Scope of appellate review regarding new grounds for nullity of a subsequent assignment and validity of a clause of inalienability

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Braşov – secţia I civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B., C. şi D. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- rezoluţiunea convenţiei din data de 14.06.2016 materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din data de 17.06.2016 pe care l-a încheiat cu pârâta B.;

- anularea actului subsecvent, respectiv a convenţiei de cesiune a părţilor sociale încheiată între pârâta B. şi pârâta C. la data de 11.12.2016;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară prin revenirea în proprietatea ei a 62.701 părţi sociale deţinute în cadrul societăţii D. S.R.L.;

- indisponibilizarea tuturor părţilor sociale deţinute de pârâta C. în D. S.R.L. precum şi a activelor societăţii D. S.R.L. până la soluţionarea definitivă a cauzei;

Prin încheierea nr. 24/CC/S din 1 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei I civile a Tribunalului Braşov, invocată din oficiu, competenţa de soluţionare a cererii fiind declinată în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020*, la data de 2 februarie 2021.

Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 167/C din 21 aprilie 2022, a respins excepţia tardivităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocate de pârâtele C. şi D. S.R.L.; a constatat decăderea pârâtelor C. şi D. S.R.L. din dreptul de a mai invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., B. şi D. S.R.L., ca neîntemeiată; suma de 9.930 RON, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei sub forma reducerii de la plata taxei judiciare de timbru, rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată cu privire la petitele 1, 2 şi 3, astfel cum acestea au fost formulate.

Prin decizia civilă nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 167/C din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Braşov, care a fost păstrată; suma de 4.965 RON, reprezentând ajutor public judiciar acordat apelantei-reclamante sub forma reducerii taxei judiciare de timbru, a rămas în sarcina statului.

La data de 14 iunie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020*, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea apelului promovat împotriva sentinţei civile nr. 167/C din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive cu privire la petitele 1, 2 şi 3 astfel cum au fost formulate.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa de apel, în motivarea deciziei recurate, nu a făcut altceva decât să preia ad litteram argumentele primei instanţe din cuprinsul sentinţei pe care aceasta a pronunţat-o.

Procedând în acest sens, instanţa de apel nu a realizat o a doua judecată asupra fondului, în acord cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., ci s-a limitat la însuşirea în hotărârea pronunţată a motivării tribunalului.

Considerentele primei instanţe privitoare la cauza ilicită a convenţiei din data de 14 iunie 2016, la aplicarea în speţă a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, la imposibilitatea invocării clauzei de inalienabilitate din pricina cauzei ilicite a convenţiei din 14 iunie 2016 şi la împrejurarea că reclamanta ar fi fost de acord cu transferul părţilor sociale către pârâta C. (dovedită prin răspunsurile la interogatoriu şi mesajele telefonice purtate între părţi anterior încheierii actului de cesiune) se regăsesc, într-o manieră identică, în motivarea instanţei de apel.

În decizia recurată nu se regăsesc motive suplimentare celor existente în hotărârea pronunţată de Tribunalul Braşov, instanţa de apel înlăturând criticile pe care reclamanta le-a formulat în calea de atac a apelului printr-o simplă preluare a considerentelor pe care, de altfel, partea le-a criticat prin cererea de apel.

Potrivit recurentei, considerentele instanţei de apel s-au limitat, practic, la redarea fidelă a motivelor sentinţei apelate în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei de rezoluţiune a convenţiei din 14 iunie 2016, de anulare a actului subsecvent din 11 decembrie 2016 şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară, o asemenea argumentare juridică fiind nelegală, în dezacord cu cerinţele exercitării controlului judiciar şi existenţei unei noi judecăţi în fond, pe care le determină calea de atac a apelului.

Este vădit nelegal şi inadmisibil ca motivele pentru care a fost respins apelul reclamantei să fie altele decât cele cuprinse chiar în sentinţa pe care partea a atacat-o şi a criticat-o în fapt şi în drept prin cererea de apel.

Instanţa de apel a nesocotit principiul obligativităţii motivării hotărârii pronunţate, argumentaţia juridică a deciziei recurate nefurnizând elemente din care să reiasă că s-a procedat la o a doua judecată a cauzei în fond, la o evaluare proprie a materialului probatoriu existent şi a prevederilor legale incidente.

O asemenea modalitate de soluţionare a cauzei în apel demonstrează că hotărârea pronunţată într-un al doilea grad de jurisdicţie nu realizează, de fapt, un veritabil control judiciar asupra sentinţei atacate, neoferind o motivare proprie care să poată fi înţeleasă de părţi şi verificată de instanţa de recurs.

În finalul considerentelor deciziei recurate se arată următoarele: "Apelanta a arătat în finalul cererii de apel faptul că sancţiunea nulităţii convenţiei de cesiune a părţilor sociale, încheiate între cele două intimate persoane fizice, s-ar impune şi pentru că preţul cesiunii, de 628.000 RON, menţionat în cuprinsul hotărârii adunării generale din 11.12.2016, nu a fost niciodată plătit de către cesionarea C., iar intimatele nu au putut face dovada plăţii preţului. Cu privire la acest motiv de apel, Curtea reţine că, în realitate este un motiv nou de nulitate a actului subsecvent reprezentat de convenţia de cesiune a părţilor sociale, încheiat de pârâtele B. şi C., motiv neinvocat în faţa primei instanţe, drept pentru care nu va fi analizat de către instanţa de apel, în acord cu prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ..".

Autoarea căii de atac apreciază că hotărârea atacată este nelegală, întrucât s-a invocat chiar prin cererea introductivă acest motiv de anulare a convenţiei subsecvente (pag. 4 din cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov), asemenea argumente fiind reiterate prin cererea de apel (ca o critică a sentinţei apelate), iar nu invocate pentru prima oară în acest cadru procesual.

Instanţa trebuia să analizeze şi acest motiv de apel, iar nu să refuze a proceda în acest sens invocând, în mod nelegal, dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Împrejurarea neachitării preţului cesiunii încheiate între intimatele-pârâte persoane fizice nu reprezenta astfel un motiv nou de nulitate a actului subsecvent, faţă de invocarea acestui motiv în faţa primei instanţe.

Neanalizând, într-o nouă judecată asupra fondului, acest motiv de apel sub pretextul neinvocării acestei cauze de nulitate şi în faţa primei instanţe, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cu referire la art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta consideră că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi prevederile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., deoarece solicitarea de anulare a convenţiei subsecvente întemeiată pe împrejurarea neachitării preţului fusese învederată prin cererea introductivă şi, ulterior, reiterată şi explicitată în cererea de apel.

Faţă de aceste argumente, instanţa de recurs urmează să reţină nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept substanţial prevăzute în materia cauzei actului juridic (art. 1235-art. 1239 din C. civ.) şi în materia clauzei de inalienabilitate (art. 627-art. 629 din C. civ.).

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, cauza ilicită a convenţiei din 14 iunie 2016 şi, pe baza acestei aprecieri, a refuzat să facă aplicarea în cauză a prevederilor de drept material ce reglementează domeniul clauzei de inalienabilitate şi consecinţele nerespectării de către dobânditor a acestei limite convenţionale a dreptului de proprietate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, încheierea convenţiei din 14 iunie 2016, materializată ulterior prin contractul de cesiune a părţilor sociale din data de 17 iunie 2016, nu a fost animată de rea-credinţă din partea reclamantei şi de scopul ascunderii unei părţi din patrimoniu pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către numita E., cauza convenţiei nefiind una ilicită.

În primul rând, din perspectiva dispoziţiilor art. 1235-1239 din C. civ., instanţa de apel trebuia să aibă în vedere momentul până la care reclamanta şi pârâta B. au hotărât ca părţile sociale să rămână în patrimoniul acesteia din urmă, respectiv momentul la care bunurile cedate urmau să revină în patrimoniul reclamantei.

Părţile au stabilit ca operaţiunile juridice menţionate, respectiv contractul de donaţie şi cesiunea de părţi sociale, să producă efecte pe o durată limitată de timp, anume până la momentul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va pronunţa o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013.

Având în vedere că transmiterea părţilor sociale către pârâta B. nu a urmărit scoaterea definitivă a acestora din patrimoniul reclamantei, ci doar cu titlu temporar, până la soluţionarea recursului ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 de către instanţa supremă ("Având în vedere că executarea silită imediată ar putea face imposibilă şi extrem de costisitoare restabilirea situaţiei anterioare în ceea ce priveşte recuperarea bunurilor de către A., în caz de admitere, în tot sau în parte, a recursului"), nu se poate vorbi despre o intenţie a reclamantei de micşorare a patrimoniului, întrucât o astfel de operaţiune frauduloasă presupune un caracter definitiv, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum s-a arătat.

Eventual, s-ar fi putut vorbi despre o cauză ilicită a convenţiei din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din data de 17.06.2016, dacă transmiterea acestor bunuri s-ar fi realizat către pârâta B. cu titlu definitiv, iar nu până la momentul soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Considerentele instanţei de apel potrivit cărora reclamanta a urmărit să-şi ascundă o parte din patrimoniu pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către numita E., împrejurare de natură a conferi convenţiei încheiate o cauză ilicită, sunt, în accepţiunea recurentei, nelegale, scopul convenţiei neaflându-se sub incidenţa prevederilor art. 1237 şi art. 1238 alin. (2) din C. civ.

În al doilea rând, la momentul încheierii convenţiei din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016, hotărârea prin care reclamanta a fost obligată la plata către numita E. a sumei de 670.031,98 RON daune-interese şi a sumei de 26.787,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (decizia civilă nr. 517/05.04.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în dosarul nr. x/2013) nu era definitivă, reclamanta formulând recurs împotriva acesteia.

Cum decizia civilă nr. 517/05.04.2016 a Curţii de Apel Braşov nu se bucura de autoritate de lucru judecat la momentul încheierii convenţiei din 14 iunie 2016 şi a contractului de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016, recurenta-reclamantă consideră că avea dreptul de a dispune în mod neîngrădit de aceste bunuri, neexistând nicio dispoziţie legală care să o împiedice să procedeze în acest sens.

În al treilea rând, coroborat cu împrejurarea că inalienabilitatea prevăzută în convenţia din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016, urma să îşi producă efectele pe o durată limitată în timp (respectiv până la momentul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea să pronunţe o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013) şi cu faptul că actele juridice menţionate au fost încheiate anterior pronunţării deciziei în recurs în dosarul indicat, un alt motiv care denotă că nu ne aflăm în prezenţa unei cauze ilicite este şi acela că recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei Curţii de Apel Braşov a fost admis, dreptul de creanţă al numitei E. fiind astfel inexistent.

Temerile reclamantei privind imposibilitatea ori costurile exorbitante determinate de o eventuală restabilire a situaţiei anterioare, în cazul executării silite demarate de către E., s-au dovedit a fi reale şi justificate, soluţia de admitere a recursului pe care reclamanta l-a formulat de către instanţa supremă dovedind lipsa unor scopuri frauduloase ale părţii la încheierea convenţiei din 14 iunie 2016 şi a contractului de cesiune a părţilor sociale.

Având în vedere că inalienabilitatea convenită cu intimata-pârâtă B. urma să îşi producă efectele exclusiv până la pronunţarea deciziei în recurs de către instanţa supremă (indiferent de soluţia dată acestuia), că ambele acte juridice au fost încheiate anterior existenţei unei hotărâri definitive în dosarul nr. x/2013, precum şi faptul că s-a admis recursul pe care reclamanta l-a promovat, încheierea convenţiei din 14 iunie 2016, materializată ulterior prin contractul de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016, nu a fost animată de rea-credinţă din partea reclamantei A. şi de scopul ascunderii unei părţi din patrimoniu pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către numita E., cauza convenţiei nefiind una ilicită. Aşadar, recurenta-reclamantă se poate prevala de clauza de inalienabilitate din convenţia din 14 iunie 2016, contrar instanţei de apel, care nu a făcut aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial prevăzute în această materie.

Având în vedere acest drept de a obţine rezoluţiunea contractului în cazul nesocotirii clauzei de inalienabilitate (care există nu doar în contractele cu titlu oneros, ci şi în contractele cu titlu gratuit, obligaţia asumată de către dobânditor de a nu înstrăina bunul conferind contractului cu titlu gratuit un caracter sinalagmatic), pe care legiuitorul îl conferă înstrăinătorului, nu se poate susţine faptul că exercitarea acestuia ar putea fi paralizată prin invocarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Înţelegerea ca cesiunea de părţi sociale să producă efecte pe o durată limitată de timp, respectiv până la momentul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va pronunţa o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013, are natura juridică a unei clauze de inalienabilitate, în conformitate cu prevederile art. 627-art. 629 din C. civ.

Potrivit art. 627 alin. (4) din C. civ., clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.

Prin urmare, într-o convenţie din care rezultă obligaţia de a transfera proprietatea unui bun, debitorul (în speţă, pârâta B.) este ţinut să nu înstrăineze bunul niciunei alte persoane decât creditorului (în speţă, reclamanta) între data încheierii convenţiei şi data transferului proprietăţii către creditor.

Efectul principal al unei astfel de clauze de inalienabilitate constă în limitarea atributului dispoziţiei juridice, întrucât dreptul care formează obiectul acesteia nu poate fi înstrăinat prin acte juridice inter vivos.

Titulara recursului consideră că intimata-pârâtă B. era obligată să nu înstrăineze părţile sociale pe care reclamanta i le-a transmis niciunei alte persoane, întrucât respectivele părţi sociale urmau să revină în patrimoniul său odată cu pronunţarea unei hotărâri definitive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2013.

Această interdicţie de înstrăinare a părţilor sociale dobândite de B. a dat naştere unei indisponibilizări cu caracter real, legate indisolubil de bunurile transmise, aflându-ne astfel în prezenţa unei veritabile clauze de inalienabilitate.

Prin raportare la prevederile art. 627 alin. (1) teza I din C. proc. civ., există două condiţii speciale de validitate a clauzei voluntare de inalienabilitate care se adaugă condiţiilor de valabilitate proprii actului juridic în care este inserată sau la care se referă această clauză: durata de cel mult 49 de ani; interesul serios şi legitim.

În opinia recurentei, ambele condiţii speciale instituite de art. 627 alin. (1) teza întâi din C. civ. au fost respectate prin clauza de inalienabilitate formând obiectul convenţiei din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016.

Astfel, durata efectelor inalienabilităţii a fost una limitată, mai mică de 49 de ani, respectiv până la momentul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urma să pronunţe o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013.

În ceea ce priveşte interesul serios şi legitim, s-a arătat că acesta există şi trebuie analizat în speţă în persoana celei care a instituit clauza de inalienabilitate, respectiv a reclamantei A..

Interesul serios şi legitim în inserarea clauzei de inalienabilitate a fost determinat şi de temerile reclamantei privind imposibilitatea ori costurile exorbitante pe care le-ar fi implicat o eventuală întoarcere a executării, cu atât mai mult cu cât aceste temeri s-au dovedit a fi reale şi justificate, faţă de soluţia de admitere a recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul în care dreptul de creanţă al numitei E. ar fi fost consfinţit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, o eventuală imposibilitate pentru cea dintâi de a urmări părţile sociale formând obiectul contractului din 17 iunie 2016 nu s-ar fi datorat reclamantei, ci intimatei-pârâte B., ca urmare a încălcării de către aceasta a clauzei de inalienabilitate şi înstrăinării părţilor sociale către C., deşi la momentul soluţionării recursului de către instanţa supremă s-a născut în sarcina intimatei-pârâte B. obligaţia de a restitui bunurile transmise.

Atât timp cât recursul formulat a fost admis, dreptul de creanţă al numitei E. fiind inexistent, interesul reclamantei în stipularea clauzei de inalienabilitate a fost unul pe deplin legitim şi serios.

Nici împrejurarea că în cuprinsul convenţiei din 14 iunie 2016 părţile au arătat că aceasta are caracter de act secret, contractele şi operaţiunile juridice de donaţie a imobilului şi de cesiune a părţilor sociale având caracter public, nu poate fi calificată drept dovadă a unei cauze ilicite, mecanismul juridic al simulaţiei fiind unul permis de lege şi sancţionat cu inopozabilitatea actului secret, iar nu cu nulitatea absolută a acestuia.

Recurenta a mai susţinut faptul că nu a fost de acord cu transferul părţilor sociale din patrimoniul intimatei B. în patrimoniul intimatei C., nu a fost iniţiatoarea acestui demers şi nu s-a implicat în procedura de cedare a părţilor sociale către intimata-pârâtă C..

De altfel, pentru ca intimata B. să fi avut o asemenea posibilitate ar fi fost necesar să încheie cu reclamanta un act adiţional la convenţia din 14 iunie 2016, prin care părţile să fi înlăturat inalienabilitatea stipulată în cuprinsul acesteia (principiul simetriei formelor, mutuus consensus, mutuus dissensus), ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

În accepţiunea recurentei, numai printr-un contract nou părţile ar fi putut înlătura efectele clauzei de inalienabilitate (cealaltă modalitate prin care se poate ajunge la un asemenea rezultat fiind autorizarea dobânditorului de către instanţă de a dispune de bunul indisponibilizat dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a dispărut sau dacă un interes superior o impune - art. 627 alin. (2) din C. civ.).

Drept urmare, având în vedere existenţa clauzei de inalienabilitate în cuprinsul convenţiei din 14 iunie 2016 şi nerespectarea acesteia de către intimata-pârâtă B., recurenta-reclamantă A. apreciază că instanţa de apel trebuia să admită apelul promovat în cauză şi să dispună, făcând aplicarea art. 629 alin. (1) din C. civ., rezoluţiunea convenţiei din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016, încheiate între reclamantă şi B..

O astfel de obligaţie asumată prin intermediul unei clauze de inalienabilitate presupune şi o indisponibilizare cu caracter real a bunurilor, în speţă părţile sociale, ceea ce justifică nu numai rezoluţiunea contractului dintre înstrăinător şi dobânditor, dar şi anularea contractului subsecvent încheiat între dobânditorul care nu şi-a respectat obligaţia de a nu înstrăina şi terţul, care în realitate este fiica reclamantei.

În ciuda obligaţiilor pe care intimata-pârâtă B. şi le-a asumat potrivit convenţiei din 14 iunie 2016, fără ca recursul să fi fost soluţionat şi fără să aibă acordul reclamantei, au fost cesionate mai departe părţile sociale de la pârâta F. către pârâta C., fiica reclamantei.

În cuprinsul hotărârii adunării generale din 11 decembrie 2016 se face menţiune despre împrejurarea că pârâta B. (în calitate de cedentă) declară pe propria răspundere că a primit de la cesionara C. întreaga valoare ce reprezintă părţile sociale transmise, respectiv suma totală de 628.000 RON.

În realitate însă, preţul nu s-a plătit niciodată, întrucât cedenta şi cesionara nu au putut face dovada achitării respectivei sume de bani. Potrivit recurentei, suma ce a reprezentat preţul cesiunii nu putea fi achitată decât prin virament bancar, având în vedere cuantumul însemnat al acesteia şi legislaţia fiscală în materie, în vigoare la acel moment.

Aşadar, pârâta B. şi-a nesocotit obligaţia de inalienabilitate a părţilor sociale pe care reclamanta A. i le-a cesionat, aspect care conduce la desfiinţarea convenţiei încheiate cu reclamanta şi, ca o consecinţă, la desfiinţarea actelor subsecvente. Au fost menţionate prevederile art. 629 alin. (2) din C. civ., conform cărora înstrăinătorul poate să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.

Faţă de această dispoziţie legală, recurenta-reclamantă consideră că este îndreptăţită să obţină anularea convenţiei subsecvente încheiate între intimatele-pârâte B. şi C., întrucât este beneficiarul clauzei de inalienabilitate, iar promovarea unei astfel de acţiuni reprezintă singura cale pentru a putea redobândi cele 62.701 de părţi sociale. A mai arătat că această cesiune intervenită între cele două intimate nu a avut alt scop decât acela de a permite fiicei reclamantei să îşi însuşească pe nedrept părţile sociale. Intimata C. a avut întotdeauna cunoştinţă despre motivele reale care au determinat-o pe reclamantă să cedeze părţile sociale către nepoata sa, intimata B., însă a profitat de întreaga situaţie pentru a prelua D. S.R.L.

Având în vedere că se impune rezoluţiunea convenţiei din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016, ca urmare a încălcării clauzei de inalienabilitate de către intimata-pârâtă B., nici actul subsecvent, respectiv convenţia de cesiune a părţilor sociale încheiată între pârâta B. şi pârâta C. la data de 11 decembrie 2016, nu poate rămâne valabil, sens în care se impune anularea acestuia.

Ca efect al acestor două sancţiuni (rezoluţiune şi nulitate relativă), în speţă trebuie să opereze şi principiul restabilirii situaţiei anterioare actelor juridice atacate prin acţiunea dedusă judecăţii, potrivit art. 1635 şi următoarele din C. civ., în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin revenirea în proprietatea reclamantei a celor 62.701 de părţi sociale deţinute în cadrul societăţii D. S.R.L.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatele C. şi D. S.R.L. au transmis la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei instanţei de apel, ca temeinică şi legală.

Prin rezoluţia din 31 octombrie 2023 s-a fixat termen la data de 8 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cu referire la art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.. În concret, a susţinut faptul că instanţa de apel a invocat, în mod nelegal, dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. şi că nu a avut în vedere prevederile art. 478 alin. (4) din acelaşi cod.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului.

În acest sens, se cuvine a fi menţionat art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) din acelaşi cod, potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4) – (6) din C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi.

În considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 din C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie. De asemenea, pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) – (4) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi. Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

În cauza de faţă, Curtea de Apel Braşov, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a statuat tribunalul.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă.

Petitele acţiunii înregistrate de reclamanta A., astfel cum au fost menţionate în cererea de chemare în judecată, sunt următoarele:

- rezoluţiunea convenţiei din data de 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din data de 17 iunie 2016, pe care l-a încheiat cu pârâta B.;

- anularea actului subsecvent, respectiv a convenţiei de cesiune a părţilor sociale încheiată între pârâta B. şi pârâta C. la data de 11 decembrie 2016;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară prin revenirea în proprietatea ei a 62.701 părţi sociale deţinute în cadrul societăţii D. S.R.L.;

- indisponibilizarea tuturor părţilor sociale deţinute de pârâta C. în D. S.R.L. precum şi a activelor societăţii D. S.R.L. până la soluţionarea definitivă a cauzei;

În cuprinsul cererii de apel, la pagina 9, pct. 2.2, apelanta-reclamantă a solicitat anularea actului subsecvent, respectiv a convenţiei de cesiune a părţilor sociale încheiate între pârâta B. şi pârâta C. la data de 11 decembrie 2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, anume revenirea în proprietatea reclamantei a 62.701 părţi sociale deţinute în cadrul societăţii D. S.R.L.

Apelanta a susţinut faptul că, printr-o înţelegere frauduloasă cu numita C., făcută cu scopul evident ca aceasta din urmă să îşi însuşească părţile sociale şi să o înlăture pe reclamantă definitiv din D. S.R.L., pârâta B. a încălcat obligaţia de a nu face pe care şi-a asumat-o, iar la data de 11 decembrie 2016, concomitent cu retragerea sa din societate, i-a cedat părţile sociale. În ciuda obligaţiilor pe care intimata-pârâtă B. şi le-a asumat potrivit convenţiei din 14 iunie 2016, fără ca recursul să fi fost soluţionat şi fără să aibă acordul reclamantei, au fost cesionate mai departe părţile sociale de la pârâta F. către pârâta C., fiica reclamantei. În cuprinsul hotărârii adunării generale din 11 decembrie 2016 se face menţiune despre împrejurarea că pârâta B. (în calitate de cedentă) declară pe propria răspundere că a primit de la cesionara C. întreaga valoare ce reprezintă părţile sociale transmise, respectiv suma totală de 628.000 RON. În realitate însă, preţul nu s-a plătit niciodată, întrucât cedenta şi cesionara nu au putut face dovada achitării respectivei sume de bani. Potrivit recurentei, suma ce a reprezentat preţul cesiunii nu putea fi achitată decât prin virament bancar, având în vedere cuantumul însemnat al acesteia şi legislaţia fiscală în materie, în vigoare la acel moment.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-reclamante, de anulare a convenţiei subsecvente, întemeiată pe împrejurarea neachitării preţului cesiunii de către pârâta C., Înalta Curte constată că a fost formulată în cadrul cererii de apel şi, în raport de limitele judecăţii realizate prin sentinţa primei instanţe şi de dispoziţiile procedurale evocate, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că este un motiv nou de nulitate a actului subsecvent reprezentat de convenţia de cesiune a părţilor sociale, încheiat de pârâtele B. şi C..

Aşadar, Curtea de Apel Braşov a constatat, cu justeţe, că acest motiv de nulitate a convenţiei nu a fost invocat de reclamantă în faţa primei instanţe şi, pe cale de consecinţă, nu l-a analizat, respectând dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Nu poate fi reţinută nici critica adusă de recurentă deciziei instanţei de apel, din perspectiva faptului că aceasta nu a avut în vedere prevederile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

Art. 478 din C. proc. civ. stabileşte limitarea efectului devolutiv la aspectele supuse judecăţii în prima instanţă, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, iar alin. (3) consfinţeşte imutabilitatea obiectului acţiunii în calea de atac, pentru a asigura menţinerea controlului judiciar strict la ceea ce a fost dezbătut şi soluţionat anterior.

Contrar celor susţinute prin recursul formulat, în acţiunea introductivă, reclamanta A. a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea convenţiei din 14 iunie 2016, invocând faptul că pârâta B. şi-a încălcat obligaţia contractuală de a nu înstrăina bunurile menţionate şi de a le restitui la momentul convenit. În dezvoltarea petitului referitor la anularea convenţiei de cesiune a părţilor sociale încheiate de către pârâtele B. şi C. la data de 11 decembrie 2016, reclamanta a arătat că este îndreptăţită să obţină această anulare, întrucât este beneficiarul clauzei de inalienabilitate.

Instanţa de recurs reaminteşte că, prin Decizia nr. 28/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. – care dispune că "părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe" – este incident în cazul pretenţiilor implicite sau virtuale, rămase în mod eronat nesoluţionate de prima instanţă, deşi au făcut obiectul învestirii acesteia, fără a permite, sub pretextul explicitării cererilor ori apărărilor din prima instanţă, formularea unor cereri noi în apel.

Această ipoteză presupune o conexiune strânsă între pretenţii, absentă în cauză, câtă vreme instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., B. şi D. S.R.L., iar solicitarea reclamantei de anulare a convenţiei subsecvente, întemeiată pe împrejurarea neachitării preţului părţilor sociale de către cesionara C. nu a făcut obiectul analizei tribunalului, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Braşov.

În concluzie, includerea în obiectul material al acţiunii, sub pretextul explicitării pretenţiilor conform art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., a acestui motiv nou de anulare a actului subsecvent încalcă prevederile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., tinzând la schimbarea cadrului procesual configurat în primă instanţă.

Cu referire la critica ce vizează nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind supusă casării, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns criticilor invocate, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Pretinzând că instanţa de apel a nesocotit principiul obligativităţii motivării hotărârii pronunţate, argumentaţia juridică a deciziei recurate nefurnizând elemente din care să reiasă că s-a procedat la o a doua judecată a cauzei în fond, la o evaluare proprie a materialului probatoriu existent şi a prevederilor legale incidente, recurenta-reclamantă îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea introductivă. Or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Întrucât decizia recurată corespunde obligaţiei legale de a explica soluţionarea dată apelului, prin expunerea argumentelor fundamentale care erau susceptibile de a justifica soluţia, se poate concluziona şi că nu s-a adus nicio atingere garanţiilor procesului echitabil.

Nici motivul de recurs ce vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, nu poate fi reţinut.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept substanţial prevăzute în materia cauzei actului juridic (art. 1235-art. 1239 din C. civ.) şi în materia clauzei de inalienabilitate (art. 627-art. 629 din C. civ.).

În considerentele deciziei atacate, Curtea de Apel Braşov a reţinut că prima instanţă a acordat, în mod corect, valoare juridică apărărilor formulate, respingând cererea reclamantei. A mai reţinut că, în demersul său de a înlătura efectele convenţiei încheiate la data de 14 iunie 2016 cu pârâta B., materializată prin contractul de cesiune a părţilor sociale din 17 iunie 2016, reclamanta nu se putea prevala de propria sa culpă la încheierea acesteia.

În acord cu prima instanţă, Curtea de Apel Braşov a constatat că, rezultă cu evidenţă din conţinutul convenţiei, scopul ilicit şi imoral avut în vedere la încheierea acesteia, respectiv "evitarea executării silite a numitei A. de către numita E., până la soluţionarea definitivă a recursului promovat de către cea dintâi împotriva deciziei civile nr. 517/05.04.2016 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, în dosarul nr. x/2013, recurs care urmează să fie soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie". Cu alte cuvinte, prin convenţie s-a stipulat, în mod expres, că scopul acesteia îl reprezintă sustragerea bunurilor reclamantei de la o eventuală executare silită în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Soluţia pronunţată ulterior asupra recursului în dosarul menţionat nu prezintă importanţă, relevantă fiind reprezentarea psihică pe care a avut-o reclamanta la data încheierii convenţiei. Nici faptul că transferul părţilor sociale şi contractul de donaţie urmau să îşi producă efectele pe o durată limitată de timp, respectiv până la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013, nu are relevanţă şi nu validează cauza încheierii acestora. Or, pentru a împiedica legal demararea executării silite asupra bunurilor sale, reclamanta avea la îndemână mijloace legale, cum ar fi, de exemplu, promovarea unei cereri pentru suspendarea executării silite.

În ceea ce priveşte încălcarea clauzei de inalienabilitate de către pârâta B., în calea de atac a apelului reclamanta A. a invocat dispoziţiile art. 627 din C. civ.. Potrivit celor statuate de instanţa de prim control judiciar, astfel cum s-a reţinut anterior, cesiunea părţilor sociale deţinute de reclamantă la D. S.R.L. către pârâta B. (nepoata reclamantei) s-a realizat în scopul ilicit, imoral al ascunderii unei părţi din patrimoniu, pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către creditoarea reclamantei. Prin urmare, stipularea clauzei de inalienabilitate, potrivit căreia bunurile cesionate şi donate reveneau în patrimoniul reclamantei după momentul pronunţării unei hotărâri definitive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2013, nu s-a bazat pe un interes legitim şi serios. Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta a fost de acord ca pârâta B. să cesioneze părţile sociale, primite de la reclamantă, către pârâta C. (fiica reclamantei), cesiunea realizându-se chiar la cererea reclamantei.

Înalta Curte reţine că prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Înalta Curte reaminteşte faptul că instanţa supremă judecă în casaţie şi doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu şi pentru motive de netemeinicie.

În cauza de faţă, recurenta-reclamantă A. nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenţei acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătoreşti recurate, nu doar reiterarea susţinerilor părţii de la judecata în faţa instanţei de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecinţă, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov – secţia civilă, soluţie care înglobează şi cererea de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta-reclamantă A. în procedura recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi G. împotriva deciziei civile nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.