Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2309/2024 AI generated

Cumulation of late payment penalties with principal debt where creditor accepts delayed performance without express reservation under Civil Code Article 1,539.

Case Number Decizia nr. 2309/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the recourse as unfounded, upholding the appellate court's decision that upheld the first-instance judgment, thereby obligating the debtor company to pay the creditor €105,741.39 in late payment penalties. The dispute concerned a commercial sale of goods where the creditor sought contractual penalties for the debtor's late payment, with the debtor arguing that the creditor’s acceptance of late and staggered payments without explicit reservation constituted an unconditional acceptance of performance, thereby waiving the right to penalties. The court held that the clause penalty stipulated for non-performance on time allows cumulation with the principal claim unless the creditor renounces the right or accepts performance without reservation; it interpreted "without reservation" as unconditional acceptance, finding that the creditor’s conduct (including demands and correspondence) did not demonstrate such unconditional acceptance, and clarified that a creditor is not required to express a specific reservation for every partial payment to preserve the right to penalties, thus rejecting the debtor's interpretation of Civil Code Article 1,539.

Legislator headnote

AI generated

art. 499 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 13 C. civ, art. 488 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; Cumulation of late payment penalties with principal debt where creditor accepts delayed performance without express reservation under Civil Code Article 1,539: The dispute concerned a commercial sale of goods where the creditor sought contractual penalties for the debtor's late payment, with the debtor arguing that the creditor’s acceptance of late and staggered payments without explicit reservation constituted an unconditional acceptance of performance, thereby waiving the right to penalties. The court held that the clause penalty stipulated for non-performance on time allows cumulation with the principal claim unless the creditor renounces the right or accepts performance without reservation; it interpreted "without reservation" as unconditional acceptance, finding that the creditor’s conduct (including demands and correspondence) did not demonstrate such unconditional acceptance, and clarified that a creditor is not required to express a specific reservation for every partial payment to preserve the right to penalties, thus rejecting the debtor's interpretation of Civil Code Article 1,539.

Keywords

AI generated
debt payment contractual penalty clause civil judgment commercial dispute performance right partial claim

Cited Legislation

AI generated
art. 499 C. proc. civ
Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 13 C. civ
se opune cumulului clauzei penale cu executarea în natură a obligaţiei principale; procedând în acest mod, au făcut o justă aplicare a art. 13 C. civ., potrivit căruia "Renunţarea la un drept nu se prezumă."
art. 488 C. proc. civ
La 24.07.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) C. proc. civ
Examinând excepţia nulităţii, instanţa supremă urmează a o respinge, notând că în memoriul de recurs se regăsesc critici care se încadrează în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
art. 483 alin. (3) C. proc. civ
Pe cale de consecinţă, de vreme ce, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
art. 496 alin. (1) C. proc. civ
Serves as the legal basis for dismissing the recourse as unfounded.
art. 494 C. proc. civ
la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 11.104,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Serves as the legal basis for dismissing the recourse as unfounded.

art. 453 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ.

Cited in the dispositive to impose the obligation to pay litigation costs.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.09.2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 105.741,39 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere, dar şi să suporte cheltuielile de judecată avansate.

Prin sentinţa civilă nr. 2682/15.11.2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 105.741,39 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi suma de 8.831,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată de către S.C. B. S.A., calea ordinară de atac fiind respinsă, ca nefondată, prin decizia civilă nr. 645A/12.04.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă; apelanta a fost obligată să achite intimatei cheltuielile de judecată, în sumă de 5.319,12 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea ei, dar şi a sentinţei tribunalului, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a considerat, sub un prim aspect, că decizia recurată a nesocotit dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980, care stabilesc, la nivel de principiu, îndatorirea de coerenţă contractuală derivând din exigenţa bunei-credinţe; aşa fiind, a subliniat că o parte cocontractantă trebuie să aibă o conduită unitară şi conformă aşteptărilor rezonabile ale partenerului său; în acest context, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice art. 7, 8, 9, 77 şi 80 din Convenţie, pe care le-a citat, şi să observe că intimata nu a avut o conduită unitară şi conformă aşteptărilor sale rezonabile în privinţa debitului accesoriu reprezentat de penalităţi şi nici nu a luat măsurile adecvate pentru limitarea pierderii, ci a ales să adopte o poziţie duplicitară, acceptând pe de o parte eşalonări şi amânări la plata debitului principal, pe care i le-a solicitat motivat, dar pretinzând, după stingerea acestuia prin plată, şi accesoriile creanţei. În concret, recurenta a subliniat că, la mai bine de 3 luni de la data executării integrale a debitului principal (25.02.2022), intimata i-a pretins penalităţile de întârziere, ceea ce relevă un comportament de natură a înfrânge principiul nemo potest venire contra factum proprium.

În aceeaşi ordine de idei, autoarea căii de atac a susţinut că, şi în legislaţia internă, art. 1.539 C. civ. îi sprijină apărarea; astfel, a afirmat că textul respectiv reglementează modificarea implicită a obligaţiei în cazul în care creditorul acceptă executarea obligaţiei principale şi nu opune vreo rezervă. În contrast cu aspectele redate în considerentele deciziei atacate, în care instanţa de apel a reţinut că plata prin virament bancar nu îngăduie exprimarea unei rezerve, recurenta a apreciat că rezervele ar fi trebuit examinate în contextul, mai larg, al ansamblului acţiunilor şi inacţiunilor părţii adverse după momentul creditării contului său bancar, coroborat cu întreaga conduită contractuală, anterioară şi ulterioară; cu titlu de exemplu, a făcut trimitere la neexprimarea unei rezerve faţă de ceea ce a considerat a fi prima sa propunere de eşalonare a plăţilor, făcută la 05.03.2020, şi la clauza regăsită la art. XVI din contract.

Criticând statuarea curţii de apel, potrivit căreia normele speciale amintite nu ar fi aplicabile, cât timp părţile nu au modificat raportul obligaţional, ci au purtat negocieri care au condus la "modificări ale modalităţii de stingere a obligaţiilor", recurenta a arătat că modalitatea de stingere a obligaţiei nu s-a schimbat, ci a rămas constantă, prin plată, subliniind că decizia atacată reflectă o aplicare forţată a art. 13 C. civ.; totodată, a apreciat că au fost greşit aplicate şi dispoziţiile art. 1.266 C. civ., deoarece nu sensul literal al termenilor utilizaţi în contract primează, ci voinţa concordantă a părţilor, care ar fi trebuit identificată în urma unei analize a comportamentului lor ulterior.

După ce a evocat corespondenţa purtată cu intimata, titulara căii de atac a conchis că partea adversă nu a formulat nicio rezervă, ci a acceptat necondiţionat plata sumei a cărei amânare/eşalonare o agrease.

În final, reiterând că prin procesul-verbal din 05.03.2020 părţile au convenit noi scadenţe ale obligaţiei de plată – una la 30.03.2020, iar cealaltă în cursul anului 2020 –, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în care s-a considerat că, pentru a-i fi validată apărarea, era necesar ca partea adversă să fi renunţat expres la dreptul său de a pretinde accesoriile creanţei principale; în contrast, a apreciat că modificarea obligaţiei principale atrage şi alterarea celei accesorii, care nu are, în raport cu cea dintâi, o existenţă autonomă; de aceea, a susţinut că, prin intermediul unei expertize contabile, ar fi trebuit calculate penalităţile, prin raportare la noile termene de plată acordate de creditor, care a agreat, astfel, novarea obligaţiei iniţial asumate.

La 24.07.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în măsura respingerii excepţiei nulităţii astfel invocate, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Examinând excepţia nulităţii, instanţa supremă urmează a o respinge, notând că în memoriul de recurs se regăsesc critici care se încadrează în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul, precum şi decizia atacată, în limita criticilor expuse şi în cadrul exclusiv al controlului de legalitate, Înalta Curte, cu majoritate de voturi, reţine următoarele:

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru o facilă înţelegere a considerentelor deciziei de faţă, situaţia de fapt este plasată pe premisa încheierii, între părţi, a unui contract, care poartă nr. 20/25.04.2017, în baza căruia intimata a vândut recurentei produse de tip ambalaj pentru uz alimentar. Susţinând că recurenta nu şi-a îndeplinit la scadenţă obligaţia de plată a valorii produselor vândute, intimata a iniţiat demersul judiciar de faţă, în care pretinde plata penalităţilor de întârziere, calculate de la scadenţă.

Cererea a fost admisă de prima instanţă, a cărei hotărâre a fost confirmată în apel.

Criticând decizia atacată, recurenta a susţinut, sub un prim aspect, că aceasta nesocoteşte dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980, care stabilesc, de principiu, îndatorirea de coerenţă contractuală derivând din exigenţa bunei-credinţe; aşa fiind, a subliniat că o parte cocontractantă trebuie să aibă o conduită unitară şi conformă aşteptărilor rezonabile ale partenerului său; în acest context, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice art. 7, 8, 9, 77 şi 80 din Convenţie şi să observe că intimata nu a avut o conduită unitară şi conformă aşteptărilor sale rezonabile în privinţa debitului accesoriu reprezentat de penalităţi şi nici nu a luat măsurile adecvate pentru limitarea pierderii, ci a adoptat o poziţie duplicitară, acceptând pe de o parte eşalonări şi amânări la plata debitului principal, pretinzând însă, după stingerea acestuia prin plată, şi accesoriile creanţei. În concret, recurenta a subliniat că, ulterior executării integrale a debitului principal, intimata i-a pretins penalităţile de întârziere, ceea ce relevă un comportament care înfrânge principiul nemo potest venire contra factum proprium.

Această critică nu poate fi primită, iar sub acest aspect, decizia de faţă este rezultat al votului unanim al membrilor completului.

Fără a nega că textele art. 7, 8, 9, 77 şi 80 din Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 stabilesc îndatorirea de coerenţă contractuală derivând din exigenţa bunei-credinţe, Înalta Curte observă că abordarea recurentei este unilaterală şi de natură să nege faptul că această obligaţie revine ambelor părţi contractante. Or, după ce i-a fost livrată marfa, mecanismul contractual presupunea ca recurenta să achite la scadenţă plata acesteia; ca atare, aşteptarea rezonabilă a partenerului său, care urmărea să obţină plata la scadenţă a facturilor emise în schimbul produselor vândute, ar fi impus recurentei o conduită conformă; în schimb, aceasta invocă o pretinsă atitudine oscilantă a părţii adverse, care ar fi acceptat eşalonări şi amânări la plata debitului principal, dar ar fi pretins, după stingerea prin plată, şi accesoriile sumei.

Instanţa de apel a analizat susţinerea autoarei căii de atac, potrivit căreia intimata ar fi acceptat eşalonări şi amânări la plata debitului principal, pornind de la clauza regăsită în art. 12.1 din contract şi verificând conţinutul procesului-verbal din 05.03.2020 (invocat şi în memoriul de recurs), al somaţiilor din 25.11.2020 şi din 03.03.2021 emise de intimată, dar şi al propunerii acesteia din 10.03.2021; au fost avute în vedere şi somaţiile intimatei din 03.12.2021 şi din 25.01.2022, dar şi comportamentul ulterior al părţilor.

Toate aceste acte reprezintă probe administrate în dosar, iar reevaluarea lor nu mai este posibilă în stadiul procesual al recursului, cale extraordinară de atac în care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în limita, aşadar, a unui control de legalitate, care îl exclude pe cel de temeinicie.

Se cuvine însă notat că recurenta a invocat nesocotirea art. 1.266 C. civ., cu referire la art. 12.1 din contract, prin care părţile au stabilit un termen de plată "nu mai mare de 60 de zile de la emiterea facturii de către vânzător"; or, faţă de caracterul lipsit de echivoc al clauzei, instanţa supremă reţine că, în măsura în care, ca în cazul de faţă, sensul literal al exprimării concordă voinţei comune a părţilor – la data încheierii actului, nicio parte nesusţinând contrariul –, recursul la regulile de interpretare devine lipsit de utilitate.

Ca atare, considerentul curţii de apel, care a reţinut că probele administrate nu au demonstrat modificarea termenelor de plată iniţial agreate, ci au consemnat doar informarea intimatei asupra datei la care recurenta îşi propunea să execute obligaţiile deja scadente, a dobândit puterea lucrului judecat; şi în privinţa acestui aspect, membrii completului au exprimat o dezlegare unanimă.

Divergenţa a purtat însă asupra criticii prin care recurenta a reclamat pretinsa încălcare a art. 1.539 C. civ., text de lege potrivit căruia "Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei."

Dacă, în regulă generală, textul citat mai sus interzice cumulul executării în natură a obligaţiei principale şi al penalităţii, el introduce şi o excepţie, care are în vedere ipoteza în care părţile au agreat asupra unei clauze penale, în cazul în care obligaţia nu a fost executată la scadenţă sau în locul stabilit.

Cum, aşa cum s-a reţinut mai sus, considerentul curţii de apel, care a reţinut că probele administrate nu au dovedit o modificare a termenelor de plată iniţial stabilite, a intrat în puterea lucrului judecat, ca şi statuarea de fapt că plata a fost efectuată ulterior scadenţei, este incidentă ipoteza de excepţie din art. 1.539 C. civ., care îngăduie creditorului să pretindă atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii – conţinutul clauzei penale nefiind negat de părţi.

Partea finală a aceluiaşi text de lege reglementează două cazuri în care, chiar dacă penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit – ipoteză în care dreptul de a cumula clauza penală cu executarea în natură a obligaţiei principale este recunoscut de lege –, creditorul pierde acest beneficiu: când renunţă la acest drept ori când acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

Instanţele de fond au reţinut că societatea creditoare nu a renunţat la dreptul de a pretinde accesoriile creanţei iniţiale, înlăturând susţinerile pârâtei expuse în apărarare şi, astfel, prima ipoteză în care teza finală a art. 1.539 C. civ. se opune cumulului clauzei penale cu executarea în natură a obligaţiei principale; procedând în acest mod, au făcut o justă aplicare a art. 13 C. civ., potrivit căruia "Renunţarea la un drept nu se prezumă."

Ipoteza acceptării fără rezerve este cea care a determinat divergenţa între membrii completului.

Reiterând că dispoziţia finală a art. 1.539 C. civ. permite cumulul executării în natură a obligaţiei principale şi plata penalităţii, în cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit, "dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei", Înalta Curte, cu majoritate de voturi, reţine că sintagma "fără rezerve", rezultată din îmbinarea prepoziţiei "fără" şi a substantivului "rezerve", şi definind, în cuprinsul normei, un verb, are semnificaţia unei locuţiuni adverbiale, cu înţelesul unei acceptări necondiţionate.

De aceea, sensul textului de lege supus analizei este acela că doar în situaţia în care creditorul acceptă necondiţionat, fără rezerve, executarea obligaţiei ulterior împlinirii scadenţei sau în alt loc decât cel stabilit, el pierde dreptul de a cumula penalitatea cu executarea în natură a obligaţiei principale, chiar şi atunci când ea ar fi fost stipulată pentru neexecutarea la timp ori în locul agreat.

O parte care nu reclamă debitorului sub nicio formă depăşirea scadenţei sau nerespectarea locului plăţii se plasează în poziţia celui care acceptă fără rezerve, necondiţionat, plata cu întârziere sau în alt loc.

O astfel de conduită nu a fost identificată în speţă, cât timp, în considerentele deciziei atacate, curtea de apel a prezentat o serie de aspecte faptice, cu referire la întâlniri ale celor două părţi şi la corespondenţa pe care au purtat-o.

Derulate ulterior împlinirii scadenţei, ele au tocmai valenţa de a demonstra că societatea creditoare a reproşat debitorului depăşirea scadenţei; prin urmare, ea nu a acceptat fără rezerve plata cu întârziere şi şi-a conservat dreptul de a cumula penalitatea cu executarea creanţei principale.

Argumentele expuse în precedent demonstrează că dispoziţia adoptată prin decizia recurată, de a păstra hotărârea primei instanţe, care a obligat pârâta la plata penalităţii, este una care dă eficienţă dispoziţiilor legale analizate mai sus, aşa încât se impune menţinerea acesteia; în acest context, al raţionamentului prezentat în cele ce precedă, instanţa supremă notează că aspectul reţinut în considerentele hotărârii recurate, potrivit căruia plăţile debitoarei, făcute în sistem bancar, o împiedicau pe creditoare să exprime vreo rezervă, este eronat; cu toate acestea, cu majoritate de voturi, apreciază că a pretinde creditoarei să exprime o rezervă, cu ocazia fiecărei plăţi parţiale primite, pentru a face dovada că nu a acceptat în mod necondiţionat executarea tardivă a obligaţiei principale este nu numai o abordare opusă dezlegării sintagmei legale analizate mai sus, oferită prin prezenta decizie, ci şi expresia unei sarcini disproporţionate şi excesive, plasate în sarcina părţii deja prejudiciate de depăşirea scadenţei.

De aceea, constatând, cu majoritate, că niciuna dintre criticile formulate nu a fost de natură să contureze vreun viciu de legalitate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 11.104,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 645A/12.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 11.104,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2024.

Cu opinia separată a D-lui Judecător C., în sensul admiterii recursului, casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Opinia separată a judecătorului C.

Modul de interpretare şi de aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1539 C. civ., cu referire la teza finală a acestui text de lege " (...) dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei", a constituit obiectul divergenţei între membrii completului de judecată şi a plecat de la considerentul inserat în decizia atacată (criticat pe calea recursului) conform căruia "fiind vorba despre plăţi efectuate prin intermediul sistemului bancar, intimata nu avea nimic de făcut pentru a accepta executarea obligaţiei, neavând, astfel, nici ce rezerve să exprime".

Prin acest argument, instanţa de apel a înţeles să repudieze una din criticile expuse de pârâtă pe tot parcursul procesului, inclusiv prin motivele de apel, conform căreia penalităţile de întârziere cerute de către reclamantă nu ar fi datorate întrucât, la epoca efectuării plăţilor succesive (cu evidentă întârziere faţă de termenul iniţial convenit prin contract, dar şi a termenelor ulterioare de plată solicitate de debitoare, aspect necontestat de recurenta-debitoare), creditoarea nu a exprimat nicio rezervă astfel că, în acord cu exigenţele art. 1539 C. civ., creditoarea nu putea pretinde, pe lângă obligaţia principală care a fost executată benevol în natură, şi penalitatea de întârziere convenită.

Considerentul instanţei de apel, chemată să interpreteze şi să aplice dispoziţiile art. 1539 C. civ., sugerează aşadar ideea că, în ipoteza unor plăţi efectuate virament bancar, exprimarea unor rezerve de către creditorul care primeşte plata nu este obiectiv posibilă. Aşadar, raţionamentul pe care l-a impus instanţa de apel în interpretarea art. 1539 C. civ. a fost acela că, în cazul unor plăţi efectuate prin virament bancar, dispoziţiile art. 1539 teza finală, referitoare la acceptarea fără rezerve a executării obligaţiilor, nu sunt aplicabile deoarece într-o asemenea ipoteză exprimarea rezervelor nu ar fi posibilă.

În opinia mea, o astfel de concluzie este eronată, fiind consecinţa unei greşite interpretări şi aplicări a legii, ipoteză care se încadrează în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce ar fi impus casarea deciziei atacate.

În argumentarea opiniei separate reamintesc că, potrivit art. 1539 C. civ., "creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

Deşi legea nu defineşte termenul "acceptarea fără rezerve", nu a existat o divergenţă în cadrul completului în sensul că această sintagmă are semnificaţia unei acceptări necondiţionate a executării obligaţiei, deşi aceasta a fost îndeplinită în mod necorespunzător prin raportare la ceea ce s-a convenit.

Cele două ipoteze la care se referă textul de lege – renunţarea la drept şi acceptarea fără rezerve – nu sunt echivalente. Dacă renunţarea la dreptul de a cere penalitatea presupune o manifestare expresă şi neechivocă de voinţă deoarece, în acord cu art. 13 C. civ. "renunţarea la un drept nu se prezumă", acceptarea fără rezerve a executării obligaţiei cu întârziere presupune o valorificare probatorie a unei conduite contractuale, aceea de a primi plata fără exprimarea vreunei nemulţumiri cu privire la modul necorespunzător de executare a obligaţiei de către debitor, creditorul fiind singurul în măsură să aprecieze dacă această executare necorespunzătoare a fost sau nu prejudiciabilă pentru el.

Critica din recurs a vizat punctual interpretarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1539 C. civ. cu privire la sfera de aplicare a sintagmei "a acceptat, fără rezerve, executarea obligaţiei" iar, din această perspectivă, critica formulată era pertinentă şi fondată, ceea ce, în opinia mea, ar fi trebuit să conducă la admiterea recursului şi casarea deciziei atacate deoarece raţionamentul instanţei de apel s-a fundamentat, în parte, pe o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1539 teza finală C. civ.. În acest sens, este de observat că şi opinia majoritară din complet a acceptat că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel, conform căruia "plăţile debitoarei, făcute în sistem bancar, o împiedicau pe creditoare să exprime o rezervă, este eronat (...)".

Sub un prim aspect, interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 1539 C. civ. este una restrictivă şi conduce la restrângerea nejustificată a sferei de aplicare a acestora, cel puţin cu privire la sintagma "acceptarea fără rezerve a executării obligaţiei", în sensul că această sintagmă ar fi incidentă numai în acele ipoteze în care plata se efectuează între persoane prezente, în contextul în care, este de necontestat că, astăzi, plăţile unor sume de bani, efectuate în derularea raporturilor juridice, mai ales între profesionişti, se realizează prin virament bancar, adică între absenţi.

Concluzia instanţei de apel, care restrânge nejustificat sfera de aplicare a textului de lege, nu poate fi susţinută din perspectiva niciunei reguli de interpretare a normei juridice. Astfel, din perspectiva interpretării teleologice, nu poate fi primită ideea conform căreia legiuitorul a înţeles să adopte o regulă cu aplicabilitate generală dar care să fie incidentă numai într-un număr restrâns, nesemnificativ de raporturi juridice.

Pe de altă parte, din perspectiva unei interpretări sistematice, dispoziţiile art. 1539 C. civ. trebuie înţelese şi interpretate în corelare dispoziţiile art. 1504, art. 1507 şi art. 1497 C. civ. ce reglementează plata prin virament bancar, dar şi cu realităţile sociale de astăzi care relevă faptul că plăţile prin mijloace electronice de plată, inclusiv prin virament bancar, sunt des întâlnite în raporturile dintre subiectele de drept iar în raporturile dintre profesionişti reprezintă regula.

În acest context, creditorul care primeşte o plată prin virament bancar cu întârziere nu este împiedicat să comunice debitorului său, prin orice mijloc de comunicare, într-un termen rezonabil, apreciat în acord cu exigenţele art. 1170 C. civ., eventualele sale rezervele sale (nemulţumiri, obiecţii) faţă de modul în care dreptul său de creanţă a fost satisfăcut de către titularul obligaţiei corelative.

Prin urmare, nu există nicio raţiune a se concluziona că sintagma "a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei" ar fi incidentă exclusiv în ipoteza unor plăţi făcute între persoane prezente, şi nu s-ar aplica în ipoteza unor plăţi realizate prin virament bancar.

În continuare, dacă ar fi conferit textului de la art. 1539 C. civ. interpretarea corectă, instanţa de apel ar fi fost datoare să examineze dacă astfel de rezerve au fost exprimate la epoca efectuării cu întârziere a plăţilor succesive, ori într-un termen rezonabil după efectuarea acestora, sau dacă din conduita şi corespondenţa părţilor, anterioară plăţilor făcute de către debitoare, aceste rezerve pot fi identificate în mod neechivoc.

O astfel de analiză era necesară deoarece absenţa "rezervelor" la epoca efectuării plăţii, plasează un echivoc în cadrul raportului juridic dintre părţi de vreme ce tăcerea creditorului care primeşte plata cu întârziere fără a comunica debitorului său "rezervele" sale poate primi şi semnificaţia unei acceptări necondiţionate a executării cu întârziere a obligaţiei.

Nu este exclus însă ca aceste "rezerve", la care se referă art. 1539 teza finală C. civ., să rezulte în mod neîndoielnic din conduita părţilor manifestată pe parcursul derulării contractului şi înainte de efectuarea benevolă a plăţii cu întârziere. În acest caz însă, nemulţumirea creditorului şi intenţia sa de a obţine penalitatea convenită ca efect al întârzierii în executarea obligaţiei de plată, trebuie să rezulte în mod neechivoc din conduita sa şi corespondenţa părţilor raportului juridic.

Toate aceste aspecte se cuveneau a fi examinate de către instanţa de apel, consecutiv unei interpretări corecte a dispoziţiilor art. 1539 C. civ. şi ţinând cont de dubla funcţie a clauzei penale.

Din această perspectivă, este de notat că părţile nu încheie contracte în scopul obţinerii unor penalităţi. Altfel spus, prefigurarea unui câştig sub forma unor penalităţi de întârziere nu reprezintă cauza care determină părţile să încheie un contract. Dimpotrivă, clauza penală inserată în contract rămâne o convenţie accesorie care îndeplineşte două funcţii: o funcţie cominatorie, de ameninţare a debitorului cu posibilitatea plăţii unei penalităţi în cazul îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiei asumate şi o funcţie reparatorie, de determinare a cuantumului despăgubirii datorate de debitor pentru repararea prejudiciului încercat de creditor în cazul îndeplinirii obligaţiei cu întârziere sau în mod necorespunzător.

În dinamica raporturilor juridice, mai ales între profesionişti, creditorul clauzei penale obişnuieşte să "ameninţe" debitorul ajuns în întârziere cu posibilitatea solicitării penalităţii convenite, exercitând în acest caz, de regulă, doar funcţia cominatorie a clauzei penale. Aceasta, deoarece în multe cazuri, satisfacerea creanţei, prin executarea benevolă a obligaţiei din partea debitorului, este o finalitate preferată de creditor alternativei care ar presupune recuperarea creanţei principale, inclusiv a penalităţii, în urma unui proces de durată urmat de executarea silită a debitorului care nici ea nu garantează, în toate cazurile, satisfacerea integrală a dreptului subiectiv.

Tocmai de aceea, revenea instanţei de apel să examineze în concret, în raport de probele administrate în dosar ce reliefează conduita părţilor pe parcursul executării contractului şi ansamblul de comunicări intervenite între acestea, dacă creditorul a exercitat mai degrabă funcţia cominatorie a clauzei penale, în scopul obţinerii unei executări benevole, chiar cu întârziere, a obligaţiei principale, sau, dimpotrivă, conduita acestuia punea în lumină în mod neechivoc intenţia sa de a obţine nu doar executarea benevolă a obligaţiei principal din partea debitorului ci şi a penalităţii convenite contractual, pentru ca o astfel de conduită să poată fi considerată a fi o "rezervă" în sensul art. 1539 teza finală C. civ.

Toate aceste aspecte au în vedere însă de starea de fapt din litigiu, fiind apanajul exclusiv al instanţelor de fond în a stabili dacă anumite conduite ale creditorului, manifestate în cursul derulării raportului contractual şi înainte de primirea plăţii, pot primi semnificaţia de "rezerve" în sensul art. 1539 C. civ.

Nu era aşadar în căderea instanţei de recurs, date fiind limitele nedevolutive ale acestei căi de atac, să constate, pe de o parte, interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1539 C. civ. iar, pe de altă parte, să complinească motivarea hotărârii atacate cu considerente care privesc starea de fapt, acordând semnificaţie juridică anumitor manifestări ale părţilor exprimate în cursul derulării raportului contractual, o astfel de abordare fiind, în opinia mea, în dezacord cu regimul juridic al recursului – cale extraordinară de atac - aşa cum este el confirgurat de art. 483 alin. (3) corelat cu art. 488 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, de vreme ce, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1539 teza finală C. civ. soluţia ce trebuia pronunţată în recurs era aceea de admitere a căii de atac declarate, de casare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în acord cu dispoziţiile art. 497 corelate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.