Port concession sub-lease extended to 2024 as arbitration challenge fails on legality review

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa la 15 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei arbitrale Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. la încheierea unui act adiţional la contractul de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004 prin punerea sa în acord cu caietul de sarcini, în sensul modificării termenului iniţial de valabilitate a contractului din 30 iunie 2021 cu cel din 16 decembrie 2024.

Prin sentinţa arbitrală nr. 1 din 11 mai 2021, Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa a admis acţiunea arbitrală şi a obligat-o pe pârâta arbitrală Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. să încheie cu reclamanta arbitrală A. S.R.L. un act adiţional la contractul de închiriere prin punerea sa în acord cu caietul de sarcini, în sensul modificării termenului iniţial de valabilitate a contractului cu cel din 16 decembrie 2024 şi să plătească reclamantei cheltuielile de judecată în cuantum de 48.588,73 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2021, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a solicitat anularea sentinţei arbitrale şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii ca nefondată, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) raportat la art. 613 C. proc. civ.

Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A., care a fost admisă în principiu la termenul de la 27 octombrie 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 4 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în anulare şi cererea de intervenţie accesorie, a anulat sentinţa arbitrală şi, în urma rejudecării, a respins acţiunea ca nefondată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 1755 din 27 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4 din 3 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, caracterul nefondat al criticilor subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că a fost respectat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 din acelaşi cod. S-a constatat că autoarea acţiunii în anulare a invocat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. inclusiv din perspectiva încălcării art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999, susţinând că A. S.R.L. nu putea subcontracta, nici măcar retroactiv, un dezmembrământ al drepturilor sale izvorâte dintr-un contract de concesiune pe o perioadă mai lungă decât permitea concesiunea la momentul subcontractării iniţiale.

Înalta Curte a mai reţinut că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece considerentele expuse în motivarea soluţiei de anulare a sentinţei arbitrale prin prisma art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999 au legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Referitor la criticile subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă a constatat că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare s-a rezumat la fundamentarea soluţiei sale pe o dispoziţie legală inaplicabilă raportului juridic dedus judecăţii. Faţă de faptul că la data perfectării actului juridic dedus judecăţii erau aplicabile dispoziţiile relevante cuprinse în Legea nr. 219/1998 şi H.G. nr. 216/1998, împreună cu prevederile legale tranzitorii cuprinse în art. II alin. (5) şi 10 din O.U.G. nr. 86/2007, complet ignorate de instanţa învestită cu acţiunea în anulare hotărâre arbitrală, Înalta Curte a admis recursul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2021*.

La 12 aprilie 2023 au formulat cerere de intervenţie accesorie în temeiul art. 70 şi art. 71 alin. (1) lit. a) si lit. g) şi alin. (3) din Legea nr. 367/2022, B. în numele şi pentru: C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., în nume personal împreună şi cu Q. S.R.L., în interesul pârâtei A. S.R.L. Aceste societăţi au menţionat că deţin calitatea de chiriaşi ai pârâtei A. S.R.L. pentru locaţiile din Portul Tomis, locaţii deţinute de pârâtă în baza contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004.

Cererea de intervenţie accesorie a fost încuviinţată în principiu la termenul de la 14 iunie 2023.

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 12 iulie 2023, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de reclamanta Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A., a respins cererea de intervenţie accesorie în interes alăturat reclamantei, formulată de intervenienţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, a admis cererea de intervenţie accesorie în interes alăturat pârâtei A. S.R.L., formulată de intervenientele C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., personal şi prin reprezentant B., conform Legii nr. 367/2022, precum şi de intervenienta Q. S.R.L. şi a obligat reclamanta la plata către pârâta A. S.R.L. a sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, precum şi la plata sumei de 5.950 RON către intervenienţii accesorii în interesul pârâtei, reprezentând onorariu avocaţial redus.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime ("CNAPM") S.A. şi recurenţii-intervenienţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că instanţa învestită cu soluţionare acţiunii în anulare a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ. în sensul că nu a ţinut cont de statuările din decizia instanţei supreme nr. 1755/2022 referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor tranzitorii edictate de art. II alin. (5) şi 10 din O.U.G. nr. 86/2007. Potrivit acestor texte de lege, durata închirierii nu putea depăşi perioada pentru care administraţia a primit în concesiune respectivul teren, conform art. II alin. (5) coroborat cu art. 276 din O.U.G. nr. 86/2007. În opinia autoarei căii de atac, curtea de apel ar fi trebuit să constate că hotărârea arbitrală a încalcat ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii, conform art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că nu au fost respctate dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864, art. 1270 coroborat cu art. 17 C. civ. şi art. II alin. (5) şi 10 din O.U.G. nr. 86/2007, precum şi principiul de drept "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi". Precizează că durata concesiunii reclamantei asupra Portului Tomis expira la 30 iunie 2021, conform contractului de concesiune nr. x/2001 încheiat cu Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, cu posibilitate de prelungire până în 2024 (conform caietului de sarcini - 20 de ani de la încheierea contractului în 2004), sub condiţia prelungirii concesiunii CNAPM S.A. şi că durata acestei concesiuni nu a fost prelungită, ci s-a încheiat un nou contract de concesiune cu nr. x din 31 octombrie 2008. În această situaţie, contractul încheiat cu pârâta nu mai putea fi prelungit.

Aceeaşi parte arată că, în mod greşit, curtea de apel a considerat că durata contractului poate continua până la termenul de 20 de ani prevăzut în caietul de sarcini, conform art. 44 alin. (1) şi (2) din contract, fără ca aceasta să însemne o modificare, respectiv o prelungire în temeiul art. 3 alin. (2) din contract.

Recurenta-reclamantă invocă şi intepretarea şi aplicarea greşită dispoziţiilor art. 969 C. civ. din 1864, art. II alin. (5) din O.U.G. nr. 86/2007 coroborat cu art. 276 din O.G. nr. 22/1999 (forma aplicabilă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 86/2007) şi încălcarea principiului "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi". Contrar celor reţinute de curtea de apel, afirmă că prevederile art. 969 sunt imperative deoarece stabilesc forţa obligatorie a contractelor şi că prin hotărârea arbitrală a fost modificat în mod nepermis termenul contractual. Susţine că este eronată şi statuarea instanţei în sensul că prevederile art. 1270 şi ale art. 17 C. civ. nu erau aplicabile în cauză.

Autoarea căii de atac consideră că au fost interpretate şi greşit aplicate prevederile art. 106 lit. a) şi b) şi art. 109 din Legea nr. 100/2016. Aceeaşi parte apreciază că se aplică normele în vigoare de la momentul acordării prelungirii şi nu cele de la data încheierii actului, iar contractul are ca obiect o concesiune de servicii întrucât este vorba de punerea la dispoziţia chiriaşului a întregului Port Tomis, în vederea exploatării, terenul având doar o utilizare conexă. Susţine că Legea nr. 100/2016 prevalează faţă de O.G. nr. 22/1999 şi faţă de Legea nr. 219/1998 şi că durata contractului nu putea fi prelungită decât în urma unei noi proceduri de atribuire.

Recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat recurenţii-intervenienţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa au solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea sentinţei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac susţin că pretenţiile pârâtei A. S.R.L. în sensul prelungirii termenului contractual până la 16 decembrie 2024 sunt neîntemeiate deoarece bunurile prevăzute la art. 35 lit. d) din O.G. nr. 22/1999 pot fi închiriate doar pe bază de licitaţie deschisă. Arată că în mod greşit curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864 sunt norme supletive, care reglementează raporturi de drept privat, fără a ţine seama de caracterul inalienabil al bunurilor din domeniul public, obiect al contractului de închiriere, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 213/1998. Aceeaşi parte apreciază că această inalienabilitate, coroborată cu principiul potrivit căruia "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi", interzice ca durata contractului de închiriere să depăşească durata de concesiune.

Recurenţii-intervenienţi au indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului recurenţilor-intervenienţi şi casarea sentinţei atacate.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-interveniente au invocat excepţia nulităţii recursurilor, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestora.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-intervenienţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, instanţa supremă notează că motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Deşi indică dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi nu formulează critici propriu-zise de nelegalitate împotriva considerentelor hotărârii atacate. Autorii căii de atac invocă în mod formal dispoziţiile O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căi navigabile, însă nu arată în concret de ce curtea de apel a încălcat sau a aplicat eronat normele de drept material sau care sunt aceste norme.

Susţinerile din memoriul de recurs relevă, în esenţă, aspectele de fapt legate de durata contractului de închiriere şi a celui de concesiune, şi încearcă să acrediteze teza caracterului imperativ al art. 969 C. civ. din 1864, pornind de la inalienalibilitatea bunurilor din domeniul public. Instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a reţinut, pe de o parte, inaplicabilitatea în cauză a anumitor texte de lege, care nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004, iar pe de altă parte a constatat că raporturile dintre părţi sunt raporturi contractuale de drept privat, guvernate de convenţia încheiată între ele, care se interpretează potrivit art. 969 C. civ. din 1864. Or, ceea ce contestă autorii căii de atac în realitate este modul în care curtea de apel a interpretat prevederile contractuale, ţinând cont chiar de voinţa părţilor.

Instanţa supremă a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, subliniind că ipoteza reglementată de acest text de lege nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competenţa arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenţiei arbitrale, competenţa instanţelor judecătoreşti. Acţiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenţii-intervenienţi nu şi-au respectat obligaţia impusă de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Referitor la excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., invocată de intimatele-interveniente prin întâmpinare, instanţa supremă o va respinge întrucât din memoriul de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., Înalta Curte va înlătura criticile prin care autoarea căii de atac invocă încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. întrucât curtea de apel a respectat indicaţiile de casare adresate prin decizia nr. 1755 din 27 septembrie 2022 în ceea ce priveşte analiza tuturor temeiurilor de drept indicate în acţiunea în anulare, "urmând a stabili dacă acestea erau aplicabile raportului juridic dedus judecăţii."

Contrar opiniei părţii, în sensul că acţiunea în anulare ar fi trebuit admisă pe motivul încălcării normelor edictate de art. II alin. (5) şi 10 din O.U.G. nr. 86/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căi navigabile, instanţa supremă observă că în considerentele deciziei de casare, pe care o invocă recurenta-reclamantă, nu s-a reţinut că aceste temeiuri de drept sunt incidente, ci s-a pus în vedere curţii de apel să verifice tocmai acest aspect. Consecutiv, cu ocazia noii judecăţi, instanţa a concluzionat că dispoziţiile art. 1270 coroborat cu art. 17 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză deoarece contractul a fost încheiat sub imperiul C. civ. din 1864, că prevederile art. 106 şi art. 109 din Legea nr. 100/2016 nu erau în vigoare la data încheierii contractului, că forma art. 35 din O.G. nr. 22/1999 indicată de parte a intrat în vigoare abia în anul 2017, conform modificărilor aduse prin Legea nr. 235/2017 şi că prevederile art. II alin. (5) şi 10 din O.U.G. nr. 86/2007 sunt străine de obiectul cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când au fost încălcate sau greşit aplicate normele de drept material.

Înalta Curte va înlătura şi criticile subsumate de recurenta-reclamantă acestui motiv de casare întrucât în mod corect a constatat curtea de apel că art. 1270 coroborat cu art. 17 C. civ. nu sunt incidente în cauză, raportat la data încheierii contractului (17 decembrie 2004). Noul C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, urmând a se aplica actelor şi faptelor juridice săvârşite după intrarea sa în vigoare, astfel cum prevede art. 6 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Pentru identitate de raţiune vor fi înlăturate criticile privind nerespectarea art. 106 şi art. 109 din Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii, în vigoare de la 26 mai 2016, precum şi cele privind prevalenţa acestei legi, ca lege specială, întrucât potrivit art. 116 din Capitolul VII – Dispoziţii tranzitorii şi finale, "se aplică procedurilor de atribuire a concesiunilor de lucrări sau a concesiunilor de servicii iniţiate după data intrării în vigoare a acesteia." şi "contractelor de concesiune încheiate după data intrării în vigoare a acesteia."

Instanţa supremă nu va avea în vedere nici criticile referitoare la greşita aplicare a art. 31 coroborat cu art. 35 şi II pct. 10 din O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căi navigabile deoarece norma indicată de recurenta-reclamantă nu este cea în vigoare la data încheierii contractului, ci a dobândit această formă în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 235/2017.

De asemenea, vor fi înlăturate criticile prin care se susţine că art. 969 C. civ. din 1864 este o normă imperativă care a fost încălcată de tribunalul arbitral şi că acţiunea în anulare ar fi trebuit admisă în temeiul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Conform art. 969 C. civ. din 1864, "conventiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante." Acest text de lege reglementează forţa obligatorie a convenţiilor între părţile care le-au încheiat, iar curtea de apel a validat voinţa părţilor pentru că a ţinut cont de prevederile contractului pe care le-a interpretat coroborat atunci când a analizat acţiunea în anulare. Rolul său era de a stabili dacă au fost sau nu respectate dispoziţiile imperative ale legii, iar instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a considerat că sentinţa arbitrală nu contravine dispoziţiilor legale care impun o anumită conduită subiectelor de drept.

Vor fi înlăturate şi criticile privind încălcarea principiului "nimeni nu poate transmite mai mult decât are" întrucât, cu ocazia stabilirii situaţiei de fapt, curtea de apel a constatat că la 31 octombrie 2008 s-a încheiat un nou contract de concesiune între reclamantă şi Ministerul Transporturilor, pe o durată de 49 de ani, care expiră la 31 octombrie 2057 şi a apreciat, în mod corect, că, ulterior acestui moment, a devenit posibilă materializarea voinţei părţilor privind acordarea dreptului de folosinţă pe o perioadă de 20 de ani de la data încheierii contractului de închiriere.

Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. II alin. (5) O.U.G. nr. 86/2007, se constată că acestea se aplică "pentru terenurile aparţinând domeniului public, care, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt utilizate de către operatorii economici pe baza unor contracte care nu sunt de închiriere sau de subconcesiune a terenurilor aparţinând domeniului public şi unde suprastructura aparţine respectivilor operatori economici" şi se referă încheierea unor contracte de închiriere/subconcesiune pentru terenurile respective între administraţiile portuare şi respectivii operatori economici, cu respectarea condiţiilor minime prevăzute de art. 276 din O.G. nr. 22/1999, republicată, cu modificările şi completările aduse prin O.U.G. nr. 86/2007.

Astfel cum corect a reţinut curtea de apel, prin acţiunea arbitrală, intimata A. S.R.L. a solicitat armonizarea, din punct de vedere al duratei, a contractului de închiriere cu caietul de sarcini, în temeiul dispoziţiilor art. 1075 şi art. 969 C. civ. din 1864, în interpretarea art. 44 din contract. Reclamanta arbitrală nu a solicitat nici prelungirea duratei contractului de închiriere dincolo de termenul stabilit de părţi şi nici încheierea unui nou contract, astfel încât să devină aplicabile alte temeiuri de drept decât cele indicate în cererea de arbitraj.

Pe de altă parte, referitor la temeiurile de drept indicate în acţiunea în anulare, Înalta Curte reiterează că prin decizia pronunţată în soluţionarea recursului din primul ciclu procesual, s-a pus în vedere curţii de apel să verifice incidenţa art. II alin. (5) O.U.G. nr. 86/2007, iar nu să aplice acest text de lege. Or, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a constatat că respectivele prevederi nu au legătură cu obiectul cauzei.

Recursul împotriva unei sentinţe pronunţate în soluţionarea unei acţiuni în anulare cunoaşte un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuţie situaţia de fapt, şi, pe de altă parte, urmăreşte modul în care curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă, sub aparenţa unei pretinse încălcări a nomelor imperative, critică modul în care au fost interpretate dispoziţiile art. 44 din contractul de închiriere, din perspectiva principiului forţei obligatorii edictat de art. 969 C. civ. din 1864. Procedând în acest fel, curtea de apel a dat deplină eficienţă acestui principiu şi a pus în aplicare contractul, care constituie "legea" părţilor. Stabilirea conţinutului acestei voinţe comune este rezultatul unui demers de apreciere şi coroborare a probelor din dosar, care nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., va admite excepţia invocată şi va anula recursul declarat de recurenţii-intervenienţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1 din 12 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi .

Faţă de soluţia de anulare a recursului declarat de recurenţii-intervenienţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, respectiv de respingere a recursului declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi recurenţii-intervenienţi Municipiul Constanţa Prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa la plata în solidar către intimata-pârâtă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.900 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimatele-interveniente. Instanţa supremă reţine că, în aplicarea art. 494 raportat la art. 452 C. proc. civ., pentru a se acorda cheltuielile de judecată, partea care le solicită trebuie să facă dovada existenţei acestora. Faţă de faptul că partea a depus la dosar un extras de cont aferent lunii iulie 2024, conform înscrisului aflat la filele x, fără a avea indicat numărul dosarului în legătură cu care a fost acordată asistenţa juridică şi fără a fi însoţit de facturi fiscale, instanţa supremă constată că nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa supremă apreciază că onorariul solicitat este proporţional cu munca depusă de avocatul intimatei-pârâte, că este justificat raportat la complexitatea cauzei şi că nu se impune diminuarea acestuia, astfel că va respinge cererea de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurenţii-intervenienţi, invocată de intimatele-interveniente prin întâmpinare.

Anulează recursul formulat de recurenţii-intervenienţi MUNICIPIUL CONSTANŢA PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA împotriva sentinţei civile nr. 1 din 12 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A., invocată de intimatele-interveniente prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1 din 12 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Obligă recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. şi recurenţii-intervenienţi MUNICIPIUL CONSTANŢA PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA la plata în solidar către intimata-pârâtă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.900 RON.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatele-interveniente L. S.R.L., P. S.R.L., D. S.R.L., B., G., K. S.R.L., O. S.R.L., F. S.R.L., J. S.R.L., N. S.R.L., C. S.R.L., E., I. S.R.L., M. S.R.L. şi Q. S.R.L.

Respinge cererea de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2024.