Moral damages for abusive insolvency petition based on proforma invoices: cassation annulled for failure to articulate valid grounds of illegality

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2026

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale datorate pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat ca urmare a dispariţiei logo-urilor (firmelor luminoase) de pe faţada centrului comercial B. şi la plata sumei de 130.000 euro cu titlu de daune morale datorate pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamantei prin formularea cu rea-credinţă de către pârâtă a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei.

Prin precizările din 02 septembrie 2021, reclamanta şi-a întemeiat capătul doi de cerere pe dispoziţiile art. 1349 C. civ.

Prin încheierea de şedinţa din 01 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a capătului 1 de cerere în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Totodată, a dispus disjungerea capătului 2 de cerere şi formarea unui nou dosar.

2. Cauza a fost înregistrată la data de 02 februarie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 2473 din 25.10.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă 1200 din 14.05.2024, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de completare a sentinţei 2473 din 25 octombrie 2022 formulată de pârâtă, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 13.000 cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 2473 din 25.10.2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1422 din 10 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a civilă, s-a respins apelul reclamantei ca nefondat.

De asemenea, a fost obligată apelanta la plata sumei de 2.000 RON către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, constând în onorariu de avocat, astfel cum a fost redus.

4. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, întrucât a reţinut inexistenţa faptei ilicite în sarcina pârâtei, constând în introducerea abuzivă a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei.

Potrivit recurentei, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, în temeiul contractului de închiriere încheiat între părţi, intimata a emis două facturi proforme în baza cărora a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, întrucât contractul nu conţine vreo clauză prin care să se prevadă posibilitatea emiterii de facturi proforme.

Mai mult, recurenta a susţinut că intimata a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că facturile proforme nu pot constata o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pentru a putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei.

În opinia recurentei instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, deoarece a ignorat interpretarea dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 cuprinse în decizia nr. 688 din 8 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat asupra rolului cauţiunii stabilite de judecătorul sindic în cauzele având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei. În acest sens, s-a subliniat faptul că judecătorul sindic a stabilit cauţiunea datorată încercând să descurajeze un demers abuziv.

Or, instanţa de apel în mod eronat a stabilit că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de pârâtă nu este abuzivă.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza oportunitatea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, întrucât aceasta ar fi fost respinsă, fiind formulată în baza unor facturi proforme, care nu au nicio valoare contabilă sau juridică.

În continuare, recurenta a prezentat actele efectuate în dosarul de insolvenţă pentru justificarea relei-credinţe a pârâtei în depunerea şi susţinerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Totodată, în justificarea caracterului abuziv al cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, recurenta a indicat jurisprudenţă relevantă.

Potrivit recurentei, pârâta a urmărit producerea unui rezultat vătămător părţii adverse în condiţiile în care demersul său procesual nu putea fi admis, iar rezultatul vătămător a constat în încercarea de a obţine achitarea unei sume nedatorate.

S-a mai arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi legătura de cauzalitate să fie prezumate. Despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată.

Cauza a fost înregistrată la 06 martie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 15 octombrie 2025, s-a fixat termen de judecată la 19 februarie 2026.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate că recurenta tinde a releva aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., precum şi a art. 147 din Constituţia României prin raportare la dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 688 din 8 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, în realitate aceasta solicită reanalizarea probatoriului din dosarul în care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei pentru a se stabili că prin facturile proforme emise de pârâtă nu se poate constata caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei.

De asemenea, în susţinerea criticilor privind reaua-credinţă a intimatei în depunerea şi susţinerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, recurenta a prezentat situaţia de fapt şi parcursul procesual al dosarului de insolvenţă.

Prin urmare, instanţa supremă constată că recurenta solicită reaprecierea situaţiei de fapt prin reanalizarea probelor administrate în dosarul de insolvenţă, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt supune analizei criticile de nelegalitate ale deciziei atacate conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici criticile privind dovedirea prejudiciului moral prin proba faptei ilicite şi evaluarea acestuia de către instanţă nu pot fi primite, întrucât, sub un prim aspect, în cauză, s-a stabilit inexistenţa faptei ilicite constând în acţiunea pârâtei de a introduce cu rea-credinţă o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei recurentei. În al doilea rând, recurenta nu a dovedit că prin formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei s-ar fi vătămat reputaţia acesteia în relaţia cu partenerii contractuali.

Mai mult, aceste critici vizează în realitate tot aspectele de netemeinicie a deciziei atacate prin reanalizarea situaţiei de fapt, chestiuni ce nu pot forma obiect al controlului instanţei de recurs.

În consecinţă, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, intervine sancţiunea nulităţii recursului pentru motivarea necorespunzătoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În acelaşi timp, se constată că nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, apte a fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1422 din 10 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs, Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 7.140 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 28 aprilie 2025 emisă de Cabinet de Avocat C. şi extrasul emis de D. din 30 aprilie 2025.

În consecinţă, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 7.140 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1422 din 10 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 7.140 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2026.