Invalidation of non-existent credit via undue payment and procedural preclusion of standing objections in cassation appeals

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 01.11.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate inexistenţa dreptului pârâtelor asupra sumei 609.400,43 RON, generată prin emiterea nelegală a unor facturi şi obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 87.465 de RON, cu cheltuieli de judecată.

La 10.12.2021, pârâta C. S.A. a formulat o cerere de chemare în garanţie a celeilalte pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 144/25.01.2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.600 RON către pârâta B. S.R.L. şi de 1.190 RON către C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1928/2023 din 07.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a constatat inexistenţa dreptului pârâtelor asupra sumei de 609.400,43 RON şi a obligat pârâta B. S.R.L. să restituie reclamantei suma de 87.465 RON; a respins cererile pârâtelor privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 13.682,71 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menţinut în rest sentinţa apelată; a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 7.398,08 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtele au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Prin memoriul său, recurenta C. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, sub aspectul soluţionării primului capăt de cerere, a arătat că înţelege să invoce, în raport cu art. 247 C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a reclamantei, având în vedere că cealaltă pârâtă a recunoscut expres că facturile în litigiu au fost anulate, acestea fiind emise dintr-o eroare.

De asemenea, evidenţiind că tribunalul a reţinut că niciuna dintre pârâte nu pretinde plata respectivei sume şi că pârâtele nu au contestat în apel această chestiune, recurenta a afirmat că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă juridică unei statuări intrate în puterea de lucru judecat.

Totodată, recurenta a contestat concluzia curţii de apel potrivit căreia doar pârâtele aveau interes să critice soluţia tribunalului privind excepţia lipsei de interes, arătând că, dimpotrivă, soluţia era favorabilă acestora, iar promovarea unui apel ar fi fost lipsită de interes.

În sprijinul argumentelor expuse, a invocat incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat art. 430 C. proc. civ., din moment ce nicio parte nu a atacat în apel reţinerea tribunalului legată de faptul că pârâtele nu pretind spre plată suma menţionată în primul capăt de cerere.

Cu privire la modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., subliniind că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii sale de obligare a chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată; în acest context, a invocat încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, a evidenţiat că cererea de chemare în garanţie nu a vizat exclusiv cel de-al doilea capăt de cerere, astfel cum greşit a apreciat curtea de apel, din moment ce în cuprinsul respectivei cereri solicitase şi obligarea chematei în garanţie la suportarea cheltuielilor de judecată.

În final, a arătat că instanţa de apel a motivat dispoziţia de respingere a cererii prin menţinerea soluţiei tribunalului, deşi tribunalul o respinsese ca rămasă fără obiect din perspectiva respingerii în tot a acţiunii introductive; în acest context, a afirmat că motivarea hotărârii este una contradictorie.

În motivarea recursului său, pârâta B. S.R.L. a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că în ceea ce o priveşte există o recunoaştere a emiterii din eroare a facturilor care au stat la baza somaţiei de plată emise de cealaltă pârâtă, în mod nelegal şi contradictoriu a admis primul capăt de cerere referitor la constatarea inexistenţei dreptului pârâtelor asupra sumei de 609.400,31 RON.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a nesocotit faptul că reclamanta nu are interes în promovarea acţiunii, întrucât facturile care făceau obiectul somaţiei nr. x/30.09.2021, transmise către cesionarul C. S.A., au fost emise din eroare de angajaţii săi, fiind ulterior anulate, iar suma achitată; prin urmare, în condiţiile în care respectivele facturi nu mai existau din punct de vedere juridic, demersul procesual privind constatarea inexistenţei dreptului asupra sumei menţionate a rămas fără finalitate practică din punct de vedere juridic, acest petit fiind neîntemeiat.

Totodată, a evidenţiat că, întrucât a recunoscut inexistenţa dreptului de creanţă, iar cealaltă pârâtă a arătat că este terţ faţă de raportul juridic iniţial, rezultă implicit şi recunoaşterea, de către aceasta, a inexistenţei dreptului de creanţă, cu atât mai mult cu cât există un contract de factoring, AFS nefiind creditor nemijlocit al reclamantei.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale formulate în întâmpinări şi nici nu a arătat motivul pentru care acestea au fost înlăturate, ceea ce echivalează cu lipsa motivării hotărârii în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt set de critici vizează greşita aplicare a art. 1.341-1.344 C. civ., recurenta afirmând că nu este îndeplinită condiţia esenţială a plăţii din eroare, întrucât factura în valoare de 87.465 RON a fost emisă în conformitate cu prevederile contractului de transport pentru alte servicii de transport efectiv prestate, înregistrată în contabilitatea sa şi comunicată reclamantei.

În plus, recurenta a subliniat că, în cauză, s-a invocat existenţa violenţei, astfel că nu este incidentă instituţia plăţii nedatorate, care implică eroarea ca element constitutiv, ci ar fi aplicabilă răspunderea civilă delictuală, astfel încât şi cel de-al doilea capăt de cerere trebuia respins ca neîntemeiat.

După redarea unor referinţe doctrinare, recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a analizat în mod adecvat ansamblul raporturilor juridice, neaplicând normele de drept material fiecărui raport distinct; astfel, susţine că a probat în faţa instanţei de apel că plata a fost benevolă, factura fiind emisă în baza unei Aribe, uzanţă în relaţia contractuală dintre părţi.

În acest context, a susţinut că raporturile juridice dintre părţi au fost mult mai complexe decât cele reţinute de instanţă, îmbinând elemente contractuale şi uzuale, iar plăţile în discuţie au constituit o desocotire între recurentă şi reclamantă, în baza unor servicii prestate, astfel că nu este admisibilă o acţiune întemeiată pe plata nedatorată.

În concluzie, a susţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru plata nedatorată, deoarece reclamanta a efectuat plata cu intenţia de a stinge o datorie, aceasta fiind obligată să răstoarne prezumţia legală. Or, în măsura în care reclamanta afirmă că a efectuat plata pentru a preîntâmpina prejudicierea imaginii sale, rezultă că plata nu a fost efectuată din eroare pentru a fi incidentă instituţia plăţii nedatorate, ci cu intenţia de a achita datoria; de altfel, întrucât a invocat violenţa, reclamanta trebuia să dovedească existenţa acesteia în baza răspunderii delictuale şi să probeze acest aspect cu mijloacele legale.

Un alt motiv de recurs vizează greşita aplicare a art. 266 şi art. 282 alin. (2), art. 329 rap. la art. 309 alin. (5) C. proc. civ., referitoare la posibilitatea de folosire a prezumţiilor ca şi categorie de probă.

Evidenţiind că instanţa de apel a înlăturat forţa probantă a înscrisului Ariba, în baza căruia a fost emisă factura contestată, precum şi a altor înscrisuri care susţin punctul său de vedere, recurenta a invocat art. 266 C. proc. civ. şi a afirmat că înscrisul pe suport informatic face dovadă deplină, până la proba contrară, asupra consimţământului părţii care l-a întocmit; în speţă, consimţământul reclamantei rezultă din emiterea Aribei de către persoanele abilitate, care nu au tăgăduit niciodată emiterea acesteia.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a fundamentat hotărârea pe prezumţii simple, rezultate din susţinerile reclamantei, fără a corela celelalte probe administrate. De altfel, instanţa nu a observat nici că toate facturile conţin nr. EP primit prin Ariba comunicată de reclamantă, limitându-se doar la a menţiona că pe factura în litigiu a fost menţionat EP conform prevederilor contractuale, ca şi cum facturile achitate nu ar fi conţinut respectivul EP, fapt ce este contrar probatoriului administrat.

Un alt motiv de recurs se referă la încălcarea art. 1.268 alin. (3) C. civ. şi a normelor referitoare la identificarea voinţei părţilor şi preţul contractului, deoarece interpretarea curţii de apel anulează efectele juridice ale documentului Ariba emis de reclamantă şi ale facturii emise de cealaltă pârâtă, ignorând uzanţele dintre părţi şi realitatea executării serviciilor de transport

Ultima critică vizează soluţia cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta arătând că a cerut aplicarea art. 454 C. proc. civ., iar instanţa de apel a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în mod egal cu cealaltă pârâtă, deşi a recunoscut pretenţiile reclamantei în legătură cu primul capăt de cerere; recurenta a apreciat că valoarea cheltuielilor ar trebui să fie în cuantum de 3.025 RON.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 05.07.2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, iar la 18.07.2024, recurenta C. S.A. a răspuns la întâmpinare.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

În prealabil, instanţa supremă va răspunde, printr-un considerent comun, criticilor comune formulate de ambele recurente, urmând ca ulterior să analizeze distinct celelalte motive de recurs dezvoltate în memoriile acestora.

O primă critică invocată de ambele recurente vizează lipsa de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere, justificată, în opinia acestora, prin faptul că una dintre pârâte a recunoscut că facturile în litigiu au fost emise în baza unei erori, iar cealaltă pârâtă nu pretinde plata respectivei sume, fiind terţ faţă de raportul juridic iniţial.

Înalta Curte notează că excepţia lipsei de interes a fost invocată pentru prima dată de către pârâta B. S.R.L. în faţa primei instanţe, care însă a omis să se pronunţe asupra acesteia; cu toate acestea, pârâtele nu au valorificat dreptul lor procesual de a formula apel cu privire la această omisiune, deşi doar ele aveau un interes direct în promovarea unui astfel de motiv de apel, instanţa de apel reţinând în mod corect acest aspect.

Astfel, nesoluţionarea excepţiei de către tribunal nu conferă părţilor dreptul să o invoce din nou în recurs, în considerarea art. 247 C. proc. civ., potrivit căruia "Excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi"; aceasta deoarece, aplicarea acestui articol nu se poate realiza în mod izolat, ci în coroborare cu dispoziţiile speciale ce reglementează calea de atac a recursului.

Astfel, invocarea lipsei de interes a reclamantei în privinţa primului capăt de cerere trebuie să se realizeze cu respectarea regimului juridic specific acestei căi de atac, instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. aplică în recurs principiul legalităţii căilor de atac înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio, iar interdicţia instituită de textul citat sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o şi, în egală măsură, se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care au rămas necriticate.

În aceste condiţii, întrucât pârâtele nu au valorificat dreptul lor procesual de a ataca cu apel omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei de interes, reiterarea acesteia în recurs de către recurenta C. S.A. echivalează, în realitate, cu o încercare inadmisibilă de a repune în discuţie o chestiune procedurală ce putea fi valorificată pe calea apelului, dar care nu a fost invocată în termenul şi condiţiile procedurale prevăzute de lege.

Prin urmare, motivul de recurs referitor la pretinsa greşită soluţionare a primului capăt de cerere, fundamentat pe excepţia lipsei de interes a reclamantei, nu poate fi primit.

În subsecvenţa acestei critici, recurenta C. S.A. invocă o pretinsă încălcare a art. 430 C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre pârâte nu ar pretinde plata sumei indicate în primul capăt de cerere şi că această chestiune ar fi intrat în puterea de lucru judecat, întrucât nu a fost contestată în apel.

Înalta Curte notează că recurenta porneşte de la o premisă eronată, ca urmare a confuziei între puterea de lucru judecat şi limitele devoluţiunii în apel.

Potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă"; or, în cauză, nu poate fi reţinută incidenţa articolului evocat.

Instanţa de apel a fost chemată să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe inclusiv sub aspectul justificării interesului reclamantei de a obţine constatarea inexistenţei creanţei; astfel, în limitele devoluţiunii determinate de obiectul apelului şi de susţinerile părţilor, instanţa de apel a avut în vedere situaţia de fapt concretă, constatând că una dintre pârâte, respectiv B. S.R.L., a recunoscut pe parcursul procesului emiterea eronată a facturilor, în timp ce C. S.A., în calitate de cesionar al pretinsei creanţe, a emis somaţia de plată împotriva reclamantei, întemeindu-se tocmai pe acele facturi, situaţie în care nu se poate prezuma o recunoaştere implicită şi din partea acesteia din urmă. În acest context, instanţa de apel a apreciat că recunoaşterea caracterului eronat al facturilor de către B. S.R.L., coroborată cu conduita procesuală a recurentei C. S.A., care a formulat somaţia de plată, justifică concluzia inexistenţei creanţei şi, pe cale de consecinţă, interesul reclamantei în promovarea cererii.

Prin urmare, analiza realizată de instanţa de apel nu a vizat repunerea în discuţie a unei chestiuni tranşate definitiv, ci a constituit o verificare necesară în exercitarea controlului devolutiv, în limitele stabilite de lege, asupra hotărârii primei instanţe.

Următorul set de critici vizează modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, recurenta C. S.A. aducând în discuţie două critici, şi anume: prima, se referă la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării de obligare a chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată, cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susţinându-se că această solicitare ar fi constituit un capăt distinct al cererii de chemare în garanţie. Cea de-a doua critică vizează o pretinsă contradicţie în motivarea hotărârii, recurenta susţinând că instanţa de apel a motivat respingerea cererii de chemare în garanţie prin menţinerea soluţiei tribunalului, deşi cererea fusese respinsă ca rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii acţiunii introductive.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate nu este fondată, nefiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Referitor la pretinsa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării privind obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată trebuie precizat că art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Or, în prezenta cauză, această obligaţie a fost îndeplinită. Cererea privind obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată are caracter accesoriu faţă de cererea principală de chemare în garanţie, neputând fi privită ca un capăt de cerere distinct, de sine stătător. Astfel, doar o eventuală admitere a cererii principale de chemare în garanţie ar fi justificat, pe cale de consecinţă, şi admiterea cererii de obligare a chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cum însă cererea de chemare în garanţie a vizat exclusiv cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii introductive, şi care a fost admis doar în ceea ce o priveşte pe cealaltă pârâtă, respectiv pe B. S.R.L., este evident că cererea accesorie de obligare a chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată nu putea fi analizată separat, independent de soluţia pronunţată asupra cererii principale. De altfel, respingerea cererii principale atrage în mod implicit respingerea cererii accesorii, chiar şi în lipsa unei menţiuni exprese în dispozitiv, tocmai în temeiul caracterului său accesoriu.

Succesiv, aceeaşi recurentă a dedus instanţei de control judiciar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea contradictorie a hotărârii, pe motiv că instanţa de apel a motivat respingerea cererii de chemare în garanţie prin menţinerea soluţiei primei instanţe, deşi tribunalul o respinsese ca rămasă fără obiect ca urmare a respingerii acţiunii introductive.

Această critică se cuvine a fi înlăturată, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertenţă pe care consideră că o identifică recurenta-pârâtă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat soluţia dată de tribunal cu privire la cererea de chemare în garanţie, apreciind că respingerea acesteia se impunea din considerente proprii, respectiv pentru că această cerere viza exclusiv capătul al doilea al acţiunii introductive, admis doar în contradictoriu cu cealaltă pârâtă, B. S.R.L. Cu alte cuvinte, deşi soluţia tribunalului şi cea a instanţei de apel au coincis sub aspectul efectului juridic – respingerea cererii de chemare în garanţie – motivarea instanţei de apel s-a întemeiat pe o argumentaţie distinctă faţă de cea avută în vedere de prima instanţă.

De aceea, critica recurentei nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea memoriu de recurs, formulat de pârâta B. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta aduce în dezbatere alte două critici principale, şi anume: motivarea contradictorie şi străină de natura cauzei a hotărârii în privinţa modului de soluţionare a primului capăt de cerere, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.341-1.344 C. civ., referitoare la condiţiile plăţii nedatorate, context în care invocă ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că hotărârea recurată nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel, deşi a reţinut existenţa unei recunoaşteri privind emiterea eronată a facturilor, pentru care s-a emis somaţia de plată, în mod nelegal şi contradictoriu a admis primul capăt de cerere; în sprijinul acestei critici, recurenta mai afirmă că instanţa de apel nu a analizat apărările sale din întâmpinări şi nici nu a arătat motivul pentru care au fost înlăturate.

Critica este nefondată.

Din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat o motivare clară şi pertinentă, nicidecum contradictorie sau străină de natura cauzei, cum greşit afirmă recurenta.

Cu acest prilej, instanţa supremă reaminteşte că pentru a atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii trebuie să lipsească, să fie contradictorie sau să fie în totalitate străină de natura cauzei.

Or, decizia recurată denotă respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinerile recurentei fiind examinate în mod real de către instanţa sesizată, iar silogismul care reflectă motivarea hotărârii este unul transparent, valid şi care permite exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

În concret, instanţa de prim control judiciar a procedat la o analiză completă a susţinerilor părţilor, prin raportare la probele administrate şi circumstanţele cauzei; în urma acestei examinări, curtea de apel a statuat asupra legalităţii şi temeiniciei demersului reclamantei de a solicita pe cale judiciară constatarea inexistenţei dreptului ambelor pârâte asupra sumei de 609.400,43 RON, câtă vreme nu a existat o recunoaştere şi din partea celeilalte pârâte, cea care a emis somaţia de plată, în condiţiile în care creanţa a fost cesionată de recurenta B. S.R.L., cea care a recunoscut că a emis facturile din eroare abia pe parcursul procesului.

Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile sau apărările.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate şi nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei; Perez împotriva Franţei.

În plus, afirmaţia recurentei potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive străine de natura cauzei este neargumentată, lipsind orice trimitere concretă la vreun considerent al deciziei recurate care ar putea justifica această concluzie.

Următorul motiv de casare analizat este cel întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia recurenta invocă aplicarea greşită a normelor referitoare la plata nedatorată, respectiv art. 1.341-1.344 C. civ.

Analiza argumentelor subsumate acestui motiv relevă, însă, că recurenta reia, în esenţă, aceleaşi aspecte factuale şi apărări formulate pe parcursul judecăţii, asupra cărora instanţele devolutive s-au pronunţat deja.

Astfel, recurenta contestă aprecierile instanţei de apel asupra împrejurărilor de fapt care au condus la concluzia că sunt îndeplinite cerinţele plăţii nedatorate, situaţie în care a readus în discuţie contextul uzanţei dintre părţi, prin care tinde să demonstreze că factura aferentă sumei de 87.465 RON a fost emisă în conformitate cu prevederile contractului de transport încheiat între părţi şi că reflectă serviciile de transport efectiv prestate.

Totodată, recurenta subliniază că a făcut dovada plăţii benevole de către reclamantă a sumei facturate, în baza unei Aribe (accept la plată), arătând că intenţia reclamantei a fost de a stinge o datorie, iar afirmaţia reclamantei referitoare la violenţă atrage aplicabilitatea instituţiei răspunderii delictuale, şi nu cea a plăţii nedatorate.

Înalta Curte constată că, prin toate aceste afirmaţii, recurenta doar îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost interpretate şi valorificate probele cauzei, fiind antamate aspecte ce ţin de temeinicia, şi nu de legalitatea hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Din examinarea deciziei recurate rezultă că instanţa de apel, în baza probelor administrate coroborate cu prevederile contractuale, a reţinut că suma de 87.465 RON a fost facturată de recurenta B. S.R.L. cu titlu de servicii de transport care nu au fost efectiv prestate, întrucât factura în cauză nu a fost însoţită de documente justificative apte să probeze realitatea prestării unor servicii suplimentare; în acest context factual, concluzionând că recurenta are obligaţia de a restitui suma de bani indicată, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1.341 C. proc. civ., ca urmare a întrunirii condiţiilor plăţii nedatorate.

Or, prin susţinerile expuse în memoriul de recurs, recurenta nu demonstrează că instanţa de apel ar fi interpretat eronat dispoziţiile legale incidente, iar argumentaţia acesteia vizează, în esenţă, reconsiderarea constatărilor de fapt şi care excedează limitei de analiză prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor reţinute anterior, Înalta Curte va înlătura şi susţinerile referitoare la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 266 şi art. 282 alin. (2), art. 329 rap. la art. 309 alin. (5) C. proc. civ., respectiv a art. 1.268 alin. (3) C. civ., întrucât acestea privesc aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului, ce nu pot fi valorificate pe calea recursului. În acest sens, se observă că recurenta reproşează instanţei de apel faptul că a înlăturat forţa probantă a înscrisului Ariba şi a altor documente care, în opinia sa, ar dovedi consimţământul reclamantei pentru serviciile facturate; de asemenea, afirmă faptul că instanţa de apel a fundamentat soluţia pe prezumţii simple rezultate din susţinerile reclamantei, fără o analiză completă a facturilor şi menţiunilor din cuprinsul acestora.

Toate aceste susţineri nu evidenţiază o încălcare a normelor de drept invocate, ci exprimă, în esenţă, nemulţumirea recurentei faţă de modul în care instanţa a apreciat probatoriul şi a stabilit situaţia de fapt, solicitând, în cadrul recursului, reaprecierea probelor indicate şi acordarea prevalenţei acestora.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligată, susţinând că în cauză s-ar fi impus aplicarea art. 454 C. proc. civ., în condiţiile în care a existat o recunoaştere parţială a pretenţiilor reclamate de reclamantă, context în care recurenta face o defalcare a sumelor, raportat la ceea ce apreciază că ar fi fost echitabil să plătească, apreciind că ar avea de achitat doar un procent de 14,35%.

Culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată, constituie premisa art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind analizată de instanţe în concret, în funcţie de rezultatul procesului şi conduita manifestată a părţilor, premergător şi în cursul judecăţii.

De la regula enunţată, dispoziţiile art. 454 C. proc. civ. instituie o excepţie, cea a exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, care a recunoscut pretenţiile reclamantului în forma şi până la termenele prevăzute de acest text, cu condiţia ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaştere a pretenţiilor de către pârât, care prin ea însăşi poate conduce la realizarea în substanţă a pretenţiilor reclamantului, şi nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanţă.

Or, în speţă, nu rezultă că ar fi avut loc o recunoaştere de natură să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată, în special a primului capăt de cerere, fără analiza fondului cauzei de către instanţă; dimpotrivă, din actele dosarului reiese că recurenta a formulat apărări şi a combătut în mod activ pretenţiile reclamantei, solicitând respingerea acestora.

De altfel, susţinerile recurentei referitoare la proporţionalitatea onorariului de avocat nu pot fi analizate în această etapă a recursului, întrucât se pune în discuţie o chestiune de eventuală netemeinice, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat şi că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în interesul legii că o critică adusă modalităţii în care instanţele se pronunţă asupra proporţionalităţii onorariului avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile şi va obliga recurentele, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte în solidar onorariul de avocat avansat de intimată, în sumă de 8.445,97 RON, dovedit cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1928/2023 din 07.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 8.445,97 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2024.