Termination claim fails on factual merit; damages award reduced to 69,558.21 RON upheld after appeal annulled

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 august 2015 sub număr de dosar x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.RL. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x din 17 iulie 2014 prin notificarea nr. x din 23 iunie 2015, în temeiul art. 3.4 din Convenţie; a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata de daune interese compensatorii în cuantum de 220.960 RON, echivalentul sumei de 50.000 Euro, la cursul B.N.R. din 29 iulie 2015.

Prin sentinţa nr. 4100 din 30 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă a respins acţiunea, ca nefondată. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 9509,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 1424 din 2 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 4100 din 30 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată constând în onorarii, avocat, redus de instanţa de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1424 din 2 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, au declarat recurs, atât reclamanta, cât şi pârâta, recursuri înregistrate pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 435 din 18 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1424 A din 2 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. De asemenea, a respins recursul recurentei-pârâte, ca rămas fără obiect.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a constatat inexistenţa dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014, prin notificarea nr. x/23.06.2015, în temeiul art. 3.4 din contract şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 220.960 de RON, cu titlu de daune-interese compensatorii, de 12.167,32 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi de 13.592,94 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac.

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis prin decizia nr. 1456 din 14 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015. A fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Prin decizia civilă nr. 1086A din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 4100 din 30 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul ca a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L.

S-a constatat inexistenţa dreptului pârâtului de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014 prin notificarea nr. x/23.06.2015 în temeiul art. 3.4 din contract.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 69.558,21 RON, cu titlu de daune-interese compensatorii.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.696,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; s-au compensat cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 4.696,16 RON şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 1.303,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A fost obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 9.096,16 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac; a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât suma de 17.066,51 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac; s-au compensat cheltuielile de judecată din căile de atac până la concurenţa sumei ce 9.096,16 RON şi a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât suma de 7.970,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. S.R.L. au formulat cereri de recurs.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. şi Asociaţii, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamanta A. S.R.L. SPRL a susţinut, în esenţă, că scopul dispoziţiilor art. 1534 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora: "Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minima diligenţă", este acela de a sancţiona numai creditorul de rea-credinţă, întrucât numai o persoană de rea-credinţă poate să nu depună minime diligenţe pentru a minimiza prejudiciul.

Astfel, arată recurenta, scopul acestor prevederi legale nu este de a exonera debitorul de la plata prejudiciului datorat, ci de a sancţiona numai conduita de rea-credinţă a creditorului. Odată înlăturată ideea unei culpe grave/rele credinţe a creditorului, se înlătură incidenţa acestei prevederi şi se revine la principiul reparării integrale a prejudiciului.

Cu referire şi la doctrina în materie, recurenta apreciază că aceste dispoziţii avute în vedere de instanţă, nu presupun efectuarea unor calcule matematice de scădere din cuantumul total al prejudiciului invocat a veniturilor obţinute în perioada ulterioară rezilierii. Aceasta întrucât scopul art. 1534 alin. (2) C. civ. nu reprezintă un caz de exonerare pentru debitor decât în prezenţa culpei grave, a relei credinţe din partea creditorului.

Menţionează recurenta-reclamantă că dovedirea incidenţei art. 1534 alin. (2) C. civ. era în sarcina intimatei.

Consideră că înţelegerea corectă a prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ. este în sensul că diligenţele minime pe care creditorul trebuie să le întreprindă pentru a minimiza prejudiciul trebuie să fie înţelese ca fiind eforturi/costuri/cheltuieli făcute de creditor în legătură cu fapta prejudiciabilă a debitorului.

Astfel, mai susţine recurenta, în reglementarea cazului de excepţie prevăzut de art. 1534 alin. (2) C. civ., legiuitorul a avut în vedere, ca principală ipoteză, o anumita categorie de diligenţe, sub forma cheltuielilor antrenate de creditor pentru reducerea prejudiciului.

Obligaţia de despăgubiri nu trebuie să ţină cont de starea materială a creditorului.

Cu alte cuvinte, demersurile creditorului de a obţine surse de venit suplimentare nu ar trebui să exonereze debitorul de plata prejudiciului, căci aceste demersuri de bună-credinţă ale unui debitor nu se înscriu între cauzele de exonerare de la răspunderea debitorului, prevăzute de C. civ.

Instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi încheiat contractele cu D. şi în situaţia în care Contractul încheiat cu intimatul B. S.R.L. nu ar fi încetat şi nici că artistul ar fi putut presta în paralel toate activităţile în cazul în care contractul încheiat cu intimatul nu ar fi încetat. Dincolo de întrebarea cum s-ar fi putut proba, postfactum, atitudinea subiectivă a artistului din vara anului 2015, de a fi luat în considerare reluarea colaborării cu D. pentru Emisiunea E. (aşa cum s-a întâmplat prin Contractul/31.07.2015), în condiţiile în care Contractul cu intimatul B. S.R.L. nu ar fi încetat în mod abuziv şi intempestiv de către acesta, ar putea fi susţinută şi teoria că artistul ar fi putut presta în acelaşi timp şi matinalul din cadrul Contractului cu intimatul B. S.R.L şi ar fi putut înregistra emisiunile pentru E., nefiind exclus şi nici posibil a fi probat în sens contrar.

Instanţa de apel a reţinut că echivalarea prejudiciului cu remuneraţiile pe care recurenta le-ar fi încasat dacă contractul nu ar fi fost reziliat abuziv echivalează cu prezumarea unei clauze penale, clauză ce nu a fost convenită de părţi.

Pe de o parte, arată recurenta, instanţa de apel a preluat acest argument din decizia de casare, considerând că este o îndrumare pentru etapa rejudecării. Îndrumarea a fost însă a se verifica comportamentul creditorului ulterior rezilierii şi de a ţine seama de faptul că echivalarea prejudiciului cu remuneraţiile neîncasate nu poate fi admisă de plano, fără cercetarea comportamentului creditorului ulterior rezilierii. Or, odată verificat comportamentul şi înlăturată reaua-credinţă, culpa gravă a creditorului, instanţa de apel putea reţine prejudiciului integral invocat, în temeiul art. 1385 alin. (2) C. civ.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut totalitatea remuneraţiilor ca fiind prejudiciu posibil în cauză, chiar în lipsa unei clauze penale în acest sens, contrar susţinerii anterioare, atunci când a redus prejudiciul prin scăderea veniturilor ulterioare rezilierii.

Or, precizează recurenta, aceasta nu a solicitat prejudiciul în temeiul unei clauze penale inexistente, ci în temeiul raţionamentului de bază al răspunderii civile, aplicat la specificul contractelor cu executare succesivă.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile instanţei de casare, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a luat în considerare dispoziţia de casare de a verifica activitatea artistului, însă numai ca pretext pentru a aduce în discuţie veniturile societăţii terţe dosarului, anume F. S.R.L., întrucât, în pasul următor, când a dorit să scadă veniturile obţinute după reziliere, nu le-a mai scăzut pe ale artistului (decizia de casare referindu-se la veniturile obţinute de artist), ci pe cele ale societăţilor, recurenta şi F. S.R.L., ultima nefiind parte în prezentul dosar. În operaţia de scădere, instanţa de apel a scăzut în mod greşit şi tva-ul aferent sumei de 12.000 euro plus tva (potrivit Contractului cu D./31.07.2015), anume suma reprezentând Tva de 2280 Euro, reducând în mod eronat cuantumul prejudiciului cu această sumă.

Tot subsumat motivului de casare instituit de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea accesorie a recurentei de obligare a intimatei B. S.R.L la plata dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor solicitate.

Precizează că a solicitat dobânda legală prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 23.02.2023, înainte de primul termen de judecată în etapa rejudecării cauzei, care a dus la pronunţarea deciziei atacate.

Or, instanţa a acordat despăgubiri în cuantum de 69.558,21 RON, fără nicio referire la solicitarea recurentei de acordate a dobânzii legale penalizatoare, astfel cum a fost solicitată, cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia: "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (...)."

Sub un ultim aspect, apreciază că instanţa de apel a acordat în mod nelegal cheltuielile de judecată, cu încălcarea art. 451 C. proc. civ. .

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi s-a solicitat, în esenţă, admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

La 28 septembrie 2023, recurenta-reclamantă A. S.RL. prin administrator judiciar C. şi Asociaţii a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 18 iunie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că au posibilitatea depunerii în scris a unui punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 12 septembrie 2024, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar note scrise, prin care a susţinut, în esenţă, că argumentele invocate în cererea sa de recurs se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. totodată, a solicitat pronunţarea unei încheieri de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 24 septembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1086A din 22.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti–Secţia a VI-a Civilă, pentru motivele expuse în încheierea menţionată.

Totodată, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. şi Asociaţii-practician în insolvenţă împotriva aceleiaşi decizii, stabilindu-se termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 26 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul reclamantei A. S.R.L. prin administrator judiciar C. şi Asociaţii-practician în insolvenţă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele:

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei-reclamante, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs vizează doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, deşi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii referitor la soluţia pronunţată, la concluzia la care a ajuns instanţa raportat la prejudiciul reţinut, neanalizarea respectivei noţiuni în modul dorit de aceasta şi prezentarea opiniei personale cu privire la înţelegerea corectă a prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ., aşa cum este presupusă de recurenta-reclamantă, nu se pot converti în critici de nelegalitate, care să poată fi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C. proc. civ.

În speţă, recurenta-reclamantă este nemulţumită de faptul că instanţa de apel nu a acordat în integralitate suma solicitată cu titlu de daune-interese compensatorii, însă în argumentarea acestei susţineri nu relevă chestiuni de nelegalitate, ci doar aprecieri generale şi factuale legate de înţelesul dispoziţiilor art. 1534 alin. (2) C. civ., de aplicarea art. 1385 alin. (2) din acelaşi cod, opinii personale şi doctrinare care, în accepţiunea sa, pot fundamenta pretenţiile aşa cum au fost formulate.

Trebuie menţionat că aducerea în discuţie a condiţiilor existenţei şi evaluării prejudiciului prin prisma celor reţinute cu privire la modul de conduită al artistului, la demersurile întreprinse sau nu pentru a limita prejudiciul, la echivalarea prejudiciului cu remuneraţiile pe care recurenta le-ar fi încasat dacă contractul nu ar fi fost reziliat abuziv, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor, acest tip de examinare fiind specific etapelor devolutive, şi relevă, totodată, doar dezacordul cu privire la concluzia instanţei de apel care nu a acordat în integralitate prejudiciul solicitat.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat prevalenţă, în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale în detrimentul altora, reprezintă o operaţiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate în cauză, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. şi care este, aşa cum s-a arătat anterior, apanajul exclusiv al instanţelor de judecată care devoluează fondul cauzei.

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii şi fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă şi legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în speţă neformulându-se veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care susţinerile recurentei subsumate acestuia nu pot fi reţinute de către instanţă ca şi critici de nelegalitate.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţine că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când prin aceasta instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Observând prima critică a recurentei-reclamante, subsumată acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Astfel, se reţine că, în conformitate cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.", iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Examinând decizia recurată se constată că instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, a verificat, în limitele casării, dacă în perioada rămasă din contract (septembrie 2015 - iunie 2016, inclusiv), artistul a prestat sau nu activităţi din care a obţinut venituri, respectiv dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, chestiuni care au fost clarificate în plan probatoriu.

Reluând cercetarea judecătorească, instanţa a arătat motivele pentru care prejudiciul suferit ca urmare a încetării nejustificate a contractului nu a fost în cuantum de 220.960 RON (echivalentul sumei de 50.000 Euro la cursul din 29.07.2015), ci în cuantum de 69.558,21 RON (diferenţa dintre suma de 220.960 RON solicitată prin acţiune şi veniturile realizate de artist, respectiv 34.260 Euro şi 2.065 RON), precum şi faptul că, deşi au fost depuse eforturi pentru înlăturarea prejudiciului, prin încheierea altor contracte cu alte societăţi, veniturile încasate în temeiul acestor contracte au fost inferioare veniturilor ce ar fi putut fi încasate în temeiul convenţiei încheiate cu intimatul-pârât; a arătat, totodată, că prezintă importanţă doar veniturile realizate în perioada rămasă după încetarea nejustificată a contractului până la ajungerea la termen a acestuia, iar nu veniturile realizate în general de artist sau de societate.

Se observă, de altfel, că, prin criticile formulate, deşi recurenta-reclamantă susţine nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare, aceasta este nemulţumită atât de modul în care a fost efectuată această verificare prin prisma probatoriului administrat, cât şi de concluzia instanţei de apel care a stabilit cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă la valoarea de 69.558,21 RON, aspecte de netemeinicie care, aşa cum s-a arătat, excedează controlului instanţei de recurs.

Mai mult decât atât, susţinerile recurentei-reclamante sunt în contradicţie cu chestiunile tranşate prin decizia de casare, în care s-a arătat, având ca premisă fapta ilicită a pârâtei, constând în neexecutarea contractului, că prejudiciul suferit de artist trebuie să fie cert, dovedit în concret, iar nu prezumat prin simpla însumare a remuneraţiilor neîncasate până la finalizarea contractului, ceea ce impune a se verifica dacă artistul a realizat venituri după rezilierea contractului, dacă a întreprins demersuri pentru limitarea prejudiciului pe care il pretinde.

Or, câtă vreme, potrivit celor stabilite în decizia de casare, instanţa de apel a clarificat în plan probatoriu tocmai aceste aspecte, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a respectat îndrumările date de instanţa de recurs.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanţei de apel privind soluţionarea cererii accesorii de obligare a intimatei B. S.R.L la plata dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor solicitate, invocând încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia: "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (...)".

Înalta Curte constată că aspectele criticate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci se circumscriu unei cereri de completare a deciziei recurate.

În acest context, se reţin dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ., cu privire la obligativitatea procedurii de completare a unei hotărâri judecătoreşti, care stabilesc expres că: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444".

Se constată că norma juridică instituie, imperativ, interdicţia solicitării, pe calea apelului sau a recursului, a îndreptării erorii materiale, a lămuririi hotărârii, a completării acesteia ori a înlăturării dispoziţiilor potrivnice.

Aşa fiind, întrucât, prin motivele de recurs, se invocă omisiunea instanţei de apel de soluţionare a cererii accesorii de obligare a intimatei B. S.R.L la plata dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor solicitate, iar o asemenea solicitare poate fi făcută doar pe calea procedurii de completare a hotărârii judecătoreşti, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 444 din C. proc. civ., nu se poate susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., aşa cum afirmă recurenta-reclamantă.

Cât priveşte contestarea de către recurenta-reclamantă a cuantumului sumei la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată, atât în privinţa taxei judiciare de timbru, cât şi în privinţa onorariului avocaţial, critică întemeiată pe încălcarea art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aprecierea asupra proporţiei suportării cheltuielilor de judecată aparţine exclusiv instanţei care a decis în privinţa măsurii în discuţie, fiind un act necenzurabil prin prisma motivelor de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât vizează exclusiv un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că, prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, s-au statuaturmătoarele: "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că în calea de atac a recursului nu pot fi analizate aspecte care ţin de raportul dintre cuantumul cheltuielilor de judecată, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, acestea constituind aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Suplimentar, se impune precizarea că, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţilor admise, în condiţiile în care soluţia primei instanţe a fost schimbată, în parte, în apel, nu reprezintă, nicidecum, o încălcare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, reflectă respectarea normelor care impun judecătorului determinarea, prin calcul matematic, a proporţiei taxei judiciare de timbru plătită aferentă pretenţiilor admise.

Aşa fiind, în raport cu criticile formulate, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. şi Asociaţii-practician în insolvenţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte, având în vedere că, prin încheierea din 24 septembrie 2024 a fost admisă excepţia nulităţii recursului, va anula această calea extraordinară de atac, potrivit considerentelor reţinute în cuprinsul încheierii menţionate, a căror reluare nu se mai impune.

În ceea ce priveşte cererea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv factura şi extrasul de cont în valoare de 5.328,76 RON .

Instanţa reţine că reclamanta este partea care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât calea de atac pe care a formulat-o a fost respinsă, ca nefondată.

Chiar dacă şi recursul declarat de pârâtă a fost anulat, instanţa apreciază că prestaţia avocatului recurentei-pârâte a fost mai consistentă în ceea ce priveşte combaterea recursului reclamantei, cu toate că nu se poate stabili cu exactitate în ce măsură cheltuielile au fost prilejuite pentru redactarea şi susţinerea propriei căi de atac sau pentru combaterea recursului declarat de partea adversă. În consecinţă, recurenta-reclamantă urmează să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-pârâtă, constând într-un procent de 50% din valoarea totală a acestora de 5.328,76 RON.

Aşa fiind, recurenta-reclamantă va fi obligată la plata sumei de 2.664,38 cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. şi Asociaţii-practician în insolvenţă, împotriva deciziei civile nr. 1086A din 22.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.664,38 cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2024.