Cassation Appeal Dismissed: No Retroactive Contract Adaptation for Imprevisiun in Repaid Foreign Currency Loan

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 05.12.2022, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate că pârâta a încălcat obligaţia de informare a reclamanţilor şi să adapteze convenţia de credit nr. x/FRA/02.11.2007, ca urmare a impreviziunii intervenite în raportul contractual, cu consecinţa restituirii sumei de 451.919,58 RON, reprezentând diferenţa încasată de pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, precum şi obligarea pârâtei la plata unui prejudiciu în valoare de 451.919,58 RON.

La 20.04.2023, reclamanţii au formulat o cerere precizatoare, prin care au redus câtimea pretenţiilor cu 50%, în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, respectiv de la 451.919,58 RON la 225.959 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1629/2023 din 24.10.2023, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 239/2024 din 27.05.2024, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel avea obligaţia de a examina şi răspunde în concret motivelor de apel, respectiv să verifice care sunt textele de lege incidente din care rezultă ilicitul contractual ca temei al acţiunii pendinte, să stabilească dacă susţinerile apelanţilor privind încălcarea sunt întemeiate şi să stabilească prejudiciul.

Potrivit recurenţilor, motivarea hotărârii recurate este una de tip copy-paste din alte hotărâri judecătoreşti privind raporturi similare, fără a reţine complet situaţia de fapt şi a răspunde motivelor de apel ori, dacă răspunde, se prezintă explicaţii cu caracter general, fapt care nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 482 rap. la art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, nu a fost reţinută şi expusă corect şi complet situaţia de fapt, în sensul că respectiva convenţie de credit a avut ca obiect suma de 200.000 franci elveţieni acordată pentru 360 de luni, că cererea de creditare a fost formulată iniţial în euro ca monedă şi că fără nicio informare a recurenţilor, la solicitarea băncii, a fost modificată în franci elveţieni, iar creditul transformat în RON, banca neavând disponibilul necesar în moneda contractului.

De asemenea, recurenţii au făcut trimitere la notificarea băncii care a recunoscut dezechilibrul contractual legat de prestaţia reclamanţilor care, pe lângă creditul de 200.000 franci elveţieni, au achitat excedentar suma de 88.679 franci elveţieni, pentru ca în final să propună o reechilibrare a prestaţiilor prin restituirea sumei de 480 franci elveţieni, în condiţiile în care aceştia mai aveau de achitat doar trei rate.

Au mai afirmat că instanţa de apel nu a examinat în concret dispoziţiile în vigoare la data creditării, respectiv art. 1, art. 8, art. 44 şi art. 56 din Legea nr. 296/2004, art. 6 din Legea nr. 289/2004, prin raportare la conduita băncii, evitând astfel să examineze aspectele esenţiale şi relevante ale cauzei. De altfel, nu a precizat în concret motivele pentru care susţinerile recurenţilor au fost înlăturate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., subliniind că în faţa curţii de apel au invocat faptul că tribunalul nu a examinat conduita ilicită a băncii în privinţa informării corecte împrumutaţilor, recurenţii au afirmat că instanţa de apel în loc să se pronunţe asupra acestei chestiuni, a examinat cauza ca şi cum ar fi fost învestită cu o cerere având ca obiect anulare clauze abuzive.

În continuare, făcând trimitere la temeiurile de drept evocate mai sus, recurenţii au afirmat că intimata nu a realizat o informare asupra caracteristicilor esenţiale ale creditării în franci elveţieni, neprezentând avantajele şi dezavantajele asociate cu creditarea în franci elveţieni, astfel încât aceştia să facă o alegere raţională în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură.

Pornind de la aceste aspecte, au afirmat că instanţa de apel a interpretat legea în defavoarea recurenţilor, invocând în mod surprinzător ca temei art. 249 C. proc. civ., care prevede obligaţia reclamantului de a face dovada pretenţiilor sale.

În opinia acestora, este surprinzător faptul că instanţa nu a reţinut că dovada faptului negativ revine părţii adverse prin prezentarea faptului pozitiv; recurenţii au susţinut, iar pârâta nu a contestat, faptul că nu au primit nicio informare despre eventualul risc de creditare într-o monedă necunoscută. În plus, banca a făcut o reclamă agresivă, insistând că dobânda este fixă pe durata creditului şi că moneda este una sigură, fără a menţiona despre dezavantajele esenţiale pentru împrumutaţi – caracterul de monedă de siguranţă al francului elveţian şi stabilirea temporară de către D. a unui curs fix de schimb de 1,2 între francul elveţian şi euro.

Recurenţii au susţinut că aveau pretenţia de a fi informaţi asupra riscului de supravalorizare a monedei, risc despre care banca, în calitate de comerciant profesionist, avea cunoştinţă şi despre care nu a menţionat nimic la încheierea contractului de creditare, subliniind că faptul ilicit al neinformării lor a fost pe deplin dovedit.

Conchizând, au evidenţiat că motivarea hotărârii este contradictorie, în raport cu dispoziţiile legale incidente în cauză.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că în privinţa soluţiei date asupra celui de-al doilea capăt de cerere instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor privind impreviziunea din vechiul C. civ., art. 969 şi 970, şi că nelegal a reţinut că adaptarea contractului de credit nu poate avea loc decât pentru viitor şi că această adaptare nu poate avea loc întrucât raportul contractual a încetat.

În continuare, au subliniat că hotărârea dată de curtea de apel se raportează eronat la o serie de decizii ale Curţii Constituţionale care nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu examinează neconstituţionalitatea legii contractului, ci a unor dispoziţii legale care au intervenit în timpul derulării contractului de creditare şi care nu sunt incidente în cauză.

Potrivit recurenţilor, contrar celor reţinute de curtea de apel, reechilibrarea prestaţiilor părţilor vizează toate prestaţiile părţilor executate în temeiul convenţiei de creditare, întrucât aceasta are drept temei dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ., care au fost în vigoare pe tot parcursul derulării contractului; scopul reechilibrării prestaţiilor este evitarea îmbogăţirii fără măsură a băncii pe seama împrumutaţilor, motiv pentru care reechilibrarea poate avea loc oricând după momentul în care dezechilibrul a devenit deosebit de păgubitor pentru împrumutaţi.

Totodată, au evidenţiat că la 15.01.2015, D. a emis un comunicat prin care a anunţat că renunţă la plafonul de curs euro-franc elveţian de 1,2 impus, astfel că în decurs de o săptămână moneda elveţiană se vindea cu 6 RON, creditul având o creştere de peste 250% a valorii brute.

Subliniind că banca s-a îmbogăţit pe seama recurenţilor şi că instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu mai pot contesta şi nici revendica sumele respective, aceasta reprezintă o încălcare a principiului bunei-credinţe în contracte şi a dreptului de proprietate şi de acţiune ale recurenţilor.

Or, având în vedere că cererea a fost introdusă la instanţă anterior achitării integrale a creditului, recurenţii au afirmat că au dreptul la echilibrarea prestaţiilor financiare aferente contractului de credit prin reaşezarea acestora în raport de cursul franc elveţian-leu şi restituirea sumelor încasate în plus.

În final, au afirmat că principiul nominalismului monetar nu este incident în cauză, întrucât francul elveţian a fost doar moneda de creditare de referinţă, de vreme ce recurenţii nu au încasat vreo sumă în franci elveţieni.

La 23.09.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât obiectul acţiunii nu priveşte apărarea drepturilor conferite consumatorilor prin legislaţia specială în domeniu, ci stabilirea întinderii obligaţiilor părţilor în temeiul raportului juridic civil dedus judecăţii. Astfel, hotărârea pronunţată în apel este susceptibilă de recurs în condiţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată este nemotivată sau că motivarea este insuficientă şi că aceasta nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 482 rap. la art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De altfel, suma criticilor formulate vizează, în esenţă, şi pretinse omisiuni în analiza făcută de instanţa de apel, ceea ce le situează, în realitate, în sfera ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că se evocă eventuale vicii ale motivării hotărârii recurate.

Prin urmare, criticile încadrate de recurenţi în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează a fi examinate împreună cu celelalte susţineri subsumate motivului de nelegalitate de la pct. 6 al aceluiaşi articol.

Instanţa supremă subliniază că, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Invocând o motivare deficitară a hotărârii atacate, recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o preluare copy-paste din alte hotărâri pronunţate în materia consumatorului, fără a reţine complet situaţia de fapt şi a răspunde motivelor de apel.

Totodată, au mai susţinut că instanţa de apel, în loc să se pronunţe asupra conduitei ilicite a băncii în privinţa informării corecte a împrumutaţilor, a analizat pricina ca şi cum ar fi fost învestită cu o acţiune având ca obiect anularea clauzelor abuzive; în acest context, expunând pe larg argumentele referitoare la faptul că a dovedit faptul ilicit al neinformării, recurenţii au concluzionat că motivarea hotărârii este contradictorie, în raport cu normele legale incidente.

Examinarea considerentelor deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din contră, relevă că instanţa de prim control judiciar a răspuns, într-o modalitate chiar amplă, tuturor chestiunilor care ar fi putut influenţa soluţia.

Astfel, în decizia atacată pot fi în mod facil identificate argumentele pentru care curtea de apel a primit sau înlăturat diversele apărări prezentate, iar întregul raţionament judiciar a fost explicat de o manieră care permite realizarea controlului judiciar, stabilind că nu a fost demonstrată încălcarea obligaţiei legale de informare a băncii pentru a se putea identifica un prejudiciu în patrimoniul recurenţilor.

De asemenea, Înalta Curte constată că în hotărârea atacată, instanţa de apel a analizat natura raporturilor juridice dintre părţi, conţinutul obligaţiei de informare în sarcina băncii şi limitele acestei obligaţii, raportat la riscul valutar, de la momentul încheierii convenţiei de credit. În acest sens, a arătat că nu poate fi imputată băncii omisiunea de a informa clienţii cu privire la o creştere concretă a francului elveţian, în condiţiile în care aprecierea monedei străine ţine de o multitudine de factori aflaţi în afara sferei controlului unităţii bancare, intimata neavând posibilitatea concretă de a prevede cu certitudine evoluţiile pieţei valutare, determinate de factori economici globali şi imprevizibili.

În plus, curtea de apel a subliniat că obligaţia de informare este dublată de obligaţia corelativă de diligenţă a împrumutaţilor, care, în calitate de cocontractanţi, aveau posibilitatea şi sarcina să se informeze asupra implicaţiilor asumării unui credit în valută. Astfel, a apreciat că invocarea existenţei unui risc valutar nu poate fundamenta, în lipsa altor dovezi, o concluzie privind existenţa unei conduite culpabile în sarcina instituţiei bancare.

Prin urmare, afirmaţia făcută de recurenţi în legătură cu insuficienta motivare a hotărârii nu poate fi reţinută, iar folosirea unor argumente standardizate este admisibilă atunci când situaţia de fapt şi de drept se regăseşte într-un cadru repetitiv şi bine conturat.

De altfel, recurenţii nu indică în mod concret care ar fi acele motive de apel la care instanţa de apel nu ar fi răspuns şi nici nu evidenţiază în ce constă pretinsa motivare contradictorie din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În realitate, criticile aduse deciziei recurate sub acest aspect, înglobează, de fapt, o nemulţumire a recurenţilor cu privire la modul în care instanţa de apel a statuat asupra disputei aflate în litigiu, nicidecum o nemotivare ori motivarea contradictorie a deciziei atacate, chestiune care excedează cazului de casare analizat.

Prin urmare, hotărârea atacată cuprinde considerentele care fundamentează soluţia pronunţată, chiar dacă acestea nu sunt conforme cu propriile convingeri ale recurenţilor, astfel cum au fost expuse şi în memoriul de recurs.

Ca atare, criticile recurenţilor nu pot fi primite.

În continuare, instanţa supremă va analiza motivul circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor privind impreviziunea, respectiv art. 969 şi art. 970 C. civ.

Instanţa supremă constată că întreaga argumentaţie a recurenţilor gravitează în jurul adaptării contractului de credit în varianta stabilizării cursului valutar a francului elveţian de la data încheierii convenţiei de credit corelativ cu restituirea sumei achitate excedentar; aceştia susţin că reechilibrarea poate avea loc oricând după momentul în care dezechilibrul a devenit deosebit de păgubitor pentru împrumutaţi şi că au dreptul la o astfel de adaptare, având în vedere că cererea a fost introdusă pe rolul instanţei anterior încetării contractului.

Înalta Curte respinge această critică, întrucât, pe de-o parte, nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor legale enunţate de vreme ce nu a fost analizată îndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea impreviziunii; pe de altă parte, considerentele deciziei recurate relevă că incidenţa teoriei impreviziunii a fost înlăturată motivat de faptul că aceasta are efecte doar pentru viitor, iar contractul de credit a încetat, ca urmare a rambursării integrale a creditului la data de 06.02.2023, context în care instanţa de apel a constatat că adaptarea pentru viitor a convenţiei nu mai este posibilă.

Răspunzând criticilor din recursul reclamanţilor, Înalta Curte reţine că a admite contrariul ar însemna să se intervină retroactiv asupra unor prestaţii deja executate în mod voluntar de ambele părţi, cu efectul de a rescrie contractul şi de a ignora principiul forţei obligatorii a convenţiilor, ceea ce ar aduce o atingere a securităţii raporturilor juridice.

Întrucât aplicarea teoriei impreviziunii în acest context este lipsită de temei legal, criticile recurenţilor nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 239/2024 din 27.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2024.