Bank's cassation challenge rejected: interest-rate adjustment clauses deemed abusive and void under consumer-protection law

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.11 din contractul de credit nr. x/20.12.2007 privind comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare lunară a creditului, să se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.2 primul paragraf cu privire la modul de formare a dobânzii, să fie obligată pârâta să restituie toate sumele încasate în baza clauzelor declarate abuzive şi să plătească dobânda legală de la data reţinerii fiecărei sume, să se dispună anularea actelor adiţionale emise de bancă prin care s-au modificat unilateral clauze şi dobânda creditului. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a precizat la data de 21 septembrie 2015 că actul adiţional contestat este actul nr. 1/11.08.2009, de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, reclamantul a precizat la termenul din 4 februarie 2016 că valoarea comisionului de administrare pe toată perioada de derulare a contractului este de 22.088,23 CHF. Întreaga clauză privind dobânda a fost evaluată de reclamant la suma de 93.468,86 CHF. Reclamantul a menţionat că înţelege să conteste clauzele de la art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 cu privire la dobândă. Reclamantul a solicitat calcularea dobânzii după primele 6 luni şi până la terminarea contractului potrivit formulei LIBOR 3M + marja 0 (zero).

Prin încheierea de la termenul de judecată din 4 februarie 2016 instanţa a dispus introducerea în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., a dlui. D..

D. şi A. au arătat că îşi însuşesc cererea de chemare în judecată formulată de reclamant şi toate precizările acesteia .

Prin încheierea de la termenul de judecată din 9 noiembrie 2017 instanţa a dispus introducerea în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., a dnei. A..

Prin sentinţa civilă nr. 279 din 1 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a luat act de renunţarea la judecată de către D.; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007: "după această perioadă dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale băncii"; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.2 alin. (2) din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007: "nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale"; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007: "pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă"; s-au respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; pârâta B. S.A. a fost obligată la plata către reclamantul A. a sumei de 6.279,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 15 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamanţii A. şi A.; s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în sensul că denumirea corectă a pârâtei este C., iar nu C., aşa cum din eroare s-a trecut în sentinţă.

Prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2018 pe rolul primei instanţe, reclamanţii A. şi A. au solicitat să se dispună lămurirea/completarea sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, deoarece există neclarităţi cu privire la modul în care urmează să se deruleze, în continuare, contractul de credit şi cu privire la clauzele care au rămas valabile după pronunţarea sentinţei, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra unor solicitări de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă.

La data de 28 februarie 2019, tribunalul a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi A., precum şi de pârâta E. S.A., succesoare a B. S.A., privind introducerea în cauză, în temeiul art. 78 din C. proc. civ., a F. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 690 din 14 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi A., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. şi C..

Prin decizia civilă nr. 609A/2020 din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei F. S.A.; s-a respins apelul formulat de apelanta F. S.A., prin reprezentant G. S.A., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; s-au respins ca nefondate apelul principal formulat de apelanţii reclamanţi A. şi A., precum şi apelul incident formulat de C., prin reprezentant G. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă; s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi A. împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimatele E. S.A. şi C., prin reprezentant G. S.A.

Împotriva acestei soluţii, a declarat recurs principal apelanta-pârâtă E. S.A. şi recurs incident C., cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 6 august 2020.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1489 din 15 iunie 2022, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 609A din 24 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă C.) împotriva aceleiaşi decizii, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamanţii A. şi A. au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018 şi a sentinţei civile nr. 690 din 14 martie 2019, pârâta E. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018, iar C. şi F. S.A. au declarat apelul incident împotriva sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018.

Deşi aceste aspecte au fost reţinute şi de către instanţa de apel, reieşind din cele consemnate în practicaua hotărârii recurate, din considerentele hotărârii şi din dispozitivul acesteia, lipsesc analiza şi soluţia cu privire la apelul declarat de pârâta E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018.

Potrivit deciziei de casare, cererea de apel produce mai multe efecte, primul dintre acestea fiind reprezentat de învestirea instanţei de prim control judiciar. Asupra apelului, instanţa se pronunţă prin decizie, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel fiind cele prevăzute de art. 480 din C. proc. civ.. Totodată, în raport de prevederile art. 5 din C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. Or, în cauză, instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la cererea cu care a fost învestită de către una din părţi.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului incident declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă C.), criticile invocate de această din urmă recurentă-pârâtă, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nemaiputând fi analizate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015*, la data de 31 octombrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1887 A din 12 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au respins ca nefondate apelul principal declarat de apelanta-pârâtă E. S.A. şi apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C., împotriva sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi A..

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă E. S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015*, la data de 9 februarie 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de recurs să dispună admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Consideră că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 13/93/CEE, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins calea de atac exercitată de E. S.A., apreciind că sunt abuzive clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/20.12.2007 ce permit variaţia dobânzii.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 2 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la preţul contractului, inclusiv comisioane, sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

A învederat instanţei de recurs faptul că din analiza istoricului de dobândă, rezultă inexistenţa unui dezechilibru contractual, nefiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Prin contract s-a prevăzut expres faptul că dobânda aplicabilă împrumutului este una variabilă, fiind calculată în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de preţuri a băncii.

Este vorba despre o dobândă variabilă, iar acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, la momentul încheierii contractului.

A făcut trimitere la Decizia nr. 485/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, prin care s-a stabilit că atât dobânda variabilă, care putea fi modificată în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii, cât şi comisioanele de acordare (procesare) şi administrare a creditelor, nu au fost clauze abuzive.

"Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voinţelor părţilor, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră şi garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituţia României revizuită), economia de piaţă şi libera iniţiativă (art. 135 alin. (1) din Constituţia României revizuită) şi libertatea comerţului şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţia României revizuită)".

"Intervenţia instanţei în conţinutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanţi, este însă nepermisă, ea depăşind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită şi aducând atingere principiului disponibilităţii consacrat de normele imperative mai sus evocate".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut, în cadrul deciziei menţionate, faptul că modificarea dobânzii nu s-a făcut cum a vrut banca, ci în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

Cât priveşte dezechilibrul, recurenta-pârâtă apreciază că acesta nu poate fi reţinut în speţă.

Banca modifică nivelul dobânzii variabile, pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligaţia de plată cu executare pro rata temporis), la noile realităţi economice obiective ce vin dinspre piaţa bancară, spre contractul individual.

Obligaţia de plată a dobânzii variabile către bancă este o obligaţie ce incumbă împrumutatului, nu băncii înseşi, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, ţin cel puţin de un mix de factori externi.

Modificările aduse dobânzii variabile, sunt făcute în funcţie de evoluţia indicilor bancari obiectivi şi de alţi factori economici ce ţin de piaţă (costurile cu lichiditatea şi cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere) - deci, forţat de împrejurările exterioare voinţei băncii.

Consacrat prin dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864 (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda îşi găseşte justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.

Dacă s-ar aprecia ad absurdum că intervenţia instanţei în stabilirea preţului contractului ar fi posibilă, o asemenea modificare nu ar putea, sub nicio formă, să conducă la instituirea unui echilibru real în contracte, ci de-abia cu această ocazie, să conducă la dezechilibrarea lor.

Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestaţiilor din partea împrumutatului, însă pentru bancă reprezintă o executare uno ictu. Acest aspect trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate prin contract.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că acest capăt de cerere încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, întrucât se solicită instanţei să dispună obligarea băncii la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract valabil încheiat.

Or, contractul este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia părţilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite prin contract şi prin executarea cu bună-credinţă a contractului, aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care şi le-au asumat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă E. S.A. a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi A. şi A., precum şi intimatelor-pârâte C. şi F. S.A., cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Intimaţii-reclamanţi A. şi A. au depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul căreia au arătat că le-a fost comunicat, din eroare, recursul din primul ciclu procesual .

Recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1887 A din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost comunicat intimaţilor la data de 28 martie 2023, astfel cum rezultă din dovezile aflate la dosar .

Intimaţii A. şi A. au depus note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului şi păstrarea deciziei recurate.

Notele scrise depuse de intimaţii-reclamanţi au fost comunicate recurentei-pârâte la data de 12 iunie 2023, conform referatului întocmit de grefier .

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 8 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi se impune a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă E. S.A., respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 13/93/CEE. Instanţa de apel a respins calea de atac exercitată de E. S.A., apreciind că sunt abuzive clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/20.12.2007 ce permit variaţia dobânzii. Conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 2 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la preţul contractului, inclusiv comisioane, sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Înalta Curte constată că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 20 decembrie 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Prin urmare, faţă de clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/20.12.2007, referitoare la evoluţia dobânzii variabile, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei-pârâte privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc mecanismul de calcul al dobânzii variabile, respectiv dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed.

Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract, care să conţină criterii clare, previzibile şi care să permită consumatorilor să determine întinderea obligaţiilor lor.

Din modul de redactare a clauzei se deduce că este vorba despre un drept pe care banca şi-l rezervă, drept care nu a fost rezervat şi consumatorilor. Acest mod de redactare a clauzei face imposibilă verificarea modalităţii în care banca poate uza de dreptul pe care şi l-a rezervat, pentru simplul motiv că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat. Nu este vorba, în această situaţie, de prezenţa unor criterii care ar fi putut fi înţelese de către consumatorul mediu, ci în realitate, de absenţa totală a unor asemenea criterii a căror aplicare să poată fi urmărită de consumator.

Ca parte a preţului contractului, dobânda nu ar putea să fie cenzurată de către instanţă. Rolul instanţei de judecată nu poate fi acela de a verifica dacă un preţ stabilit în cuprinsul unei convenţii este corect, justificat, echitabil, faţă de natura şi întinderea prestaţiei pe care preţul are menirea să o recompenseze. Preţul este stabilit prin corecta funcţionare a legilor şi de către părţile din contract, prin negociere.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii este ilicită din cauză că nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii nu poate fi analizat în lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract. Clauza contestată face trimitere la "evoluţia pieţei financiare şi/sau politica de credite a băncii". Prin consacrarea dreptului băncii de a modifica unilateral condiţiile de rambursare, fără ca îndeplinirea sau nu a ipotezei în care această modificare ar putea fi operată să poată fi analizată de consumatori, a fost introdus în contract un dezechilibru semnificativ al poziţiilor celor două părţi. Limitele şi întinderea obligaţiilor uneia din părţi sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligaţiilor celeilalte părţi poate fi modificată de cocontractant în ipoteze nedescrise în contract, cu consecinţa creării unei stări de captivitate a consumatorilor, a căror situaţie contractuală poate fi modificată oricând şi fără vreo justificare de bancă, pe toată perioada de derulare a convenţiei. Acest dezechilibru se datorează posibilităţii băncii de a schimba în mod unilateral condiţiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului. Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea consumatorilor, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al poziţiilor celor două părţi.

Banca, în calitate de profesionist a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii pentru a-şi rezerva prerogativa de modificare a costurilor contractului, în perioada de derulare a acestuia, în lipsa unor criterii bine individualizate şi verificările de consumatori, autorităţile publice competente în domeniul protecţiei consumatorului sau de instanţă.

O asemenea clauză nu este firească într-un contract comutativ, în care drepturile şi obligaţiile părţilor sunt cunoscute încă de la încheierea contractului, iar inserarea ei în mod unilateral, fără a li se recunoaşte şi consumatorilor dreptul de a modifica costurile contractului a fost făcută contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Instanţa supremă constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în mod transparent şi verificabil, motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar, prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, atâta timp cât în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat împrumutaţii, într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Se mai impune precizarea că, din perspectiva dispoziţiilor naţionale şi comunitare menţionate, caracterul abuziv al clauzei nu este condiţionat de producerea efectivă a dezechilibrului semnificativ, fiind suficient ca o anumită clauză să poată avea un astfel de potenţial şi să fie la îndemâna profesionistului, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentele recurentei-pârâte, în sensul că structura dobânzii variabile poate să varieze în funcţie de indicele de referinţă al băncii, care este influenţat, la rându-i, de mai mulţi factori, nu pot fi reţinute, întrucât reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă şi nici să verifice aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, pe baza unui criteriu lipsit de transparenţă şi neverificabil de către consumator, sunt corecte.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că acest capăt de cerere încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, întrucât se solicită instanţei să dispună obligarea băncii la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract valabil încheiat.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt lipsite de fundament, în condiţiile în care Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 279 din 1 februarie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi A., constatându-se doar caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007.

Prima instanţă nu a dispus în sensul obligării instituţiei de credit la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive.

Reclamanţii A. şi A. au solicitat, prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2018 pe rolul instanţei de fond, să se dispună lămurirea/completarea sentinţei civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, deoarece există neclarităţi cu privire la modul în care urmează să se deruleze, în continuare, contractul de credit şi cu privire la clauzele care au rămas valabile după pronunţarea sentinţei, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra unor solicitări de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă. Cererea anterior menţionată a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 690 din 14 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanţa reţinând că reclamanţii nu au solicitat prin acţiunea introductivă restituirea în integralitate a dobânzii achitate în această perioadă. Prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 4 februarie 2016 reclamanţii au solicitat "obligarea băncii la recalcularea dobânzii, de la începutul contractului (după primele 6 luni) şi până la terminarea sa, prin raportare la clauza contractuală de la art. 4.2, respectiv LIBOR CHF 3 luni + marja de 0%" şi la restituirea sumelor plătite în plus, cu titlu de dobândă, peste rata dobânzii determinată potrivit formulei propuse.

Prin sentinţa civilă nr. 279 din 1 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x, instanţa de fond a reţinut că solicitarea reclamantului de obligare a băncii la restituirea dobânzii excedentare, achitată în plus peste rata dobânzii propusă de reclamant, nu poate fi primită, având în vedere că această rată a dobânzii, determinată ca suma dintre indicele LIBOR CHF 3 luni şi marja 0 (zero) % nu a fost agreată de părţi, astfel că nu poate fi luată în considerare de instanţă ca element de referinţă. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus peste această rată a dobânzii ar avea semnificaţia stabilirii de către instanţă a costului creditului, ceea ce ar reprezenta o înfrângere a libertăţii contractuale a părţilor.

Reclamanţii au mai susţinut faptul că instanţa a omis să se pronunţe asupra solicitărilor de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă în perioada 11.08.2009 – 12.03.2013, perioada în care şi-a produs efectele actul adiţional nr. x, respectiv în perioada ulterioară datei de 12 martie 2013, după implementarea actului adiţional nr. 2.

Prin sentinţa civilă nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, s-a reţinut că a fost modificat contractul de credit prin actul adiţional nr. x/11.08.2009. Prin art. III.2 al actului adiţional părţile au convenit că rata anuală a dobânzii se determină pe baza formulei LIBOR CHF la 3 luni + marja fixă. De asemenea, instanţa a reţinut modificarea contractului de credit prin actul adiţional nr. x/12.03.2013. Prin art. III.2 al actului adiţional părţile au convenit că rata anuală a dobânzii se determină pe baza formulei LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă.

Aşadar, tribunalul a constatat că prin fiecare din cele două acte adiţionale s-a stabilit caracterul variabil la dobânzii şi s-a stabilit, totodată, că variaţia acesteia urma să se producă în funcţie de indicele LIBOR CHF la 3 luni/6 luni, un indice obiectiv, aflat în afara influenţei băncii şi al cărui cuantum putea fi oricând determinat de consumator, având în vedere că indicele este unul public. Prin această formulă de calcul a dobânzii au fost eliminate neregularităţile reţinute de instanţă în forma iniţială a contractului.

Tribunalul Bucureşti a reţinut valabilitatea formulei de calcul a dobânzii stabilite prin actele adiţionale; de aceea, nu s-a pus problema obligării pârâtei la restituirea unor sume percepute nelegal, neputând fi vorba despre o omisiune a instanţei de a dispune restituirea unor sume plătite în mod nejustificat. În cazul în care reclamanţii ar considera că au achitat sume de bani în plus faţă de ceea ce erau obligaţi potrivit acestei formule de calcul apreciată validă de instanţă, tribunalul a arătat că ei vor putea cere, printr-o acţiune separată, formulată în temeiul contractului, restituirea sumelor plătite în plus.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1887 A din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.