Exclusive territorial jurisdiction for labor disputes under Labor Code and Brussels I Regulation

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2026

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub dosar nr. x/2024, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. Paşcani, solicitând obligarea acesteia la executarea obligaţiei de a-i întocmi şi emite o adeverinţă, din care să rezulte vechimea, grupa de muncă şi veniturile de natură salarială încasate în perioada cât a fost angajatul acestei societăţi, respectiv 27.07.1982-01.09.1996, conform art. 34 alin. (5) - (6) şi art. 279 din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii; plata sumelor de bani reprezentând drepturile de pensie de care ar fi beneficiat dacă pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 34 alin. (6) din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii, de la data îndeplinirii condiţiilor de acordare a pensiei anticipate parţiale, respectiv 01.10.2023.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1324/2025/06.06.2025, Tribunalul Iaşi - secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Iaşi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Instanţa a reţinut că, de regulă, competenţa teritorială este relativă, însă nu şi în cazul în care legea specială conţine norme derogatorii.

Astfel, în cazul conflictelor de litigii de muncă, competenţa este prevăzută de art. 269 din Codul muncii.

A arătat că din conţinutul actului de identitate al reclamantului reiese că a expirat valabilitatea acestuia, iar din înscrisul existent la fila x, rezultă că reclamantul are reşedinţa în Italia.

A apreciat că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 269, art. 275 Codul muncii, art. 1066 alin. (1) şi art. 1072 C. proc. civ., reiese faptul că, în materia litigiilor de muncă, cu elemente de extraneitate, în care pârâtul are domiciliul ori sediul pe teritoriul României, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi decizia nr. 1605 din 11.06.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs pentru conflict negativ de competenţă.

Învestit cu soluţionarea cauzei după declinare, Tribunalul Bucureşti - secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 7091/2025 din 27.11.2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Instanţa a reţinut că litigiul este unul ce se circumscrie jurisdicţiei dreptului muncii, iar cauza prezintă un element de extraneitate, dat fiind faptul că reclamantul A. are reşedinţa în Italia, oraş Bergamo, VIA Nicolo Gaudi 32.

Totodată, faţă de existenţa unei proceduri judiciare cu element de extraneitate, având în vedere că reclamantul, cetăţean român, are reşedinţa în Italia, stat membru al Uniunii Europene, instanţa a apreciat că devin aplicabile prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, normă cu caracter special şi derogatoriu, care se aplică în relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene, iar nu dispoziţiile normei generale în materie, respectiv C. proc. civ., Cartea a VII-a - "Procesul civil internaţional", care se aplică, astfel cum arată dispoziţiile art. 1.064 C. civ., proceselor de drept privat cu element de extraneitate, în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Instanţa a reţinut ca fiind relevante, cu precădere, dispoziţiile din Secţiunea 5 a Capitolului II din Regulament, care reglementează competenţa în materia contractelor individuale de muncă.

Conform art. 20 alin. (1), competenţa în această materie se determină potrivit dispoziţiilor secţiunii respective, fără a aduce atingere art. 8 pct. 1 din regulament, în cazul unei acţiuni introduse împotriva unui angajator (în care competenţa instanţei unui alt stat membru decât cel de domiciliu/sediu este atrasă de coparticiparea procesuală pasivă, caz în care poate fi sesizată instanţa de la domiciliul oricăruia dintre pârâţi).

Totodată, potrivit art. 21 alin. (1), un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: "a) înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat;(...)"

Rezultă că această normă specială conferă salariatului o protecţie jurisdicţională sporită, permiţându-i să introducă acţiunea fie la instanţa domiciliului angajatorului, fie la instanţa locului în care sau din care îşi desfăşoară ori şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea.

În dreptul intern, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, cauzele referitoare la conflictele individuale şi colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

Instanţa a apreciat că Tribunalul Iaşi, instanţa în circumscripţia căruia se afla sediul angajatorului chemat în judecată, îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, şi nu Tribunalului Bucureşti, instanţă faţă de care fostul raport de muncă dintre părţi nu prezintă nicio legătură.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină, la rândul său, competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care, anterior, s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză; declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

În cauză, obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată.

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a solicitat pârâtului B. S.A. Paşcani, fost angajator, să-i întocmească şi să-i emită o adeverinţă, din care să rezulte vechimea, grupa de muncă şi veniturile de natură salarială încasate în perioada cât a fost angajatul acestei societăţi, fiind un litigiu în materia dreptului muncii.

Prin urmare, fiind un conflict de muncă, competenţa materială şi teritorială este reglementată de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunalul în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Înalta Curte reţine că aceste norme sunt imperative, deoarece cererile se adresează exclusiv uneia dintre instanţele determinate de legiuitor. Deci, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială exclusivă. Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă, în care o persoană fizică sesizează instanţa, reclamantul are un drept de opţiune numai între tribunalul în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa şi cel în a cărei circumscripţie se află locul său de muncă.

În cauză, din înscrisurile de la dosar, reiese că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 13 iunie 2024, reclamantul avea domiciliul în judeţul Iaşi, iar fostul angajator B. S.A. avea sediul în municipiul Paşcani, judeţul Iaşi. De asemenea, trebuie observat că actul de identitate al reclamantului are valabilitatea stabilită până la data de 29 septembrie 2024, astfel încât acesta era pe deplin valabil la momentul sesizării primei instanţe.

Ulterior, reclamantul a desemnat un mandatar, respectiv C., domiciliat în judeţul Iaşi, ca persoană împuternicită cu primirea corespondenţei, precizând că şi-a stabilit rezidenţa în Italia, Oraşul Bergamo, via Nicolo Gaudi 32.

Reclamantul a ales instanţa competentă de la locul unde şi-a desfăşurat activitatea şi unde avea domiciliul la data introducerii acţiunii, în raport atât de dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, cât şi de prevederile art. 21 alin. (1) litera (b) punctele (i) şi (ii) din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în faţa instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea ori, dacă angajatul nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, în faţa instanţelor de la locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat.

Reglementarea specială dă expresie principiului consacrat de considerentul 13 din Regulament potrivit cu care "(...) În cazul contractelor de asigurare, al contractelor încheiate cu consumatorii şi al contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament." (Hotărârea din 22 mai 2008, Glaxosmithkline şi Laboratoires Glaxosmithkline, C-462/06).

Înalta Curte nu poate să reţină argumentele Tribunalului Iaşi, potrivit cărora, întrucât actul de identitate al reclamantului a expirat şi acesta are în prezent reşedinţa în Italia, este vorba de un litigiu de muncă cu element de extraneitate, în aceste condiţii devenind incidente dispoziţiile art. 1072 din C. civ., care stabilesc competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Chiar şi în situaţia în care reclamantul nu mai are domiciliul situat pe teritoriul României, faţă de dispoziţiile menţionate mai sus, este competentă exclusiv să soluţioneze conflictul de muncă instanţa în a cărui circumscripţie s-a aflat locul de muncă al acestuia, respectiv Tribunalul Iaşi.

Regula instituită de art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ., nu este aplicabilă în cauză, întrucât are ca situaţie premisă ipoteza în care nu poate fi identificată instanţa competentă conform regulilor cuprinse în C. proc. civ. sau, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. Aşadar, doar în situaţia în care, din punct de vedere teritorial, instanţa română nu poate fi identificată, se instituie o competenţă specială, în funcţie de materie, a Judecătoriei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti, respectiv a Tribunalului Bucureşti. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, faţă de dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, dar şi de prevederile din Regulamentul nr. 1215/2012, precum şi faţă de înscrisurile din dosar, există o instanţă competentă material şi teritorial să soluţioneze cererea dedusă judecăţii, respectiv Tribunalul Iaşi, aceasta fiind instanţa competentă în raport de domiciliul reclamantului avut la momentul introducerii acţiunii, dar şi în raport de locul muncii, în legătură cu care a fost promovat prezentul litigiu de muncă.

Faţă de considerentele expuse, care circumscriu o competenţă teritorială exclusivă şi derogatorie de la dreptul comun, în materia vizată, în contextul particular al cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., soluţionând conflictul, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi - secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2026.