Admissibility of accessory intervention by creditors to support the debtor in insolvency appeals under the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2026

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 26 din 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, s-a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei A. S.A., ce face obiectul dosarului nr. x/2017, această procedură parcurgând în prezent perioada de reorganizare prin continuarea activităţii.

În cadrul procedurii insolvenţei, creditoarea B. a formulat o cerere de plată a unei creanţe curente în cuantum de 25.795.478,72 Euro, întemeiată pe un contract de împrumut şi un acord-cadru de achiziţie.

Cererea de plată a fost respinsă de administratorul judiciar C. prin raportul nr. x din 6 septembrie 2024.

Împotriva măsurilor cuprinse în raportul susmenţionat a formulat contestaţie debitoarea, prin administrator special, înregistrată la data de 19 septembrie 2024, sub număr de dosar asociat, solicitând, în esenţă, diminuarea creanţei deţinute de B. de la suma de 23.000.000 Euro la 20.356.550 Euro.

La termenul din 17 octombrie 2024, debitoarea, prin administrator special, a depus o cerere modificatoare a contestaţiei iniţiale, solicitând, în principal, modificarea raportului de analiză, în sensul respingerii cererii de plată a sumei de 23.000.000 Euro. În subsidiar, în măsura în care s-ar trece peste susţinerile potrivit cărora creditoarea B. nu deţine nicio creanţă curentă împotriva debitoarei, a solicitat să se dispună compensarea creanţelor reciproce deţinute de părţi.

Împotriva măsurilor cuprinse în raportul administratorului judiciar nr. 1740 din 6 septembrie 2024 a formulat contestaţie şi creditoarea B., înregistrată la data de 20 septembrie 2024, sub număr de dosar iniţial a231. A solicitat, în esenţă, recunoaşterea şi plata creanţei de 25.795.478,72 Euro şi anularea compensării creanţelor reciproce dispusă prin raport.

În raport de această contestaţie formulată de creditoare, debitoarea a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat anularea notificării B. din 17 iulie 2023 având ca obiect rezilierea contractului de împrumut şi a acordului-cadru de achiziţie şi constatarea faptului că cele două acte juridice perfectate de părţi sunt în continuare în vigoare. A solicitat, de asemenea, obligarea B. la plata sumei de 127894.000 Euro, reprezentând prejudiciu cauzat debitoarei prin faptele culpabile ale creditoarei-contestatoare. În subsidiar, a solicitat compensarea creanţelor reciproce ale părţilor.

La termenul din 17 octombrie 2024, judecătorul sindic a dispus conexarea dosarului a231 la dosarul asociat a230 şi judecarea împreună a celor două contestaţii la raportul administratorului judiciar. La acelaşi termen, a constatat că debitoarea A. S.A. este decăzută din dreptul de a-şi modifica contestaţia, considerându-se învestit cu soluţionarea contestaţiei în forma în care a fost înregistrată iniţial pe rolul instanţei.

De asemenea, a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulate de debitoare şi formarea unui nou dosar asociat, nr. x/2017

Prin sentinţa civilă nr. 77/C din 17 iunie 2025, judecătorul sindic a respins contestaţia formulată de debitoarea A. S.A. împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar C. prin raportul nr. x din 6 septembrie 2024, publicat în B.P.I. nr. 15395 din 9 septembrie 2024.

A admis contestaţia formulată de creditoarea B. împotriva aceluiaşi raport, pe care l-a anulat în parte şi, soluţionând cererea de plată formulată de creditoare a constatat că debitoarea îi datorează, în temeiul art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, o creanţă curentă, certă, lichidă şi exigibilă compusă din 23.000.000 Euro (împrumut nerestituit potrivit contractului din 24 martie 2021), 1.644.657,53 Euro, dobândă remuneratorie pentru intervalul 1 aprilie 2023 - 15 ianuarie 2024) şi 178.643,76 Euro (dobândă penalizatoare pentru intervalul 16 ianuarie 2024 - 2 februarie 2024).

A respins celelalte pretenţii formulate prin cererea de plată şi a anulat dispoziţia de compensare a creanţelor reciproce.

Împotriva acestei hotărâri, precum şi împotriva încheierii din 17 octombrie 2024 au declarat apel debitoarea A. S.A., prin administrator special, precum şi administratorul judiciar C..

De asemenea, împotriva sentinţei nr. 77 din 17 iunie 2025 a Tribunalului Specializat Mureş a declarat apel şi creditoarea B..

Ambele apeluri au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. de dosar x/2017

În cadrul acestui dosar a formulat cerere de intervenţie accesorie, în sprijinul apelantei A. S.A., intervenienta-creditoare D.., Slovenia, prin care a solicitat admiterea apelului declarat de debitoare şi respingerea căii de atac declarate de creditoarea B..

Totodată, a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea debitoarei A. S.A. şi intervenienta E. S.R.L. Bucureşti, solicitând admiterea apelului debitoarei şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea evocării complete a fondului cauzei iar, în subsidiar, schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii contestaţiei B. şi admiterii contestaţiei A. S.A.

Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin încheierea din 8 decembrie 2025, a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenţie accesorie formulate de D.. şi E. S.R.L., constatând că sunt incompatibile cu procedura insolvenţei.

În temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data declanşării procesului (10 februarie 2017) a suspendat judecata apelurilor, până la soluţionarea recursurilor declarate de interveniente împotriva soluţiei de respingere a cererilor de intervenţie accesorie, ca fiind incompatibile cu procedura insolvenţei.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal au declarat recurs titularele celor două cereri de intervenţie accesorie, recursuri înregistrate la data de 31 decembrie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a Civilă, sub nr. x/2017/a230.1.

D.. a criticat încheierea recurată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel, reţinând că o cerere de intervenţie accesorie formulată de un creditor înscris în tabelul de creanţe al A. S.A. este incompatibilă cu procedura insolvenţei, a încălcat prevederile art. 61 şi art. 63 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Această critică este subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esenţă, instanţa de prim control judiciar şi-a fundamentat soluţia pe considerentul că un creditor, precum recurenta, ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de art. 59 din Legea nr. 85/2014, întrucât procedura insolvenţei presupune mecanisme speciale de contestare a unui raport al administratorului judiciar. Deoarece această procedură specială impune o soluţionare rapidă a contestaţiei, posibilitatea invocării de motive suplimentare în sprijinul uneia dintre părţi de către un intervenient accesoriu ar veni în contradicţie cu celeritatea procedurii.

O atare interpretare este, în opinia recurentei, fundamental greşită, întrucât, în cuprinsul Legii nr. 85/2014 nu există nicio prevedere care să conducă la concluzia că o cerere de intervenţie accesorie formulată de un creditor înscris în tabelul de creanţe ar fi inadmisibilă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, existenţa căii de atac a contestaţiei împotriva raportului administratorului judiciar, prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2014, nu lipseşte acelaşi creditor de posibilitatea formulării unei intervenţii accesorii. Contestaţia este un mijloc ofensiv prin care se poate ataca o măsură a administratorului judiciar, în vreme ce intervenţia accesorie este un mijloc defensiv, o simplă apărare, prin care se pot aduce argumente suplimentare pentru respingerea cererii de plată. Nu există suprapunere totală între motivele ce se pot invoca pe cele două căi, acestea putând varia în funcţie de interesul urmărit.

În dovedirea acestei opinii, recurenta a făcut analogie cu scopul pentru care se poate declara un apel incident. În mod asemănător, a arătat că şi creditoarea D. nu avea interesul să conteste raportul prin care practicianul în insolvenţă a respins cererea de plată a unei creanţe curente, dar are interes să susţină debitoarea faţă de contestaţia creditoarei, invocând pe cale de excepţie motive de nulitate ale contractelor pe care B. şi-a întemeiat cererea de plată şi alte mijloace de apărare.

Neatacarea de către creditori a măsurii administratorului judiciar de respingere a cererii de plată a unui creditor curent nu duce la asanarea tuturor cauzelor de nulitate şi ineficacitate ce afectează titlul ce constată acea creanţă.

Negarea dreptului de a invoca pe cale de apărare motive de nulitate ale unui act juridic este de natură să contravină prevederilor art. 1249 C. civ., art. 1262 C. civ. şi art. 13 C. civ.. Ca atare, nu s-ar putea prezuma că simpla reglementare a unei căi de atac speciale în materia insolvenţei ar putea conduce la "definitivarea" unei creanţe, dacă nu se invocă motive de nulitate a actului juridic exclusiv pe calea contestaţiei la raport.

În sensul celor susţinute, recurenta a invocat jurisprudenţa şi doctrina relevantă. De asemenea, a invocat jurisprudenţă a instanţei supreme care confirmă compatibilitatea între intervenţia accesorie şi procedura insolvenţei.

În sfârşit, recurenta a relevat că soluţionarea unei intervenţii accesorii nu contravine principiului celerităţii în procedura insolvenţei, calea contestaţiei împotriva raportului administratorului, sugerată de instanţa de apel, presupunând o mai mare prelungire a soluţionării aspectelor litigioase. Oricum, principiul celerităţii nu poate fi considerat superior altor principii şi garanţii din procesul civil, precum principiul aflării adevărului şi cel al dreptului la apărare al părţilor.

Recurenta E. S.R.L. a criticat, la rândul ei, încheierea din 8 decembrie 2025 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează încălcarea normelor privind comunicarea cererii de intervenţie accesorie şi, implicit, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că a depus cererea de intervenţie accesorie la termenul din 8 decembrie 2025, termen la care administratorul judiciar nu a fost prezent. Deşi instanţa de apel avea obligaţia de a comunica cererea de intervenţie accesorie prin B.P.I. şi de a amâna judecata, pentru ca administratorul judiciar să aibă posibilitatea de a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu, a revenit asupra dispoziţiei iniţiale de comunicare şi a pus în discuţie cererea şi compatibilitatea acesteia cu procedura insolvenţei, privând părţile de dreptul de a-şi exprima în contradictoriu poziţia cu privire la aceste chestiuni.

Procedând astfel, instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 64 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 42 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 precum şi, implicit, dreptul la apărare al administratorului judiciar şi principiul contradictorialităţii, reglementate de art. 13 alin. (1) şi (3) şi, respectiv, art. 14 alin. (1), (4), (5) şi (6) C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că au fost încălcate normele legale privind admisibilitatea cererii de intervenţie accesorie şi compatibilitatea acesteia cu procedura insolvenţei [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..].

Astfel, din prevederile art. 61 alin. (1) şi (3) şi art. 63 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. rezultă că unica condiţie pentru formularea unei cereri de intervenţie este justificarea interesului. În doctrină s-au relevat unele cazuri specifice în care formularea unei cereri de intervenţie voluntară este inadmisibilă, anume acţiuni strict personale, în materia căilor de atac în retractare, în materie contencioasă.

În niciun caz nu se poate vorbi de o incompatibilitate a acestei instituţii cu procedura insolvenţei, o atare opinie neexistând nici în doctrină şi nici în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Considerentul instanţei de apel, referitor la eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 57 din Legea nr. 85/2014 nu poate fi primit, câtă vreme pe calea intervenţiei accesorii nu se pretinde de către intervenient pentru sine dreptul dedus judecăţii ori un drept strâns legat de acesta, ci doar se sprijină apărarea unei părţi. Practic, s-ar putea vorbi de o eludare a acestor dispoziţii legale doar în măsura în care, prin intermediul unei cereri de intervenţie principale, un creditor ar încerca să exercite în fapt o contestaţie cu nerespectarea condiţiilor legii insolvenţei.

Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că în cadrul prevederilor Legii nr. 85/2014 nu se specifică o interdicţie expresă a cererilor de intervenţie accesorie. Din contră, art. 342 alin. (1) prevede explicit că prevederile legii speciale se completează cu cele ale C. proc. civ.

Ca atare, atunci când textul unei legi nu specifică excepţii nici interpretul legii nu are dreptul să introducă astfel de distincţii sau excepţii. În acest sens, recurenta a invocat jurisprudenţă relevantă a instanţelor naţionale.

Prin întâmpinare, intimata debitoare A. S.A. a solicitat admiterea recursurilor, întrucât în adevăr, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 61 şi art. 63 din C. proc. civ.

Intimata-creditoare B. a solicitat respingerea celor două recursuri, ca nefondate, deoarece intervenţia din dreptul comun este, în general, inadmisibilă în litigiile specifice procedurii insolvenţei, fiind de natură să perturbe cursul special (colectiv şi derogatoriu) şi rapid al acesteia.

Recursurile de faţă sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a criticilor formulate prin cele două cereri de recurs, instanţa reţine principalele aspecte factuale şi legale ce au determinat formularea, în etapa procesuală a apelului, a cererilor de intervenţie voluntară accesorie, menite să sprijine poziţia apelantei-debitoare, cereri considerate de instanţa de apel ca fiind incompatibile cu procedura insolvenţei şi, ca atare, respinse ca inadmisibile.

Astfel, creditoarea B. a formulat, pe parcursul perioadei de reorganizare, în condiţiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, o cerere de plată a unei creanţe curente, întemeiată pe rezoluţiunea unilaterală a două contracte perfectate cu debitoarea în anul 2021, un contract de împrumut şi, respectiv un contract-cadru de achiziţie. Urmare analizei realizate de administratorul judiciar, cererea de plată a creanţei curente a fost respinsă, prin raportul nr. x din 6 septembrie 2024 (raportul contestat), reţinându-se, în esenţă, existenţa unei creanţe în cuantum de 23.000.000 Euro, constând în împrumut nerestituit de către debitoare, dar şi stingerea acesteia, prin compensare cu creanţa reciprocă deţinută de debitoare împotriva B., în sumă de 127.894.000 Euro.

Împotriva măsurii dispuse de administratorul judiciar, în raport de prevederile art. 75 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, în referire la art. 59 alin. (5) - (7) din acelaşi act normativ, au formulat contestaţii atât debitoarea persoană juridică, prin administrator special, cât şi creditorul curent, contestaţii soluţionate de judecătorul sindic prin sentinţa nr. 77 din 17 iunie 2025.

În esenţă, prin hotărârea susarătată, a fost respinsă contestaţia debitoarei A. S.A. şi admisă în parte contestaţia creditoarei B., fiindu-i recunoscută acesteia din urmă, în temeiul art. 106 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, o creanţă curentă, certă, lichidă şi exigibilă, constând în împrumut nerestituit, dobândă remuneratorie şi dobândă penalizatoare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât debitoarea cât şi creditoarea curentă B., iar în cursul soluţionării apelurilor au formulat cereri de intervenţie voluntară accesorie terţii-creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei D. şi E. S.R.L., pentru a sprijini apărarea apelantei-debitoare.

În etapa admisibilităţii în principiu, instanţa de apel nu a verificat dacă cele două cereri îndeplinesc condiţiile de formă, dacă a fost respectat termenul de formulare sau dacă intervenientele justifică un interes propriu, conex cu procesul. Altfel spus, instanţa de prim control judiciar nu a verificat dacă terţii, susţinând pe una dintre părţile iniţiale ale litigiului, respectiv pe apelanta-debitoare, urmăresc să preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situaţie de natură a compromite propriile lor drepturi.

Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin încheierea recurată, s-a limitat la a statua că cele două cereri de intervenţie accesorie sunt, de plano, incompatibile cu procedura insolvenţei, întrucât această procedură pune la îndemâna creditorilor un mecanism special de contestare, cel prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2014, care ar putea fi eludat de terţii care nu îl urmează.

Instanţa de recurs reţine, în acord cu motivele formulate prin cele două cereri de recurs, că nu există nicio prevedere în cuprinsul legii speciale, Legea nr. 85/2014, care să conducă la concluzia că o cerere de intervenţie accesorie, formulată de un creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei, ar fi, de plano, inadmisibilă. Dimpotrivă, potrivit prevederilor art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu contravin acestora.

Efectuând testul de compatibilitate între prevederile legii insolvenţei şi cele de drept comun, privind judecata în apel, Curtea de Apel Târgu-Mureş nu a evocat dispoziţiile speciale care, în adevăr, derogă de la normele C. proc. civ. privind judecata acestei căi ordinare de atac în reformare. Avem în vedere termenul de declarare a apelului, prevăzut de art. 43 alin. (2) din Codul insolvenţei, de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în B.P.I., constituirea dosarului trimis curţii de apel prin selectarea actelor ce interesează soluţionarea căii de atac de către judecătorul sindic, în copie certificată de grefierul şef, scurtarea termenelor de depunere a întâmpinării şi de fixare a termenului de judecată, în condiţiile art. 43 alin. (3) ş.a.m.d.

Instanţa de prim control judiciar, statuând în sensul incompatibilităţii între formularea unei cereri de intervenţie accesorie în această etapă procesuală a apelului, s-a raportat la prevederile codului insolvenţei ce vizează judecata contestaţiei în etapa fondului, prevăzute de art. 59 alin. (7) din legea insolvenţei. Dincolo de faptul că prevederile legii speciale care, în opinia instanţei de apel, împiedică formularea unei cereri de intervenţie accesorie, nu au legătură cu judecata apelului, reţine că niciunul din argumentele reţinute nu justifică soluţia recurată.

Astfel, contrar susţinerii instanţei de apel, contestaţia este un mijloc ofensiv prin care se poate ataca o măsură a administratorului judiciar, în vreme ce intervenţia accesorie este un mijloc defensiv, o simplă apărare care sprijină poziţia unei părţi. Din moment ce intervenientele-recurente au achiesat la soluţia administratorului judiciar, de respingere a cererii de plată a creanţei curente, este greu de apreciat în ce ar fi constat interesul lor de a ataca măsura în discuţie.

Mai mult, s-ar putea vorbi de o eludare a normelor prevăzute de art. 57 din Legea nr. 85/2014, aşa cum corect arată recurenta E. S.R.L., doar în măsura în care, prin intermediul unei cereri de intervenţie principale, un creditor ar încerca să exercite în fapt o contestaţie cu nerespectarea condiţiilor derogatorii ale Legii nr. 85/2014. În mod evident, nu este incidentă o atare situaţie în cadrul unei cereri de intervenţie accesorie, prin care se sprijină poziţia procesuală a uneia dintre părţile iniţiale ale litigiului, care a respectat pe deplin condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Nici argumentul instanţei de apel, potrivit căruia soluţionarea unei cereri de intervenţie accesorie ar contraveni principiului celerităţii în procedura insolvenţei, întrucât legea specială prevede termene imperative de soluţionare a contestaţiei, nu poate fi reţinut. Caracter imperativ are doar termenul de formulare a contestaţiei la raport, în vreme ce termenul de soluţionare prevăzut de lege este doar unul de recomandare. Este suficient să arătăm că, în etapa fondului, contestaţiile nu au fost soluţionate de judecătorul sindic în termenul prescris de lege, ci, în raport de complexitatea cauzei (cerere de plată întemeiată pe rezoluţiunea unilaterală a două contracte, convenţii guvernate de dreptul material străin, al cărui conţinut s-a impus a fi dovedit etc) judecata a durat aproape un an. În orice caz, principiul celerităţii şi urgenţa procedurii insolvenţei nu prevalează asupra altor principii şi garanţii din procesul civil cum sunt principiul aflării adevărului sau dreptul la apărare al părţilor.

În sfârşit, recurenta D.. a mai relevat că, a îmbrăţişa teza propusă de instanţa de apel, că simpla reglementare a unei căi de atac în materia insolvenţei ar putea conduce la "definitivarea" unei creanţe, la limitarea criticilor ce pot fi formulate doar la motivele invocate în termenul de 7 zile, cu excluderea tuturor cauzelor de nulitate şi ineficacitate ce afectează titlul ce stă la baza acelei creanţe, încalcă prevederile art. 1249, art. 1262 şi art. 13 C. civ.

Instanţa de recurs reţine că această susţinere este întemeiată, însă excedează analizei limitate pe care instanţa de apel a realizat-o în etapa admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie. Astfel, instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că astfel de cereri sunt incompatibile cu procedura insolvenţei, fără să identifice în cuprinsul legii speciale nicio interdicţie expresă şi nici să coroboreze norme care, pe cale de interpretare, ar putea conduce la o atare concluzie. Procedând astfel, instanţa de prim control judiciar nu a trecut la etapa următoare, de verificare, în raport de conţinutul concret al cererilor de intervenţie, a interesului propriu al intervenienţilor accesorii şi a legăturii juridice conexe cu procesul. În această etapă urma să verifice dacă intervenienţii accesorii pot să invoce, în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii, excepţii procesuale sau alte mijloace procesuale de apărare, chiar dacă partea pentru care au intervenit nu le-a invocat. Din această perspectivă, de altfel, jurisprudenţa şi doctrina sunt unanime în a accepta dreptul intervenientului de a formula astfel de apărări noi, întrucât, în caz contrar, această instituţie juridică ar fi, practic, aproape inutilă.

În sfârşit, în afara criticilor comune celor două recursuri, analizate în precedentele considerente, E. S.R.L. a mai invocat încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al administratorului judiciar, prin necomunicarea cererii de intervenţie a acesteia, pentru ca administratorul judiciar să aibă posibilitatea de a se pronunţa cu privire la admisibilitatea în principiu, contrar prevederilor art. 64 alin. (1), art. 13 alin. (1) şi (3) şi art. 14 alin. (1), (4), (5) şi (6) C. proc. civ.

Cu privire la această critică, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că, în adevăr, a existat o încălcare a normelor de procedură relative la comunicarea, către părţi a unei cereri de intervenţie, anterior pronunţării asupra admisibilităţii în principiu, neregularitate de natură să aducă atingere drepturilor procesuale ale administratorului judiciar.

Însă, în condiţiile art. 175 - art. 176 C. proc. civ., este vorba de un caz de nulitate condiţionată, virtuală şi relativă. Or, potrivit art. 178 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea protejată prin dispoziţia legală încălcată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă. Prin urmare, titularul cererii de intervenţie accesorie nu justifică interesul de a invoca încălcarea drepturilor procesuale ale administratorului judiciar, pe calea prezentului recurs.

Faţă de cele mai sus arătate, constată că instanţa de prim control judiciar, respingând cele două cereri de intervenţie accesorie, în interesul apelantei debitoare, de plano, pe considerentul incompatibilităţii acestei instituţii procesuale cu procedura insolvenţei, a încălcat prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportate la art. 61 şi art. 63 C. proc. civ., şi, ca atare, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aşa fiind, potrivit art. 64 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 310/2018 şi art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate împotriva încheierii din 8 decembrie 2025, cu consecinţa casării încheierii recurate şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea cererilor de intervenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele E. S.R.L. şi D.. împotriva încheierii de şedinţă din 8 decembrie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, pe care o casează şi trimite cauza spre soluţionarea cererilor de intervenţie, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 19 februarie 2026.