Unjust enrichment subsidiary character and indirect enrichment through third-party enforcement

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 08.12.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei şi obligarea acesteia la restituirea sumei de 293.154,24 RON, cu titlu de creanţă, precum şi la plata dobânzii legale pentru perioada 21.11.2021 şi până la data restituirii integrale a creanţei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1181/2022 din 25.05.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 283.046,24 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la 21.11.2021 şi până la data achitării integrale a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.435,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1653A/2022 din 09.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca prescrisă; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.500 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prin decizia nr. 2383/15.11.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, sub nr. x/2021*.

Prin decizia civilă nr. 734A/2024 din 25.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta B. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea art. 501 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, instanţa de apel apreciat în mod nelegal că decizia de casare ar dezlega inclusiv aspecte care excedează limitelor învestirii instanţei de recurs, precum admisibilitatea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, faţă de caracterul său subsidiar. În concret, prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel a soluţionat incidentul privind admisibilitatea cererii strict prin raportare la aspectele dezlegate de instanţa de recurs cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, în cadrul ciclului procesual anterior. Astfel, instanţa de recurs nu a fost investită să se pronunţe asupra altor chestiuni, iar instanţa de apel nu putea dezlega alte chestiuni decât cea a prescripţiei dreptului material la acţiune.

A mai susţinut că, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs nu a analizat şi nu ar fi putut analiza alte aspecte decât cele care vizează prescripţia dreptului material la acţiune; astfel, instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, era limitată la analiza motivului de apel referitor la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, fără a putea să se prevaleze de considerentele instanţei de recurs referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Potrivit recurentei, instanţa de apel, interpretând în mod extensiv decizia de casare, a conferit acesteia efecte neprevăzute de lege, în condiţiile în care decizia de casare a statuat exclusiv asupra prescripţiei, nu şi asupra admisibilităţii acţiunii. De altfel, instanţa de recurs nu a analizat dacă Banca avea la dispoziţie alte mijloace procesuale (contractuale sau extracontractuale) pentru recuperarea prejudiciului şi, în orice caz, instanţa de recurs nu a fost învestită cu o atare analiză.

Concluzionând, a evidenţiat că din moment ce analiza instanţei de recurs nu a vizat demersurile legale deschide în favoarea Băncii pentru recuperarea sumelor, rezultă că instanţa de apel s-a raportat eronat la considerentele instanţei de recurs, presupunând că întreaga problematică a caracterului subsidiar a fost deja tranşată, ceea ce constituie o încălcare a art. 501 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce priveşte pretinsa îndeplinire a condiţiilor legale a îmbogăţirii fără justă cauză şi sub aspectul chestiunii admisibilităţii cererii.

Recurenta a evidenţiat că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă o obligaţie fundamentală, consacrată atât la nivel naţional, cât şi internaţional, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că nemotivarea sau motivarea contradictorie constituie o încălcare a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a efectuat o analiză concretă a tuturor motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate, respectiv aspectele referitoare la (i) caracterul neimputabil al însărăcirii băncii, instanţa limitând-se la o menţiune sumară, fără a oferi o justificare concretă, (ii) admisibilitatea cererii, în condiţiile în care instanţa de apel se rezumă la o preluare a raţionamentului instanţei de recurs fără o analiză proprie, (iii) caracteristicile creanţei, existenţa acesteia şi eventuala modalitate de satisfacere a acesteia, cu privire la care instanţa de apel se rezumă că acestea ar fi critici noi în apel, în ciuda faptului că, în realitate, ele reprezentau doar explicitarea motivelor de apel iniţiale, fiind indisolubil legate de chestiunile deja invocate.

În subsecvenţa acestui motiv de recurs, a mai susţinut că hotărârea recurată se întemeiază pe motive contradictorii, în ceea ce priveşte presupusa îndeplinire a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, pe de o parte, se afirmă că neimputabilitatea însărăcirii nu este o condiţie a îmbogăţirii fără justă cauză, iar pe de altă parte, instanţa reţine implicit caracterul imputabil băncii faţă de această situaţie juridică şi statuează că o conduită culpabilă a însărăcitului ar da naştere unei acţiunii în răspundere delictuală a recurentei împotriva băncii, ceea ce adânceşte ambiguitatea interpretării.

Potrivit recurentei, contrarietatea considerentelor se identifică şi sub aspectul modalităţii în care instanţa de apel a reţinut reaua-credinţă a sa, în contextul în care în acelaşi timp a constatat îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce presupune buna-credinţă.

În considerarea argumentelor expuse, recurenta a afirmat că decizia recurată nu îndeplineşte standardele de motivare, ceea ce echivalează cu o atingere nepermisă a dreptului la un proces echitabil şi cu o încălcare şi echitate, justificând astfel intervenţia instanţei de control judiciar prin casarea hotărârii.

În continuare, recurenta a dezvoltat critici subsumate ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel:

O primă critică aduse se referă la încălcarea art. 1.348 C. civ. şi nesocotirea caracterului subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.

Sub acest aspect, a arătat că potrivit art. 1.348 C. civ., cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

Potrivit recurentei, caracterul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză se traduce prin faptul că aceasta este singura cale deschisă pretinsului însărăcit, pentru a obţine ceea ce îi este datorat. Or, instanţa de apel a nesocotit aspectele învederate cu privire la eronata soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii de către tribunal. Astfel, instanţa de apel era ţinută la o analiză proprie a acestei chestiuni, neputându-se prevala de considerentele din decizia de casare, iar dacă ar fi procedat la un raţionament propriu şi efectiv, ar fi observat că banca avea deschise căi procesuale multiple, în vederea recuperării sumelor exacte prin poprire.

În continuare, a susţinut că legea condiţionează admisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză de inexistenţa oricărei alte căi procesuale la dispoziţia solicitantului, iar o evaluare legală asupra criticilor de admisibilitate ar fi presupus analizarea căilor atât în cadrul procedurii de executare silită demarată de creditoarea chirografară C., cât şi distinct de procedura execuţională; aşadar, rezultă că acestea erau căile procesuale de urmat în vederea recuperării sumei, iar nu prezentul demers procesual. Or, respingerea acestor căi procesuale, nu înseamnă că i se conferea băncii dreptul de a demara prezentul demers, deoarece aşa cum a arătat anterior, îmbogăţirea fără justă cauză nu este ultima cale de urmat, ci trebuie să fie singura cale de urmat pentru ca o acţiune întemeiată pe această instituţie să corespundă exigenţelor art. 1.348 C. civ.; de altfel, faptul că banca nu a avut câştig de cauză în demersurile sale nu echivalează cu ipoteza în care nu ar fi avut deschise aceste căi legale pentru a putea apela la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

De asemenea, a evidenţiat existenţa unui raport juridic contractual cu banca, context în care apreciază că aceasta avea de urmat calea procesuală reprezentată de o acţiune grefată pe dispoziţiile contractuale, cu atât mai mult cu cât contractul de garanţie reală mobiliară reglementa expres dreptul băncii de a fi garantată şi apărată împotriva cererilor şi pretenţiilor terţilor în legătură cu conturile asupra cărora a fost instituită garanţia. Prin urmare, toate aceste împrejurări nu fac decât să evidenţieze caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, în ciuda faptului că aceasta a avut la îndemână numeroase modalităţi de recuperare a sumelor imputate, atât în ceea ce priveşte procedura execuţională, cât şi contractul dintre părţi.

Recurenta a mai afirmat că acest caracter subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză nu reprezintă un remediu prevăzut de lege pentru situaţiile de pasivitate ori culpă a intimatei, ci dimpotrivă se traduce prin imposibilitatea valorificării sale pe calea acestei acţiuni, iar maniera în care instanţa de apel a statuat asupra criticilor sub acest aspect se transpune într-o modalitate nelegală de interpretare şi aplicare a art. 1.348 C. civ.

În continuare, recurenta a contestat aprecierea instanţei de apel privind îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, invocând încălcarea art. 1.345, art. 1.346 şi art. 1.347 C. civ., context în care a dezvoltat criticile pe trei paliere.

Sub un prim aspect, a susţinut că banca nu a suferit o însărăcire, deoarece niciuna dintre procedurile de executare silită care au condus la poprirea sumelor reprezentând depozitul nu au generat fluctuaţii în patrimoniul băncii, având în vedere că dobânda aferentă a fost achitată şi că suma în discuţie reprezenta contravaloarea depozitului reînnoibil pe care l-a constituit. De altfel, pretinsa însărăcire nu este lipsită de un temei juridic, în condiţiile în care aceasta derivă din modul în care a fost desfăşurată procedura execuţională, confirmată sub aspectul legalităţii, prin respingerea contestaţiilor la executare promovate de către bancă. În plus, pretinsa însărăcire este imputabilă băncii şi derivă din modul în care aceasta a acţionat pe parcursul procedurii execuţionale; în prima fază, prin refuzul eliberării sumelor, motivat de faptul că depozitul nu ar fi ajuns la scadenţă, iar ulterior, prin menţinerea fictivă a depozitului în fiinţă, în ciuda faptului că suma reprezentând depozitul fusese deja eliberată creditoarei. Mai mult, în primul dosar execuţional, banca nu şi-a exercitat dreptul de intervenţie conform art. 960 şi urm. C. proc. civ., pentru a opune creditorului chirografar rangul superior al garanţiei constituite în favoarea sa. Aşadar, pretinsa însărăcire are caracter justificat şi rezultă dintr-un act îndeplinit de bancă pe riscul propriu, sens în care aceasta din urmă a informat executorul judecătoresc, în mod vădit contrar realităţii, asupra faptului că suma în discuţie ar fi existat în contul de depozit, deşi aceasta făcuse obiectul primei executări silite prin poprire, în ciuda solicitărilor repetate ale recurentei de a remedia această chestiune.

Primul, în care recurenta a invocat încălcarea art. 1.345 şi 1.347 alin. (1) lit. a) C. civ., referitoare la existenţa unui temei juridic al îmbogăţirii şi, respectiv, al însărăcirii, instanţa de apel apreciind nelegal că presupusa însărăcire a băncii ar fi fost lipsită de un temei juridic.

În acest sens, a evidenţiat că instanţa de apel a omis faptul că operaţiunea de consemnare a sumelor în cele două dosare de executare (presupusa însărăcire a băncii) s-a realizat în temeiul mecanismului prevăzut de hotărârea de validare a popririi. Astfel, prin hotărârea de validare a popririi, rămasă definitivă, ca urmare a conduitei ilicite a băncii, s-a născut o nouă obligaţie juridică în sarcina A., obligaţie distinctă de cea a băncii de a consemna suma aflată în contul de depozit, în calitatea sa de terţ poprit; consemnarea sumelor de către B.N.R. la 07.08.2017 şi 25.01.2018 a fost rezultatul existenţei unei obligaţii valabile ce incumbau A. în baza hotărârii de validare a popririi.

Potrivit recurentei, din această perspectivă, nu pot fi primite considerentele instanţei de apel, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pronunţate în cursul executării silite ar fi tranşat numai caracterul legal al procedurii demarate împotriva băncii. În realitate, caracterul legal al executării a fost stabilit exclusiv prin intermediul hotărârilor definitive pronunţate în legătură cu contestaţiile la executare din dosarele execuţionale nr. x/2017 şi y/2017, şi nu prin hotărârea de validare a popririi, care prezenta finalitate şi efecte proprii, distincte de cele conferite de decizia recurată, potrivit legii.

În final, a subliniat că operaţiunea de consemnare a avut la bază o hotărâre judecătorească definitivă şi constitutivă de drepturi, iar instanţa de apel era datoare să observe că tocmai această hotărâre constituie temeiul în virtutea căruia A. ar fi suportat o pretinsă însărăcire, sens în care condiţia prevăzută de lege nu era îndeplinită.

Pe cel de-al doilea palier, a invocat încălcarea art. 1.345 şi art. 1.346 C. civ., sub aspectul caracterului imputabil şi justificat al presupusei îmbogăţiri fără justă cauză, subliniind că instanţa de apel era ţinută să observe că pretinsa îmbogăţire este imputabilă A. şi că decurge dintr-un act efectuat de aceasta, pe riscul propriu.

Potrivit recurentei, conduita culpabilă a băncii s-a evidenţiat pe tot parcursul procedurii execuţionale, în sensul că A. a fost în culpă încă din 23.07.2015, deoarece avea obligaţia legală, conform art. 787 alin. (1) C. proc. civ., de a consemna suma ce constituia obiectul depozitului în termen de 5 zile de la primirea adresei de poprire din 16.07.2015, fără a putea opune o aşa-zisă scadenţă. De altfel, în ipoteza în care banca ar fi consemnat suma la 23.07.2015 şi ar fi formulat cererea de intervenţie în baza art. 690 alin. (2) pct. 3 şi art. 692 alin. (1) C. proc. civ., ar fi participat la distribuirea sumelor în dosarul nr. x/2015 în calitate de creditor garantat, faţă de creditoarea C. care deţinea doar o creanţă chirografară, astfel încât nu ar mai fi fost prejudiciată cu suma pretinsă în cauză. Or, nici măcar ulterior datei de 06.12.2016, când a fost pronunţată hotărârea de validare a popririi, banca nu a procedat la executarea benevolă a obligaţiei instituite de instanţă în sarcina sa, respectiv plata sumei de 57.000 euro.

În opinia recurentei, dacă banca s-ar fi conformat dispoziţiilor instanţei şi, concomitent, exercita remediul în baza art. 9, raportat la art. 7 lit. a) şi e) din contractele de garanţie imobiliară, nu s-ar mai fi demarat executarea silită în cadrul primului dosar de executare împotriva băncii, iar în egală măsură, suma de 57.000 euro din contul de depozit nu s-ar mai fi aflat în evidenţele băncii, ceea ce ar fi prevenit şi formarea celui de-al doilea dosar de executare.

A mai susţinut că aceste circumstanţe ignorate de instanţa de apel se impun a fi corelate cu esenţa procedurii de validare a popririi, reglementată de art. 790 C. proc. civ., care se grefează pe răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, validarea popririi reprezintă o sancţiune aplicată terţului poprit pentru refuzul culpabil de a respecta dispoziţiile executorului judecătoresc, iar instanţa de apel era ţinută să observe că asupra conduitei culpabile a băncii s-au pronunţat instanţele de judecată, în nenumărate rânduri.

În acest context, a invocat încălcarea art. 1.346 lit. b) C. civ. şi a subliniat că banca nu a intervenit în procedura execuţională aferentă primului dosar de executare, nr. 95/2017, pentru a opune garanţia sa de prim rang creditorului chirografar C..

Următorul set de critici se referă la încălcarea art. 1.347 şi art. 1.645 C. civ., sub aspectul nelegalei aprecieri a instanţei de apel asupra întinderii obligaţiei de restituire.

Sub acest aspect, a evidenţiat că instanţa de apel a apreciat că se impune obligarea recurentei la plata dobânzii legale începând cu 22.11.2021 şi până la plata efectivă, considerând că ar fi fost de rea-credinţă de la data primirii notificării băncii.

Subliniind că îmbogăţirea fără justă cauză presupune întotdeauna buna-credinţă a îmbogăţitului, aceasta fiind premisa aplicării dispoziţiilor art. 1.345-1.348 C. civ., a afirmat că presupusul îmbogăţit nu poate fi considerat în nicio situaţie de rea-credinţă; o interpretare contrară ar echivala cu inexistenţa unui fapt juridic licit şi ar plasa obligaţia de restituire în contextul reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, deşi banca şi-a întemeiat pretenţiile exclusiv pe dispoziţiile fin materia faptului juridic licit, iar nu pe răspundere civilă contractuală ori delictuală.

Totodată, a susţinut că, în această materie, buna-credinţă se referă la lipsa oricărei contribuţii a îmbogăţitului la obţinerea avantajului patrimonial. Aceasta este singura limită legală în care instanţa de apel putea analiza buna-credinţă a recurentei, nefiind aplicabile alte dispoziţii contrare.

Recurenta a mai arătat că, îmbogăţirea neimputabilă ţine de esenţa materiei îmbogăţirii fără justă cauză şi reprezintă criteriul de delimitare faţă de răspunderea civilă delictuală. În cazul în care îmbogăţitul are o conduită culpabilă, de rea-credinţă, atunci nu se mai pune problema actio de in rem verso, partea interesată având la dispoziţie alte remedii juridice, cum ar fi angajarea răspunderii delictuale.

În continuare, a mai susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contrare sub acest aspect, deoarece, pe de o parte, recunoaşte îndeplinirea condiţiilor privind îmbogăţirea fără justă cauză, care include implicit neimputabilitatea îmbogăţirii, iar pe de altă parte, stabileşte, în mod nelegal, că recurenta ar fi fost de rea-credinţă de la data primirii notificării băncii.

Subliniind că accesoriile acordate A. nu au constituit îmbogăţirea sa, recurenta a afirmat că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea regulilor derogatorii privind restituirea specifică îmbogăţirii fără justă cauză, consacrate de art. 1.345 teza finală C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că obligaţia de restituire în cazul îmbogăţirii fără justă cauză este reglementată de două categorii de norme, respectiv regulile generale prevăzute de art. 1.639-1.649 C. civ., la care face trimitere art. 1.347 alin. (2) C. civ. şi regula specială prevăzută de art. 1.345 teza finală C. civ., care are prioritate şi prevede că îmbogăţitul nu poate răspunde dincolo de îmbogăţirea sa. În acest context, argumentează că trimiterea la norma generală trebuie interpretată strict în limitele impuse de regula specială.

În final, a subliniat că dobânda legală acordată de instanţa de apel nu a adus vreun beneficiu real recurentei, deci nu poate fi considerată o îmbogăţire în sensul legii. Prin urmare, exclusiv din această perspectivă, instanţa de apel era ţinută să aplice art. 1.345 teza finală C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 01.07.2024, recurenta a înregistrat la dosar un al doilea memoriu de recurs, prin care a adus următoarele critici:

O primă critică adusă hotărârii recurate vizează neanalizarea cerinţei privind caracterul neimputabil al însărăcirii şi încălcarea art. 1.345 C. civ., ca urmare a neîndeplinirii acestei condiţii.

Potrivit recurentei, contrar celor reţinute de curtea de apel, îmbogăţirea fără justă cauză presupune lipsa culpei celui care a sărăcit, context în care a prezentat aspecte de ordin teoretic.

În continuare, a susţinut că însărăcirea băncii a fost consecinţa directă a propriei sale conduite, determinată de două cauze: (i) cauza imediată, cu referire la hotărârea de validare pe care banca nu a executat-o benevol, şi (ii) cauza mediată, faţă de conduita culpabilă a băncii de a ignora adresa de înfiinţare a popririi din 16.07.2015, în sensul refuzului consemnării pe seama executorului judecătoresc a sumei de 57.000 euro, aflată în contul de depozitul cu termen, sancţionată de instanţa de validare.

În acest context, recurenta a evidenţiat existenţa culpei băncii încă din 23.07.2015, prin nerespectarea obligaţiei legale de a consemna suma de bani ce făcea obiectul depozitului, în termen de 5 zile de la primirea adresei de poprire din 16.07.2015; în opinia recurentei, dacă banca ar fi respectat termenul legal şi ar fi formulat cererea de intervenţie la acel moment, ar fi avut posibilitatea de a participa la distribuirea sumei în dosarul nr. x/2015, evitând astfel prejudiciul pretins în cauză. Acest remediu procedural al cererii de intervenţie, ca pas subsecvent al adresei de poprire din 16.07.2015, a fost reţinut inclusiv prin hotărârea pronunţată în apel împotriva hotărârii de validare. Mai mult, nici după data de 06.12.2016, când instanţa a pronunţat hotărârea de validare, banca nu a procedat la executarea benevolă a obligaţiei instituite, iar în ipoteza în care aceasta s-ar fi conformat dispoziţiilor instanţei şi, concomitent, ar fi exercitat remediul juridic al intervenţiei, s-ar fi prevenit iniţierea primului dosar de executare împotriva sa; implicit suma de 57.000 euro nu s-ar mai fi regăsit în contul de depozit, ceea ce ar fi evitat şi deschiderea celui de-al doilea dosar de executare. În schimb, banca a negat obligaţia sa de consemnare la primirea adresei din 16.07.2015, cât şi ulterior, continuând această poziţie inclusiv în cadrul prezentului litigiu.

Recurenta a subliniat că această relaţie de cauzalitate trebuie analizată în corelare cu esenţa procedurii de validare a popririi, reglementată de art. 790 C. proc. civ., care se grefează pe răspunderea delictuală; de altfel, validarea popririi sancţionează conduita terţului şi conduce la suportarea consecinţelor pe seama patrimoniului primului; în acest sens, împrejurarea că banca şi-a încălcat obligaţiile ce îi reveneau ca şi terţ poprit a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin hotărârea de validare, ale cărei considerente au fost reluate în două hotărâri definitive, opozabile, în raport cu art. 435 alin. (2) C. proc. civ., context în care a redat pe larg aspecte de ordin teoretic şi anumite paragrafe din respectivele hotărâri. Prin urmare, ignorarea acestui aspect de către instanţa de apel atrage incidenţa ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea recurată este parţial nemotivată şi contradictorie, subliniind că unul dintre motivele de apel neanalizate de către instanţă este cel care a vizat neîndeplinirea cerinţei caracterului neimputabil al însărăcirii şi că nelegal s-a apreciat că nu există o cerinţă reglementată în materia îmbogăţirii fără justă cauză privind neimputabilitatea însărăcirii, pentru ca ulterior să reţină caracterul imputabil băncii al acestei situaţii juridice. În acest sens, a făcut trimitere la un paragraf de la pag. 8 din hotărâre, prin care s-a reţinut că "apelanta-pârâtă a recunoscut prin cererea de apel că suma de 57.000 euro, executată silit a doua oară, a fost evidenţiată doar scriptic în contul bancar, fără ca această sumă să existe în realitate", precum şi la considerentul, potrivit căruia "îmbogăţitul având posibilitatea, ca în caz de dol sau culpă gravă, să solicite despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale".

În continuare, a dezvoltat critici referitoare la încălcarea art. 1.345 C. civ., în condiţiile în care nu era îndeplinită cerinţa în materie privind inexistenţa unui temei al îmbogăţirii/însărăcirii.

Sub un prim aspect, a arătat că prin consemnarea sumelor în cele două dosare de executare s-a realizat în baza hotărârii de validare, ca urmare a conduitei ilicite a băncii, cu titlu de sancţiune, s-a născut o nouă obligaţie juridică, ce incumbă intimatei, distinctă.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prezumţia autorităţii de lucru judecat, deoarece chestiunea existenţei unei obligaţii valabile a băncii a fost tranşată în mod definitiv în cuprinsul hotărârii de validare, context în care este incidentă ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sub un al treilea aspect, a subliniat că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, fiind străină de natura pricinii, deoarece eronat a reţinut instanţa de apel că hotărârea de validare ar fi tranşat "numai caracterul legal al executării demarate împotriva A."; în realitate, caracterul legal al executării demarate împotriva A. a fost tranşat în cuprinsul celor două hotărâri definitive pronunţate în legătură cu respectivele contestaţii la executare formulate în ceea ce priveşte dosarele de executare nr. 95/2017 şi nr. 155/2017, iar nu şi în cuprinsul hotărârii de validare.

Recurenta a mai afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că partea nu avea la îndemână un alt mijloc prin care să îşi recupereze paguba, context în care invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru încălcarea art. 1.345 C. civ. şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. pentru faptul că instanţa a extins în mod nepermis dispoziţia instanţei de casare.

Astfel, recurenta a afirmat că, în realitate, instanţa de recurs a analizat chestiunea prescripţiei acţiunii de in rem verso, stabilind că dreptul material s-a născut la data de 27.11.2019 şi că banca avea obligaţia de regres împotriva recurentei; în acest context, a arătat că, pornind de la această ultimă constatare, instanţa supremă a conchis că intimata avea deschisă calea unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză prin raportare la contestaţiile la executare, obiect al dosarelor nr. x/2017 şi nr. y/2018 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Prin urmare, instanţa de recurs nu a analizat dacă banca avea la îndemână şi un alt mijloc pentru recuperarea prejudiciului, context în care a făcut trimitere la aspecte de ordin teoretic cu privire la art. 501 alin. (1) şi art. 430 alin. (2) C. proc. civ., evidenţiind că instanţa de apel s-a reportat în mod eronat la considerentele reţinute de instanţa supremă, ca şi cum întreaga analiză a problematicii caracterului subsidiar era deja tranşată.

În continuare, a mai arătat că, sub un al doilea aspect, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că banca nu avea la îndemână o altă cale, odată ce contestaţiile la executare fuseseră în mod definitiv soluţionate; în realitate, încheierea contractelor de garanţie mobiliară între bancă şi recurentă dă naştere unui cadru contractual care conferea remedii concrete şi energice pentru ca A. să îşi recupereze paguba, sens în care a făcut trimitere la art. 9, rap. la art. 6 lit. d) şi art. 7 lit. a) şi e) ultimul paragraf din contractul de garanţie reală mobiliară, coroborat cu art. 2.432 C. civ. Aşadar, dată fiind existenţa unui raport contractual, banca nu putea opta pentru actio de in rem verso.

În final, a arătat că, admiţând prin absurd că A. nu avea la îndemână o acţiune contractuală, atunci ar fi avut la dispoziţie o acţiunea specifică răspunderii civile delictuale, pornind de la ideea că fapta ilicită a recurentei ar fi cauzat băncii un prejudiciu prin afectarea depozitului.

Un alt set de critici vizează reţinerea nelegală în sarcina recurentei a obligaţiei de plată a dobânzii legale începând cu 22.11.2021, instanţa de apel reţinând reaua-credinţă a recurentei de la o anumită dată legată de primirea notificării băncii, în condiţiile în care îmbogăţitul nu este de rea-credinţă în cazul actio de in rem verso.

Recurenta a mai afirmat că instanţa de apel a omis să facă aplicarea regulilor derogatorii privind restituirea specifică îmbogăţirii fără justă cauză, consacrate de art. 1.345 teza finală C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că obligaţia de restituire a prestaţiilor în cazul îmbogăţirii fără justă cauză este reglementată de două categorii de norme, şi anume regulile generale prevăzute de art. 1.639-1.649 C. civ. la care face trimitere art. 1.347 alin. (2) C. civ., respectiv regula specială din art. 1.345 teza finală C. civ., aplicabilă cu prioritate, conform căruia cel îmbogăţit nu poate răspunde dincolo de îmbogăţirea sa; raţiunea limitării întinderii obligaţiei de restituire derivă tocmai din buna-credinţă a îmbogăţitului.

În final, a subliniat că dobânda legală pretinsă de bancă nu a adus niciun beneficiu recurentei pentru a se considera că sumele reprezentând dobânda legală ar reprezenta îmbogăţirea recurentei, iar ca efect al acestei situaţii, recurenta apreciază că se impunea ca instanţa să facă aplicarea art. 1.345 teza finală C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 29.08.2024, intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Asupra situaţiei de fapt ce a declanşat prezentul litigiu, instanţele de fond au reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1488/16.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de creditoarea C. în contradictoriu cu debitoarea B. şi terţul poprit A. S.A. şi s-a dispus validarea popririi asupra sumelor de bani viitoare din toate conturile bancare ale debitorului deschise la terţul poprit şi menţinerea popririi acestora până la realizarea integrală a creanţei în valoare de 300.000 euro şi 24.500 RON, dispunându-se obligarea terţului poprit – intimata-reclamantă din cauza de faţă – să achite creditoarei suma de 57.000 euro reprezentând garanţie reală mobiliară, precum şi toate sumele de bani datorate debitoarei cu titlu de dobândă la această sumă începând cu data de 23.07.2015. În considerentele sentinţei, s-a reţinut, în ceea ce priveşte contul în care s-a constituit suma de 57.000 euro, cu titlu de garanţie reală mobiliară, că acesta poate face obiectul popririi, nefiind destinat unei afectaţiuni speciale.

În baza acestei sentinţe, s-a declanşat executarea silită împotriva debitoarei A. S.A., constituindu-se dosarul nr. x/2017 al B.E.J. D., în cadrul căruia, la data de 07.08.2007, a fost achitată suma de 293.154,24 RON în contul creanţei de 57.000 euro, prin plata efectuată de terţul poprit Banca Naţională a României.

Această executare silită a fost contestată de către intimata-reclamantă din prezenta cauză, prin sentinţa civilă nr. 2312/19.04.2019 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2017 contestaţia la executare fiind respinsă ca neîntemeiată, sentinţa rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 3632A/22.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Ulterior executării silite demarate în dosarul de executare sus menţionat, s-a declanşat o a doua executare silită pentru creanţa în sumă de 57.000 euro, formându-se dosarul nr. x/2017 al B.E.J. D.. În acest al doilea dosar, a fost achitată, la data de 25.01.2018, suma de 283.478,30 RON, de către acelaşi terţ poprit, Banca Naţională a României.

Împotriva acestei executări, debitoarea A. S.A. a formulat contestaţie la executare, iar prin sentinţa civilă nr. 5548/27.09.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2018 contestaţia la executare a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se, în esenţă, că executarea silită asupra sumei de 57.000 euro este legală, chiar dacă contestatoarea a fost executată silit în dosarul de executare nr. 95/2017, întrucât, la momentul celei de-a doua executări în contul debitoarei principale exista un sold disponibil în valoare de 57.142,32 euro, iar poprirea a fost validată până la concurenţa sumelor de 300.000 euro şi 24.500 RON. Prin decizia civilă nr. 938A/21.03.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă, apelul declarat de debitoarea A. S.A. a fost respins ca nefondat.

Pe calea acţiunii de faţă, intimata-reclamantă A. S.A. – debitoare în dosarele execuţionale menţionate mai sus, calitate dobândită ca urmare a validării popririi prin sentinţa civilă nr. 1488/16.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – secţia Civilă în dosarul nr. x/2015, a solicitat să se dispună restituirea sumei de sumei de 293.154,24 RON de către apelanta-pârâtă B. – debitoare în raportul juridic ce a determinat validarea de poprire – arătând că prin cele două executări silite s-a realizat o îmbogăţire a patrimoniului pârâtei în detrimentul patrimoniul său şi că pentru această îmbogăţire nu există o justă cauză.

În urma rejudecării apelului, prin decizia civilă nr. 734A/2024 din 25.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a menţinut soluţia cuprinsă în sentinţa civilă nr. 1181/2022 din 25.05.2022, prin care Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 283.046,24 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la 21.11.2021 până la data achitării efective a debitului principal.

În ceea ce priveşte critica recurentei – pârâte referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva caracterului accesoriu al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia de casare nr. 2383/15.11.2023, s-a tranşat implicit şi cu privire la acest aspect.

Astfel, prin decizia de casare s-a reţinut că art. 1348 C. civ., care consacră caracterul subsidiar al acţiunii, obligă pe cel însărăcit să acţioneze, primordial, prin alte mijloace juridice pentru recuperarea pagubei, astfel încât intimata-reclamantă A. nu avea o facultate, ci obligaţia de a demara alte acţiuni judiciare pentru recuperarea pierderilor suferite. Particularitatea acestui proces a constat în aceea că îmbogăţirea, prin faptul juridic licit al executării silite, se identifică mai întâi în patrimoniul unui terţ (creditoarea C.), iar consecinţele profitabile opuse de reclamantă pârâtei B. au avut doar caracter indirect; în atare situaţie, păgubitul a avut şi executat mai întâi obligaţia de încerca repararea prejudiciului de la cel care a beneficiat de plată direct şi imediat şi numai după epuizarea juridică a acestui demers a putut acţiona împotriva celei căreia pretinde că plata i-a profitat.

Din cuprinsul considerentelor instanţei de recurs cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, s-a apreciat că a fost dezlegată şi chestiunea referitoare la admisibilitatea acţiunii prin raportare la art. 1348 C. civ., în sensul că intimata-reclamantă era obligată să acţioneze mai întâi împotriva terţului creditor şi numai ulterior împotriva apelantei-pârâte. Întrucât îmbogăţirea invocată de către intimata-reclamantă este indirectă, avantajul obţinut de către apelanta-pârâtă trecând prin patrimoniul unui terţ, în această situaţie, însărăcitul nu poate introduce acţiunea "de in rem verso" împotriva îmbogăţitului înainte de acţiona împotriva terţului.

În ciuda susţinerilor recurentei – pârâte, se constată astfel că, prin decizia de casare, devenită obligatorie potrivit art. 501 C. proc. civ., s-a reţint în mod definitiv că cele doua contestaţii la executare promovate de A. S.A. împotriva urmăritoarei silit C. au fost definitiv soluţionate la 21.03.2019 şi 22.11.2019, acest ultim reper fiind cel considerat util pentru îndeplinirea condiţiei juridice a acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză, potrivit art. 1348 C. civ.

Din modalitatea în care instanţa de recurs a înţeles să analizeze excepţia prescripţiei, aceasta devenea indisolubil legată de prealabila stabilire a admisibilităţii acţiunii din perspectiva art. 1348 C. civ. deoarece s-a considerat că, până la epuizarea acţiunilor specifice, dreptul la acţiunea de in rem verso nu este născut, iar titularul ei nu o poate promova, deoarece acest impediment i se va opune peremptoriu; de aceea doar după acest moment prescripţia începea să curgă.

Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a analizat aspectele referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso sau că ar fi extins în mod nepermis considerentele deciziei de casare.

În ceea ce priveşte soluţia asupra fondului cauzei, recurenta – pârâtă a reiterat criticile referitoare la încălcarea unor norme de drept substanţial şi procesual, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., întrucât nu s-a dat eficienţă caracterului neimputabil şi cu justă cauză a îmbogăţirii.

Cu privire la fondul pretenţiilor, instanţa de apel a reţinut în mod corect îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, s-a reţinut că, prin faptul executării de către terţ a sumei de 283.046,24 RON s-a produs o îmbogăţire a pârâtei şi, corelativ, o însărăcire a patrimoniului reclamantei, în absenţa oricărei cauze care să le justifice.

Pe de o parte, îmbogăţirea pârâtei a rezultat din faptul că suma executată silit a redus datoria sa către terţul C., iar, pe de altă parte, nu a fost identificat niciun temei juridic convenţional, legal sau judiciar care să constituie o justă cauză pentru obţinerea avantajului patrimonial de către pârâtă, în condiţiile în care reclamanta datora acesteia exclusiv suma de 57.000 euro, în baza contractului de depozit încheiat între părţi.

Faţă de critica pârâtei referitoare la caracterul imputabil al însărăcirii reclamantei, Înalta Curte constată, cu prioritate, că instanţa de apel nu a omis analizarea acesteia, ci, luând act de critică, a stabilit judicios că nu este relevantă pentru analiza condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece dispoziţiile art. 1.345 C. civ. impun condiţia caracterului neimputabil al îmbogăţirii doar în ceea ce priveşte persoana celui îmbogăţit. Prin urmare, s-a apreciat în mod corect că o eventuală culpă a însărăcitului nu constituie un impediment pentru a se dispune restituirea, îmbogăţitul având posibilitatea, ca, în caz de dol sau culpă gravă, să solicite despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, demers judiciar ce nu a fost urmat în cauza de faţă. Din această perspectivă, motivarea nu este contradictorie şi face inutilă analiza aspectelor concrete prin care s-ar susţine culpa Băncii în efectuarea plăţilor.

În demersul de a susţine existenţa unui just temei al îmbogăţirii/însărăcirii, pârâta a invocat hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedurile de validare a popririi, precum şi autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în contestaţiile de executare.

Fără a contesta faptul că reclamanta a achitat sumele în cadrul unor proceduri judiciare de executare silită, instanţa de apel a analizat condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză prin coroborarea tuturor elementelor particulare ale situaţiei de fapt, aspect ce nu poate fi contestat sau reevaluat pe calea recursului. În procedurile derulate anterior, reclamanta a deţinut doar calitatea de terţ poprit, iar îmbogăţirea pârâtei s-a realizat indirect, prin reducerea creanţei creditoarei C. împotriva sa ca urmare a plăţii repetate.

Privitor la criticile referitoare la stabilirea obligaţiei de plată a dobânzii legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1.645 alin. (2) rap. la art. 1.347 alin. (2) C. civ. în considerarea conduitei de rea credinţă a pârâtei după expirarea celor 15 zile prevăzute în notificarea din data de 05.11.2021, prin care s-a solicitat de către reclamantă executarea obligaţiei. De la acest moment, pârâta a cunoscut faptul îmbogăţirii sale fără justă cauză, ceea ce impunea plata dobânzii începând cu data de 21.11.2021, când nu mai putea fi considerată de bună-credinţă.

Prin urmare, la stabilirea relei – credinţe şi, corespunzător acesteia, a datei de la care este datorată dobânda legală, instanţa de apel a avut în vedere exclusiv conduita pârâtei după ce a fost notificată cu privire la obligaţia de restituire, prealabil declanşării litigiului de faţă, şi nu momentul efectivei îmbogăţiri în raport de care a fost evaluată îndeplinirea condiţiilor faptului juridic licit.

Faţă de acestea, exemplele oferite de recurentă în susţinerea argumentelor motivelor de recurs nu au relevanţă în cauză, analiza instanţei de apel realizându-se în raport de circumstanţele particulare ale producerii îmbogăţirii şi ale conduitei ulterioare a părţilor.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 734A/2024 din 25.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2024.