Territorial competence in forced execution: interpretation of "domicile" under Art. 651 C. proc. civ. as effective residence versus registered address

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2026

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Dragomireşti la data de 04.12.2025, sub nr. x/2025, petentul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună încuviinţarea executării silite pornite în dosarul execuţional nr. x/2025, ca urmare a cererii formulate de creditoarea B. S.A., în baza titlului executoriu constând în contractul de credit nr. x din 15.05.2023, împotriva debitorului C., prin toate formele de executare silită.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.

Prin încheierea nr. 862 din 09.12.2025, Judecătoria Dragomireşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

În motivare, instanţa a reţinut că prezenta cerere de executare silită a fost înregistrată la A. în data de 26.11.2025 .

S-a arătat că, din dovada de interogare DEPABD, efectuată în data de 09.12.2025, reiese că debitorul C. figurează în intervalul 03.12.2024 - 08.12.2025 ca având reşedinţa în judeţul Timiş.

Potrivit art. 666 alin. (1) C. proc. civ., soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite formulate de executorul judecătoresc este de competenţa instanţei de executare.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., "Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Pe de altă parte, în jurisprudenţa recentă (sentinţa civilă nr. 79F/08.04.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2025 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) s-a arătat că noţiunea de "domiciliu" se raportează la locuinţa unde se găseşte în fapt acea persoană, iar nu domiciliul menţionat în cartea de identitate, care are numai un caracter de evidenţă a persoanei respective, potrivit art. 91 C. civ.

Astfel, s-a susţinut că noţiunea de "domiciliu" trebuie interpretată lato sensu şi vizează, în sens procesual, locuinţa unde se găseşte în fapt persoana a cărei executare silită se solicită.

Aceasta, întrucât scopul dispoziţiilor art. 87 C. civ. este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă principiilor dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil.

În situaţia particulară a litigiilor în materie de executare silită, proximitatea domiciliului în fapt al debitorului faţă de instanţa de executare îi facilitează acestuia accesul efectiv la justiţie, iar măsurile de executare silită faţă bunurile mobile/imobile se pot derula mai eficient, atât timp cât există prezumţia că acestea se află în apropierea locuinţei efective a debitorului.

În acelaşi sens, a fost orientată şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 2039/07.10.2021, decizia nr. 2896/2024, decizia nr. 2337/2024, decizia nr. 2112/2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia I civilă).

Învestită cu soluţionarea cauzei după declinare, Judecătoria Timişoara, prin încheierea nr. 841 din 14.01.2026, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în favoarea Judecătoriei Dragomireşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Dragomireşti şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În argumentarea soluţiei, instanţa a arătat că, întrucât, la data sesizării organului de executare şi în prezent, domiciliul debitorului, astfel cum rezultă din interogarea DEPABD, ataşată la dosarul aferent Judecătoriei Dragomireşti, este în oraşul Săliştea de Sus, str. x, jud. Maramureş, revine Judecătoriei Dragomireşti competenţa de soluţionare a cauzei, ca instanţă de executare.

Împrejurarea că debitorul a avut reşedinţa în jud. Timiş, în perioada 9 decembrie 2024 - 8 decembrie 2025 nu prezintă relevanţă din perspectiva stabilirii competenţei instanţei de executare.

Art. 651 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., anterior citat, vizează drept criteriu de determinare a instanţei de executare domiciliul debitorului, nu şi reşedinţa acestuia, norma fiind de strictă interpretare.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că, acolo unde s-a dorit ca raportarea să se facă la reşedinţă, legiuitorul a prevăzut în mod expres, astfel cum s-a reglementat, spre exemplu, prin art. 108 C. proc. civ., potrivit căruia, dacă domiciliul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.

Astfel, pentru stabilirea competenţei în prezenta cauză relevanţă prezintă domiciliul debitorului, iar nu reşedinţa acestuia.

Noţiunea de domiciliu nu se raportează la locuinţa unde se găseşte în fapt persoana respectivă, având în vedere că noţiunea de "domiciliu", criteriu legal pentru determinarea instanţei de executare, ca instanţă competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite, nu este definită de lege în această modalitate, instanţa fiind ţinută a avea în vedere definiţia legală a noţiunilor.

Sub acest aspect, instanţa a arătat că domiciliul este un atribut al persoanei fizice, noţiunea de "domiciliu", astfel cum este definită de art. 87 C. civ., reprezentând locul unde persoana declară că îşi are locuinţa principală, în acelaşi sens fiind definită noţiunea de "domiciliu" şi în O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, iar, potrivit art. 88 C. civ., reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa secundară.

În condiţiile în care reglementările legale fac distincţie între domiciliu, ca locuinţă principală şi statornică, şi reşedinţă, ca locuinţă secundară şi temporară, se impune concluzia că reşedinţa nu poate fi asimilată unei locuinţe principale şi statornice, respectiv domiciliului debitorului, nereprezentând domiciliul în fapt (ca locuinţă principală) al persoanei respective, dat fiind regimul diferit al celor două tipuri de locuinţă.

Astfel, instanţa a reţinut că înregistrarea reşedinţei la organele administrative competente asigură exclusiv opozabilitatea faţă de terţi a locuinţei secundare, cu regimul aferent acesteia, nereprezentând dovada domiciliului în fapt, ca locuinţă principală, şi neasigurând opozabilitatea faţă de terţi a unei atare locuinţe, pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 91 alin. (3) C. civ.

Nefiind incidentă excepţia prevăzută de art. 91 alin. (3) C. civ., care presupune cunoaşterea de către creditor a unei alte adrese de domiciliu a debitorului decât cea inserată cu acest titlu în cartea sa de identitate, instanţa a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 91 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

Având în vedere că domiciliul debitorului, la data sesizării organului de executare, se află în oraşul Săliştea de Sus, str. x, jud. Maramureş, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara, invocată din oficiu.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara - secţia I civilă pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Dragomireşti şi Judecătoria Timişoara şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de interpretarea diferită a celor două instanţe cu privire la noţiunea de domiciliu, cuprinsă în prevederile art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, făcând aplicarea normei de competenţă cuprinse în art. 651 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Dragomireşti s-a raportat, în soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale, la reşedinţa debitorului din judeţul Timiş, înscrisă în evidenţele autorităţilor la data formulării cererii de executare silită, în timp ce Judecătoria Timiş s-a raportat la domiciliul debitorului, arătând că legiuitorul nu a trasat criterii pentru determinarea competenţei în raport cu reşedinţa părţii.

Obiectul cererii deduse judecăţii de A., la solicitarea creditoarei B. S.A., este reprezentat de încuviinţarea executării silite pornite în dosarul execuţional nr. x/2025 împotriva debitorului C., prin punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/15.05.2023, pentru recuperarea sumei de 16.991,70 RON, la care se adaugă dobânzile, comisioanele şi alte sume prevăzute în titlul executoriu sau datorate în baza legii, ce vor fi calculate până la data achitării integrale, precum şi cheltuielile de executare silită, prin oricare din modalităţile prevăzute de lege.

Sub aspectul determinării competenţei teritoriale, în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, sunt aplicabile dispoziţiile art. 666 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 651 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.

Dispoziţiile art. 666 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare", iar potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) teza I din C. proc. civ., "Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor".

Cererea de încuviinţare a executării silite este de competenţa exclusivă a instanţei de executare, aşa cum rezultă din dispoziţiile anterior menţionate, coroborate cu cele ale art. 651 alin. (3) din C. proc. civ., care prevăd că "instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe".

În cuprinsul cererii de încuviinţare a executării silite, înregistrate iniţial pe rolul Judecătoriei Dragomireşti, petentul a indicat domiciliul debitorului C., acesta fiind în oraşul Săliştea de Sus, str. x, jud. Maramureş, precum şi adresa de reşedinţă în comuna Săcălaz, sat Beregsău Mare, nr. 117, jud. Timiş.

Petentul a anexat cererii de încuviinţare a executării silite dovada interogării bazei de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor, din care reiese că, la data formulării de către creditoare a cererii de executare silită, înregistrată pe rolul A. la 26.11.2025, sub nr. x/2025, reşedinţa debitorului era în jud. Timiş (stabilită în perioada 9.12.2024 - 8.12.2025).

Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 91 C. civ., conform cărora "(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.(2) În lipsa acestor menţiuni, sau când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane."

Sancţiunea pentru neactualizarea sau nedeclararea datelor reale în cartea de identitate este menţionată la art. 91 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat, care prevede că, în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

Cu toate acestea, inopozabilitatea faţă de terţi a domiciliului real, potrivit art. 91 alin. (3) C. civ., nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Reţinând că legiuitorul a prevăzut că domiciliul este reglementat în vederea exercitării drepturilor şi a libertăţilor civile ale persoanei fizice, scopul acestei interpretări constă nu numai în încunoştinţarea părţii despre existenţa litigiului, ci şi în facilitarea prezentării acesteia în faţa instanţei, pentru a-şi formula apărările şi a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 87 din C. civ., "Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală", iar conform art. 89 din C. civ., "(1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. (2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală. (3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt."

Rezultă, aşadar, că noţiunea de domiciliu subliniază împrejurarea că acesta se află acolo unde persoana "declară" că îşi are locuinţa principală, iar în cazul stabilirii sau schimbării domiciliului, o astfel de împrejurare operează atunci când persoana se mută într-un anumit loc "cu intenţia" de a avea acolo locuinţa principală.

Noţiunea de "domiciliu" trebuie interpretată în sens larg, prezentând relevanţă nu atât locuinţa statornică sau principală a acestei persoane, ci adresa unde locuieşte efectiv.

Scopul normelor care guvernează procesul civil, constând în asigurarea cunoaşterii procesului şi a actelor de procedură îndeplinite în cursul acestuia, poate fi atins numai prin stabilirea competenţei în favoarea instanţei în a cărei rază debitorul îşi are reşedinţa, proximitatea acesteia faţă de instanţa de executare facilitând debitorului accesul efectiv la justiţie şi concurând la o eficientizare a măsurilor de executare silită faţă de bunurile sale mobile şi, după caz, imobile.

Înalta Curte reţine, sub acest aspect, că adresa cu privire la care există prezumţia legală că debitorul C. şi-a manifestat intenţia de a-şi stabili domiciliul este cea unde locuieşte efectiv, la momentul înregistrării cererii de executare silită, 26.11.2025, această locuinţă fiind, aşa cum s-a arătat, în sat Beregsău Mare, comuna Săcălaz, nr. 117, judeţul Timiş, care se află în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Timişoara.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2026.