Cassation inadmissibility due to failure to develop specific grounds for illegality and procedural violation regarding punitive interest on defect retention funds.

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 31.10.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. BOG’ART S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie suma de 287.119,89 RON, reţinută cu titlu de garanţie pentru vicii, conform contractului de subantrepriză încheiat de părţi şi să-i plătească suma de 143.189,20 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiilor legale şi contractuale de înfiinţare a fondului de garanţie contra viciilor şi de consemnare într-un cont bancar de depozit cu dobândă anuală şi suma de 43.068 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate conform contractului, pentru neachitarea la scadenţă a facturii nr. x/15.12.2021.

Cererea de chemare în judecată a fost însuşită de C.., administratorul judiciar al societăţii reclamante.

Prin sentinţa civilă nr. 1816/11.07.2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 287.119,89 RON, reprezentând pretenţii, de 143.189,20 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare şi de 43.086 RON, penalităţi de întârziere, precum şi cheltuieli de judecată în valoare de 3.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. BOG’ART S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 205/08.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 143.189,20 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare; a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.984,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. şi administrator special B., a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei în parte şi rejudecarea, în recurs, a celui de-al doilea capăt al cererii, cu consecinţa admiterii lui şi obligării pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiilor legale şi contractuale de înfiinţare a fondului de garanţie contra viciilor şi de consemnare a acestuia într-un cont bancar de depozit cu dobândă anuală.

În motivare, a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel asupra acestui petit al cererii sale, arătând că o dată ce instanţa a dispus restituirea garanţiei reţinute de pârâtă pentru vicii în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, se impunea acordarea dobânzii legale penalizatoare, cu titlu de fructe civile ale sumei constituite drept garanţie, fiind aplicabil prin analogie art. 15 din Legea nr. 22/1969, modificat prin Legea nr. 54/1994.

Evocând raţionamentul primei instanţe, care a admis acest petit al acţiunii, precum şi apărările sale din întâmpinarea formulată în apel, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

A arătat că instanţa de apel, preluând eliptic din cererea de chemare în judecată, a creat impresia falsă a invocării eronate a Legii nr. 22/1969, ca temei al pretenţiilor privind dobânda legală penalizatoare, deşi prin asocierea cu acest act normativ, titulara demersului judiciar a avut în vedere doar analogia procedurilor privind protecţia şi funcţionarea garanţiei cu alte proceduri utilizate frecvent, în situaţii asemănătoare, pentru a asigura integritatea şi protecţia împotriva unor eventuale executări silite a posesorului acesteia.

În continuare, enunţând paragrafe din considerentele deciziei recurate, a menţionat că instanţa de apel nu a observat că singura reglementare aplicabilă deopotrivă ipotezei supuse judecăţii şi celei reglementate de Legea nr. 22/1969 este cea vizând organizarea operaţiunilor ce au drept scop principal asigurarea condiţiilor necesare pentru funcţionarea obligaţiei de garantare a îndeplinirii întocmai a îndatoririlor legale sau asumate contractual, procedură pe care o apreciază ca fiind de notorietate. De aceea, a imputat instanţei de prim control judiciar omisiunea de a aplica analogia celor două situaţii în sensul de a produce efectele adecvate ipotezei cauzei de faţă, iar nu în acela de a nu produce niciun efect sau pe cel contrar situaţiei de fapt.

A subliniat că cerinţa constituirii garanţiei pentru vicii este prevăzută expres de legea specială şi trebuie inserată în orice contract de antrepriză, iar în cauză, părţile au prevăzut contractual modul de constituire al acestei garanţii prin reţineri succesive de sume, împrejurare care generează efectul colateral al necesităţii de administrare a acestui fond bănesc conform specificului şi destinaţiei lui. În opina sa, instanţa de apel, deşi a notat modul de constituire al garanţiei prin reţineri succesive de 5% din preţul contractului, în mod greşit a statuat că suma astfel rezultată, pusă la dispoziţia beneficiarului pentru un termen de garanţie de 5 ani, destinată a acoperi cheltuielile cauzate de eventuale vicii ale construcţiei produse din vina executantului şi remediate de beneficiar pe cheltuiala sa în termenul convenit, nu poate fi numită fond de garanţie pentru vicii.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra capătului al doilea al acţiunii încalcă art. 3, art. 7 alin. (1) şi art. 25 lit. k) din Legea nr. 10/1995, art. 548, art. 795, art. 799 şi art. 1.863 C. civ., ce reglementează dobânda datorată pentru utilizarea în folos propriu a unei sume de bani şi garanţia contra viciilor şi pentru calităţile convenite, precum şi clauzele 8.7 şi 8.8 din contractul de subantrepriză încheiat de părţi.

În finalul cererii de recurs, a conchis că niciunul dintre considerentele instanţei de apel nu este în acord cu situaţia de fapt, iar statuările acesteia, pornind de la false premise, nu reflectă realitatea dovedită prin probatoriul administrat, hotărârea recurată fiind rezultatul greşitei utilizări a metodelor de interpretare a legii şi a diferitelor exprimări gramaticale din conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, dar şi obscur motivată, cu încălcarea prevederilor art. 14 C. civ. şi ale art. 6, art. 7, art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 C. proc. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., şi a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Autoarea căii de atac a răspuns la întâmpinare.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar se poate înfăptui numai dacă autorul căii de atac aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, au fost invocate, drept temei al căii de atac, însă analiza memoriului de recurs relevă că recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanţei de prim control judiciar.

Astfel, autoarea căii de atac a criticat modul în care instanţa de apel a statuat asupra netemeiniciei pretenţiilor sale privind dobânda legală penalizatoare, prin prisma temeiului juridic al acţiunii, art. 15 din Legea nr. 22/1969, modificat prin Legea nr. 54/1994. În opinia sa, sumele reţinute în mod succesiv de către pârâta-beneficiar al lucrărilor, cu titlu de garanţie, în temeiul obligaţiei legale şi contractuale a executantului de a o proteja de eventualele vicii ivite pe perioada de garanţie, sunt producătoare de fructe civile, sub forma dobânzii legale penalizatoare, iar pârâta ar fi trebuit să urmeze procedura pe care textul legal mai sus evocat a instituit-o, constituind un fond de garanţie, depus într-un cont special de depozit anual cu dobândă, pe numele executantului, asupra căruia să aibă drept de operare exclusiv, pe perioada de garanţie.

Pornind de la convingerea că procedura reglementată de acest act normativ pentru raporturile dintre persona juridică angajator şi gestionarul angajat este aplicabilă prin asemănare şi în ipoteza sumelor reţinute cu titlu de garanţie pentru vicii în temeiul Legii nr. 10/1995, recurenta a imputat instanţei de apel omisiunea de a le califica drept fond, care să se supună dispoziţiilor legale ce reglementează garanţia pe care erau obligaţi să o constituie gestionarii în baza Legii nr. 22/1969. Totodată, în opinia sa, intimatei îi incumba obligaţia colaterală de administrare a acestui fond conform destinaţiei şi specificului său, precum şi aceea de a constitui un depozit purtător de dobândă.

Infirmarea de către curtea de apel a viziunii recurentei asupra obligaţiilor intimatei şi asupra aplicării prin asemănare a prevederilor Legii nr. 22/1969, prin prisma obligaţiei legale a executantului unei lucrări de a constitui în favoarea beneficiarului garanţii pentru calitatea lucrărilor realizate, reprezintă temeiul invocării ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examenul deciziei atacate, evaluate din perspectiva acestor critici, relevă însă lipsa valenţelor de nelegalitate, întrucât autoarea căii de atac nu a justificat modalitatea în care au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Astfel, deşi temeiul juridic al capătului de cerere în dezbatere a fost art. 15 din Legea nr. 22/1969, modificat prin Legea nr. 54/1994, în temeiul căruia prima instanţă i-a acordat pretenţiile astfel solicitate, prin memoriul de recurs, faţă de înlăturarea acestor prevederi legale de către curtea de apel, autoarea căii de atac nu prezintă argumente veritabile prin care să explice motivul pentru care ele erau incidente, ci arată că au fost invocate doar pentru a susţine analogia procedurilor cerute pentru protecţia şi funcţionarea garanţiei pentru vicii cu alte proceduri utilizate frecvent.

În acest context, Înalta Curte reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuţie nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raţionament care să justifice concluzia că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Astfel, în speţă, invocând aceste norme de drept, precum şi pe cele ale art. 3, art. 7 alin. (1) şi art. 25 lit. k) din Legea nr. 10/1995, art. 548, art. 795, art. 799 C. civ. şi ale art. 1.863 C. civ., recurenta aduce în dezbatere texte legale fără incidenţă faţă de chestiunea dezbătută şi propune reevaluarea situaţiei de fapt şi a clauzelor contractuale, criticând modul în care instanţa de apel, analizând probatoriul administrat, a tras concluzia netemeiniciei, în parte, a pretenţiilor sale, însă analiza acestor aspecte nu mai poate fi făcută în recurs, întrucât este proprie fazelor devolutive ale procesului şi a fost deja realizată de instanţele de fond.

Înalta Curte observă că autoarea căii de atac a mai imputat instanţei de apel încălcarea principiilor procesului civil, invocând încălcarea art. 6, art. 7, art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 C. proc. civ., ce reglementează dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, legalitatea procesului civil, principiul contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, aspecte susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Însă, din examinarea memoriului de recurs, rezultă că aceste critici au fost invocate formal, întrucât recurenta nu a arătat modalitatea în care principiile fundamentale ale procesului civil au fost nesocotite, ci s-a limitat doar la indicarea textelor legale prin care sunt reglementate, fără a prezenta argumente care să indice greşelile de procedură săvârşite de instanţa de prim control judiciar la soluţionarea căii de atac devolutive şi care să ofere instanţei de recurs reperele necesare pentru examinarea legalităţii deciziei din această perspectivă.

Prin urmare, nemulţumirea recurentei legată de decizia atacată, de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt şi a statuat asupra pretenţiilor sale, fără a deduce instanţei de casare erori de judecată determinate de încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept, ori de încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este specifică unei căi de atac devolutive şi nu mai poate fi reevaluată în recurs, cale extraordinară de atac, care urmăreşte să supună Înaltei Curţi doar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. aşa fiind, o nouă analiză a situaţiei de fapt şi a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs, deoarece sistemul naţional de drept nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, apărările intimatei expuse prin întâmpinare sunt fondate, aşa încât Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1), rap. la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Va respinge însă şi cererea intimatei-pârâte, regăsită la finalul întâmpinării, de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că aceasta nu a depus dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. şi prin administrator special B., împotriva deciziei civile nr. 205/08.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2024.