori din ce în ce mai mari, în funcţie de creşterea preţului, ceea ce este imposibil. Recurenţii afirmă că nu există prejudiciu în condiţiile în care aurul ca instrument de valoare, la data restituirii, avea un preţ aproximativ de 50 RON, iar din creşterea valorii acestuia orice pierdere este acoperită.

Prin urmare, în ce priveşte suma de 10.744 RON, ridicată la percheziţia din 27.09.2007 şi păstrată până la soluţionarea cauzei penale, reclamanta nu are un drept de creanţă ce ar fi devenit scadent la data rămânerii definitive a hotărârii penale, astfel că, nu este datorată în cauză dobânda remuneratorie şi penalizatoare, fiind invocate în susţinere dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 13/2011. Raportat la aceste argumente, recurenţii au precizat că, în cauză, niciun prejudiciu nu este dovedit deoarece nu se datorează dobândă dacă nu există o obligaţie de plată sau restituire la un termen scadent care nu a fost respectat.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că, în cauză, calculul referitor la întinderea pejudiciului este greşit, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 10 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 9 din O.G. nr. 13/2011, pentru aceeaşi perioadă, în mod eronat, s-a calculat atât dobândă remuneratorie cât şi penalizatoare, iar debitul principal de la care s-a efectuat calculul dobânzii nu a fost menţinut constant la valoarea aurului la data percheziţiei, 27.09.2007, ci s-a modificat în creştere. Totodată, greşit s-a aplicat procentul dobânzii pentru raporturile între comercianţi în condiţiile în care, între părţi nu a existat un contract comercial, ci doar reclamanta are această calitate.

În consecinţă, recurenţii arată că este nelegală hotărârea atacată prin care toată răspunderea este pusă în sarcina Statului Român fără a se ţine seama de lipsa de diligenţă a reclamantei ori eventualele cauze sau împrejurări obiective procedurale ce ar fi intervenit în cursul cercetării penale şi judecătoreşti care au dus la întârzierea soluţionării cauzei.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală.

4. Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este prin urmare suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidenţa unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurenta trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanţa a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, pârâţii şi-au întemeiat calea de atac pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate.

Pentru invocarea motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al articolului menţionat, este necesară individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziţie legală de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reţinute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica.

Totodată, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunţate de instanţa de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege se sancţionează cu anularea recursului.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. au invocate formal.

Toate argumentele prezentate în cadrul criticilor din memoriul de recurs urmăresc, de fapt, doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, recurenţii ignorând considerentele reţinute de instanţa de apel şi repunând în discuţie motivele prezentate în cererea de apel, fără a sublinia în ce a constat greşeala instanţei devolutive.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurenţii nu indică vreo normă procedurală pretins încălcată, a cărei nerespectare ar fi de natură să afecteze legalitatea deciziei recurate, ci formulează critici ce vizează exclusiv modul în care instanţa de apel a interpretat raporturile juridice dintre părţi.

Astfel, ignorând considerentele reţinute de curtea de apel, invocând omisiuni de analiză, recurenţii tind, în realitate, la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, respectiv o reexaminare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în răspundere delictuală a Statului Român.

Aşadar, o astfel de critică nu reflectă o neregularitate în desfăşurarea procesului din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci exprimă o nemulţumire cu privire la temeinicia hotărârii, aspecte care depăşesc limitele controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară a recursului.

Reamintind recurenţilor că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că afirmaţiile acestora nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi că instanţa de apel reia argumentele tribunalului, fără a arăta motivele de fapt şi de drept pentru care susţinerile pârâţilor au fost înlăturate, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curtea constată că invocarea motivului de recurs are un caracter formal, fără dezvoltarea unor argumente care să conducă la concluzia lipsei motivării sau a unei motivări contradictorii ori numai străine de natura cauzei, neputându-se identifica critici ce ar putea fi subsumate acestui caz de nelegalitate.

Astfel, recurenţii-pârâţi nu au indicat în mod concret în ce anume constau motivele de nelegalitate care ar vicia soluţia instanţei de apel împotriva căreia se îndreaptă recursul, din perspectiva insuficientei motivări, ci doar susţin că prin decizia recurată au fost preluate concluziile tribunalului.

Înalta Curte constată că, deşi recurenţii-pârâţi impută instanţei de apel nemotivarea deciziei recurate, în realitate, aceştia îşi exprimă nemulţumirea faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel din perspectiva respingerii criticii vizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motiv de netemeinicie ce nu se încadrează în ipotezele legale prevăzute de acest caz de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte reţine că argumentele expuse de recurenţi, prezentate drept motive de recurs, reprezintă, în realitate, o reiterare a susţinerilor aceloraşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte reţine că cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii atacate sau existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Astfel formulate, criticile nu relevă incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate, ca atare.

Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că acţiunea este inadmisibilă în condiţiile în care societatea reclamantă, terţ în procedura penală, nu şi-a exercitat dreptul de a cere restituirea bunurilor în conformitate cu prevederile art. 109, art. 169 coroborat cu art. 168 din C. proc. pen., în vigoare la data efectuării percheziţiei din 27 septembrie 2007.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în despăgubire pentru fapta ilicită, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, iar referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, recurenţii au invocate prevederile art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., precizând că Statul Român nu poate fi chemat în judecată în temeiul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, deoarece acesta are numai o răspundere subsidiară faţă de autorităţile şi instituţiile publice care sunt persoane juridice.

Înalta Curte constată că aceste critici se referă la chestiunile de fapt privitoare la stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie şi la antamarea răspunderii Statului Român din perspectiva calităţii acestuia, ce nu pot fi examinate în această etapă procesuală, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea mai multor dispoziţii legale, respectiv art. 1386 alin. (1) C. civ. în sensul că reclamanta nu şi-a probat pretenţiile din perspectiva reparării prejudiciului prin restabilirea situaţiei anterioare şi restituirea în natură a bunurilor, art. 3 şi art. 8 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii, art. 96-97, art. 108-109, art. 275, 278, 279, art. 315 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., sub acest aspect recurenţii subliniind că dreptul de proprietate al reclamantei şi libertatea de a desfăşura activitate economică nu sunt absolute. Totodată, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 10 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 1 şi art. 9 din O.G. nr. 13/2011 în sensul calculării greşite a întinderii prejudiciului.

Înalta Curte subliniază că, deşi recurenţii indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată.

În egală măsură, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenţii-pârâţi reiterează susţinerile din cuprinsul cererii de apel, fără însă a le adecva hotărârii atacate, cu privire la care, în mod concret nu se formulează critici în conformitate cu motivele de casare invocate.

Recurenţii reiau susţinerile referitoare la excepţiile invocate în cauză, precum şi cele privind procedura de restituire a bunurilor ce formează obiectul litigiului, cele vizând modul de stabilire a cuantumului prejudiciului, precum şi cele privind calculul dobânzii legale remuneratorii.

Verificând decizia recurată, se reţine că motivele invocate de pârâţi au fost analizate de către instanţa de apel, aceştia primind un răspuns în ceea ce priveşte pretinsele motive de nelegalitate referitoare la probarea pretenţiilor de către reclamantă şi a modalităţii de calcul a dobânzii, instanţa de apel reţinând că, principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, permite reclamantei să realizeze o evaluare proprie a modalităţii de acoperire a prejudiciului pretins, iar cu privire la dobânda legală remuneratorie, instanţa de apel a avut în vedere obiectivele expertizei încuviinţate, care au vizat aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 în această materie la sumele de bani, respectiv contravaloarea în RON a metalelor preţioase ridicate, instanţa de apel luând în considerare dobânda legală aplicabilă în materia profesioniştilor.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a validat argumentele reţinute de prima instanţă, în sensul că, prin indisponibilizarea bunurilor timp de 12 ani, începând cu momentul ridicării, în cadrul percheziţiei, a bunurilor aflate în proprietatea reclamatei A. S.R.L., dreptul acesteia de proprietate, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost profund afectat, cauzându-se un real prejudiciu părţii.

Înalta Curte constată astfel că motivele pentru care reclamanta a acţionat pârâta în judecată au fost deja cenzurate în calea de atac devolutivă, instanţa de apel argumentând netemeinicia demersului juridic promovat.

În consecinţă, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunţate de ultima instanţă de fond, rezultă că recurenţii-pârâţi aveau obligaţia, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în mod concret la considerentele instanţei de apel, să le combată şi să dezvolte un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivelor de casare invocate, condiţie neîndeplinită în cauză.

Dimpotrivă, recurenţii, reiterând susţinerile din etapa procesuală anterioară, ignoră existenţa judecăţii anterioare şi decizia recurată, făcând abstracţie, totodată, de natura căii de atac extraordinare a recursului.

În concluzie, se reţine că recurenţii-pârâţi nu au dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-şi nemulţumirea în raport cu soluţia de respingere a apelului, urmăresc reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecăţii şi a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanţa supremă îl poate desfăşura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, situaţie în care, deopotrivă, sunt încălcate exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul declarat de recurenţii-pârâţi împotriva deciziei civile nr. 61/LP din 2 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi.

Referitor la cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus la dosar acte care să dovedească cheltuielile antamate în dosarul pendinte, din factura nr. x/6.08.2025 depusă la dosar rezultând că suma de 4.000 RON, ce a fost solicitată cu titlu de onorariu avocaţial, a vizat un alt dosar, respectiv x/2020, motiv pentru care Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin A.J.F.P. Constanţa, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Trezoreria Constanţa prin A.J.F.P. Constanţa, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin A.J.F.P. Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin A.J.F.P. Constanţa, împotriva deciziei civile nr. 61/LP din 2 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa - secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2026.