Extraordinary annulment limit: Distinction between material errors and substantive judgment errors in construction contract disputes

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2026

Asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 25 august 2025, sub nr. x/2025, S.C. A. S.A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023.

Contestatoarea susţine, în esenţă, că instanţa a făcut o eroare materială care tinde ca, în ciuda casării cu trimitere, procesul să nu se poată judeca în continuare. Potrivit contestatoarei, reţinerea în considerente că cele 2 contracte x/14.05.2014 şi y/16.05.2013 nu au aceleaşi părţi, fără ca acest aspect să fi fost invocat în fond, apel sau recurs şi fără să se fi administrat probe cu privire la acest aspect, este o greşeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În opinia contestatoarei, greşeala materială se referă la reţinerea în considerente a faptului că sunt 2 contracte care nu au aceleaşi părţi şi porneşte de la faptul că pe piaţa contractelor de achiziţie publică din România au apărut mai multe branduri străine care participă la licitaţii. Arată contestatoarea că brandul B. are sediul principal în Germania şi este reprezentat de B., iar în România această firmă are o subsidiară la Timişoara, B., dar şi o companie cu denumirea B. S.R.L. Astfel, arată autoarea căii de atac, brandul B. este prezent pe piaţa lucrărilor de construcţii din România cu oricare dintre respectivele entităţi. Împrejurarea că instanţele de judecată nu au cercetat legătura dintre aceste companii ce funcţionează sub acelaşi brand a făcut să se concluzioneze în decizia contestată că 2 contracte care au ca parte contractantă, 2 firme din grup, să fie considerate de către instanţă contracte cu părţi diferite, conchide autoarea căii de atac.

În final, contestatoarea susţine că eroarea materială se deduce şi din reţinerea în considerente a comparaţiei între art. 30 din Legea nr. 10/1995 în opoziţie cu art. 2531 alin. (1) pct. b C. civ. care priveşte antreprenorul, situaţia furnizorului fiind reglementată la art. 2531 alin. (1) pct. a C. civ., care este diferită din perspectiva termenului şi a momentului de la care începe să curgă, concluzionează contestatoarea.

Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Cererea dedusă judecăţii are ca obiect contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, prin care a fost admis recursul declarat de recurenta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 239/A-C din 04 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost casată în parte decizia atacată şi în tot sentinţa civilă nr. 69/27.02.2024 şi încheierile premergătoare începând cu 24.10.2023 pronunţate de Tribunalul Argeş. A fost trimisă cauza pentru o nouă judecată primei instanţe şi a fost menţinută dispoziţia de respingere a excepţiei tardivităţii apelului, cuprinsă în decizia atacată.

Contestaţia în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare, nedevolutivă, ce poate fi declarată numai în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de normele de drept imperative ce o instituie.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în temeiul căruia şi-a fundamentat cererea autoarea căii de atac, dispoziţiile legale prevăd că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

În cauză, contestatoarea a susţinut că instanţa supremă a făcut o eroare materială întrucât a reţinut în considerentele deciziei atacate că cele 2 contracte nr. x/14.05.2014 şi nr. y/16.05.2013 nu au aceleaşi părţi, fără ca acest aspect să fi fost invocat în fond, apel sau recurs şi fără să se fi administrat probe cu privire la acest aspect.

Totodată, autoarea căii de atac a susţinut că eroarea materială se deduce şi din reţinerea în considerentele deciziei atacate a comparaţiei între art. 30 din Legea nr. 10/1995 în opoziţie cu art. 2531 alin. (1) pct. b C. civ.

Înalta Curte constată că argumentele expuse în susţinerea contestaţiei privesc fondul cauzei, aspecte asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat şi care nu mai pot fi reevaluate în prezenta cale de atac.

În acest context, se observă că în raport de considerentele deciziei atacate, argumentele expuse de către contestatoare în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată imputată instanţei supreme şi la chestiuni de fond deduse judecăţii în recurs, iar nu la o eroare materială pretins săvârşită în mod involuntar de către Înalta Curte prin adoptarea soluţiei de respingere a recursului.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situaţii nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, şi nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor erori materiale care, în fapt, vizează pretinse greşeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanţă cererii de recurs.

În aceste condiţii, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de către contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.

Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, securitatea raporturilor juridice fiind o dimensiune esenţială.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează să respingă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023.

Faţă de soluţia de respingere a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga contestatoarea S.C. A. S.A. la plata către intimata S.C. C. S.A. Piteşti a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.604,35 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023.

Obligă contestatoarea S.C. A. S.A. la plata către intimata S.C. C. S.A. PITEŞTI a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.604,35 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2026.