Supreme Court confirms partial annulment of stone supply contract and custody report based on essential error, dismissing seller's cassation appeal

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 18.02.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, obligarea pârâtei B. S.R.L. la livrarea cantităţii de 75.000 t de piatră brută derocată din cariera de piatră de la Voslobeni, jud. Harghita, la preţul prevăzut în contractul încheiat de părţi; să pună la dispoziţia reclamantei documentele prin care să dovedească deţinerea şi comercializarea legală a mărfii, documentele necesare individualizării, predării şi transportului mărfii şi documentele justificative necesare emiterii facturii ce reprezintă contravaloarea a 75.000 t piatră derocată; să facă dovada exercitării activităţii de exploatare a pietrei brute în conformitate cu prevederile Legii minelor nr. 85/2003 sau, după caz, a activităţii de intermediere şi comercializare a pietrei brute derocate în conformitate cu legea; să depună dovada ridicării de către societatea reclamantă a cantităţii de 75.000 t piatră brută derocată; obligarea pârâtei la corectarea erorii contabile din factura nr. x/29.06.2019 prin stornarea acesteia, conform Ordinului MF 1802/2014, şi la emiterea unei noi facturi în conformitate cu prevederile legale.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, solicitând: obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 357.000 RON, conform facturii nr. x/29.06.2019, emise în baza contractului de furnizare de produse nr. x/07.09.2018; obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere de 0,01% pe zi aferente debitului principal începând cu 08.08.2019 inclusiv şi până la plata integrală şi efectivă a debitului; obligarea debitoarei la plata cu cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 03.07.2020, pârâta a invocat inadmisibilitatea acţiunii.

La data de 22.10.2020, reclamanta a înregistrat o cerere de modificare a acţiunii prin care a solicitat să se constate imposibilitatea societăţii pârâte de executare a obligaţiei contractuale de livrare a cantităţii de 75.000 t de piatră brută şi a încetării de plin drept a contractului nr. x/07.09.2018 dintre părţi pentru acest motiv, precum şi anularea parţială a contractului nr. x/07.09.2018 şi anularea în întregime a procesului-verbal de custodie încheiat la data de 07.09.2018.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 02.11.2020, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere nr. x, 3, 5 şi 6 din acţiunea introductivă şi inadmisibilitatea pretenţiei referitoare la constatarea imposibilităţii societăţii pârâte de executare a obligaţiei contractuale de livrare a cantităţii de 75.000 t piatră brută.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la data de 12.11.2020, reclamanta a arătat că, prin modificarea cererii de chemare în judecată, a renunţat la judecata capetelor de cerere nr. x, 2, 3 şi 4 din acţiunea introductivă.

Faţă de toate aceste modificări, în şedinţa din data de 17.05.2021 s-a pus în discuţie obiectul excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi aceasta a arătat că excepţia vizează capătul 3 de cerere din acţiunea modificată, respectiv obligarea pârâtei la stornarea facturii nr. x/18.06.2019 şi capătul de cerere privind constatarea imposibilităţii societăţii pârâte de executare a obligaţiei contractuale de livrare a cantităţii de 75.000 t de piatră brută la data de 19.12.2018.

Prin sentinţa nr. 190/LP/09.10.2023, Tribunalul Satu Mare a admis excepţia inadmisibilităţii cererilor prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la stornarea facturii nr. x/18.06.2019 şi constatarea imposibilităţii societăţii pârâte de executare a obligaţiei contractuale de livrare a cantităţii de 75.000 t de piatră brută.

A respins cererile prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la stornarea facturii nr. x/18.06.2019 şi constatarea imposibilităţii societăţii pârâte de executare a obligaţiei contractuale de livrare a cantităţii de 75.000 t de piatră brută, ca inadmisibile.

A respins cererea prin care s-a solicitat încetarea de plin drept a contractului nr. x/07.09.2018 şi acţiunea în anulare formulată de reclamanta pârâtă societatea C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) în contradictoriu cu pârâta reclamantă societatea D. S.R.L. (fosta B. SRL), ca neîntemeiate.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă D. S.R.L. (fosta B. SRL) în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri ambele părţi au formulat apel.

Prin decizia nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL) împotriva sentinţei nr. 190/LP/09.10.2023, pronunţată de Tribunalul Satu Mare.

A admis apelul declarat de apelanta C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva sentinţei nr. 190/09.10.2023, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva pârâtei S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL); a constatat nulitatea parţială a contractului de furnizare produse nr. x/07.09.2018 şi a procesului-verbal de custodie din data de 07.09.2018 în ceea ce priveşte cantitatea de 74.942,99 tone piatră brută; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva deciziei nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă, recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin E., a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii instanţei de apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii, din mai multe perspective.

Astfel, obiectul acţiunii principale precizate (modificate) avea patru capete de cerere, însă, în opinia recurentei, instanţa de apel, prin admiterea apelului formulat de reclamanta-intimată, practic a admis doar în parte apelul, apelul privind primele două capete de cereri fiind respins, ceea ce nu rezultă din dispozitivul hotărârii, cu toate că la fila x din hotărârea instanţei de apel se face vorbire şi de primele două capete de cerere.

În primul rând, a susţinut recurenta, ca şi o chestiune de logică juridică, instanţa de apel, în dispozitivul deciziei, trebuia să se pronunţe mai înainte asupra acţiunii reclamantei C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) şi apoi cu privire la cererea reconvenţională, nu numai pentru faptul că o asemenea judecată este cea legală, ci şi pentru faptul ca, măcar în mod aparent, să se observe că a avut dreptul la un proces echitabil.

Cum se poate vorbi de un proces echitabil, a mai arătat recurenta, dacă, mai întâi, s-a respins apelul său privind admiterea cererii reconvenţionale şi, apoi, s-a dispus anularea parţială a contractului şi procesului-verbal de custodie în ce priveşte cantitatea, respectiv exact cantitatea a cărei contravaloare constituie obiectul cererii reconvenţionale.

În al doilea rând, tot legat de dreptul la un proces echitabil, deşi, prin acţiunea modificată s-a solicitat anularea în întregime a procesului-verbal de custodie, instanţa de apel a dispus doar anularea parţială a procesului-verbal de custodie, ceea ce evident că, în afară de faptul că este o greşeală de judecată, se înscrie în motivul de recurs de la art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., mai cu seamă că şi acest aspect ţine de modalitatea de judecată cu precădere a cererii reconvenţionale, după care s-a dat soluţia privind acţiunea principală în aşa fel încât să se confirme respingerea cererii reconvenţionale. Acesta este motivul pentru care s-a dispus anularea doar în parte a procesului-verbal de custodie, doar cu privire la cantitatea 74.942,99 tone piatră brută.

În ce priveşte motivele contradictorii, s-a arătat că, dacă nu s-au admis primele două capete de cerere, ori instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra primelor capete de cerere, înseamnă că acestea, cel puţin soluţia de respingere a lor a rămas definitivă; hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii din moment ce s-a apreciat că pârâta-reclamantă nu ar fi în imposibilitate de a executa obligaţia contractuală de livrare a cantităţii de 75.000 tone de piatră brută şi că nu se impune încetarea de drept a contractului.

Măcar cu privire la acest ultim capăt de cerere, anticipase recurenta că instanţa de apel se va pronunţa într-un fel, din moment ce din dezbaterile asupra motivelor de apel, completul de judecată a avut şi o întrebare punctuală cu privire la sensul încetării contractului, la care, evident, nu a primit vreun răspuns plauzibil de la reprezentantul reclamantei-intimate.

S-a reamintit, în final, că, prin sentinţa primei instanţe s-a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată, iar acţiunea formulată de reclamantă a fost respinsă în totalitate, cel puţin în ce priveşte acţiunea precizată, subliniindu-se, totodată, că, dacă instanţa de apel a respins apelul formulat de C. S.R.L. cu privire la primele două capete de cerere nu s-ar fi putut ajunge la anularea parţială a contractului şi a procesului-verbal de custodie, întrucât nu subzistă nici un motiv de nulitate pentru anularea celor două acte, nici cele clasice şi nici cele aplicate greşit de instanţa de apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că are în vedere dispoziţiile art. 1207 – 1209 din C. civ.

Astfel, în primul rând, instanţa de apel trebuia să dea eficienţă prevederilor de la alin. (4) al art. 1207 din C. civ., iar, în al doilea rând, rezultă din textul alin. (1) că eroarea trebuie să existe la momentul încheierii contractului, ceea ce exclude din start ca, pentru acest motiv, să anuleze parţial contractul.

Este imposibil ca reclamanta-intimată să fi fost, la momentul încheierii contractului, în eroare cu privire la întreaga cantitate de 200.000 tone, din moment ce achitase cantitatea de 125.000 tone de piatră şi datorită faptului că nici măcar cantitatea de 20 de tone de piatră nu se poate livra instantaneu.

De fapt, nici reclamanta-intimată nu afirmase că la început ar fi fost în eroare cu privire la cantitatea de 74.942,99 tone de piatră, ci a arătat că, după livrarea cantităţii de 125.057,01 tone, a constat că recurenta nu mai poate livra restul de 74.942,99 tone, ceea ce nu mai este o eroare, ci eventual motiv de reziliere a contractului, dar pentru aceasta exista o altă procedură şi nu cea urmată de reclamanta-intimată.

În schimb, pentru a respinge cererea reconvenţională, instanţa de apel a creat o motivaţie juridică forţată, prin aplicarea greşită a art. 1207 alin. (1) din C. civ. şi prin neaplicarea alin. (4) al aceluiaşi articol.

În situaţia în care intimată-reclamanta s-ar fi aflat în eroare la momentul încheierii contractului ar fi trebui să semnaleze că îi lipseşte cantitatea de 74.942,99 tone; cu toate acestea, o asemenea notificare nu a fost primită, în pofida faptului că ea trebuia făcută în ziua încheierii contractului, după cum se interpretează art. 1207 alin. (1) din C. civ.

Considerentele din decizia apelată privind constatările din raportul de expertiză trebuie să fie înlăturate, din moment ce expertiza făcea referiri la actele contabile ulterioare încheierii contractului, deci iarăşi nu se mai poate vorbi de momentul încheierii contractului.

Datorită caracterului de bunuri fungibile, nimeni nu poate determina pentru care parte ar fi fost în eroare reclamanta-intimată, pentru cea achitată, ori pentru cea neachitată.

Dacă ar fi fost încheiate două contracte separate, unul pentru 125.057,01 tone, iar celălalt contract pentru 74.942,99 tone, deci la gramaj, atunci s-ar fi putut aplica alin. (1) de la art. 1207 din C. civ., dar fiind un singur contract nu se mai poate vorbi de momentul încheierii contractului.

De altfel, contractul s-a anulat numai parţial, ceea ce constituie un motiv contradictoriu, din moment ce, pe parcurs, constatase reclamanta-intimată că îi lipsesc 74.942,99 tone, nu la momentul încheierii contractului; doar dacă era vorba de momentul încheierii contractului s-ar fi putut aplica art. 1209 privind eroarea, însă nu este rezonabil şi firesc ca numai faţă de cantitatea de 74.942, 99 tone să fie în eroare, iar pentru restul de 125.057,01 tone să nu fie în eroare.

Nici în contabilitatea celor două firme nu rezultă o asemenea departajare, aşadar, raţionamentul potrivit căruia la momentul încheierii contractului reclamanta-intimată se afla în eroare fiind greşit. În consecinţă s-a aplicat greşit legea, respectiv art. 1207 din C. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a invocat dispoziţiile art. 2103 din C. civ., privind depozitul şi a susţinut că instanţa de apel nu a înţeles sensul procesului-verbal de custodie.

De fapt şi acesta constituie un motiv contradictoriu din moment ce atât contractul de vânzare-cumpărare, cât şi procesul-verbal de custodie s-au încheiat pentru aceeaşi cantitate de piatră, nu pentru o altă cantitate. Dacă s-a vândut cantitatea de 200.000 tone de piatră, cum să se primească în depozit aceeaşi cantitate, dacă scopul nu era acela de a păstra în custodie piatra până la data plăţii efective. Custodia este foarte uzitată când între părţile contractante nu există o încredere perfectă şi atunci se încheie un act de custodie, însă doar pentru a garanta că până la plată piatra se află în custodie.

În momentul de faţă, practic, instanţa de apel a anulat instrumentul de garanţie pentru cantitatea de 74.942,99 tone de piatră, neachitată.

În ce priveşte constatarea imposibilităţii executării unei obligaţii contractuale, asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, acest lucru excedează puterii judecătoreşti, din moment ce nu pentru situaţia invocată de apelantă se poate pronunţa încetarea contractului, ci pentru cele menţionate expres de art. 1321 din C. civ., apelanta făcând confuzie regretabilă între neîndeplinirea condiţiei şi o eventuală neîndeplinire a obligaţiilor contractuale.

De regulă, în caz de forţă majoră se poate constata imposibilitatea executării unei obligaţii, ca o excepţie de neexecutare, nu ca acţiune directă; cu alte cuvinte, din moment ce nu se solicită executarea unei obligaţii, ci constatarea imposibilităţii executării, acţiunea devine inadmisibilă.

Nici critica privind lipsa parţială a bunului, reprezentând obiectul contractului, nu constituie motiv de nulitate, atâta timp cât obiectul obligaţiei a fost determinat, fiind indicată cantitatea de piatră brută vândută. Obiectul contractului fiind format din bunuri de gen, este limpede că o eventuală inexistenţă a bunului nu are drept consecinţă nulitatea contractului, mai cu seamă că piatra a existat în cantitatea contractată, fiind confirmat prin încheierea procesului-verbal de custodie.

În continuare recurenta a făcut referire la modalitatea de acces a cumpărătorului la piatră, la modalitatea de facturare şi discuţiile recurentei privind TVA sau pretinsele dovezi de executare a obligaţiei de livrare de către recurentă a cantităţii de 75.000 tone piatră, care a făcut obiectul cererii reconvenţionale, prezentând, pe larg, o serie de elemente factuale.

Intimata a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar recurenta a transmis răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În motivarea recursului pârâta a indicat ca temei de drept al cererii formulate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile subsumate de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că, prin relaţionare cu principiul dreptului la un proces echitabil, se invocă teza existenţei unor motive contradictorii. Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, susţinerile recurentei prin care se critică decizia atacată prin raportare exclusiv la dispozitivul acesteia, cu ignorarea considerentelor instanţei de apel, nu sunt fondate, având în vedere efectul admiterii apelului din perspectiva dispoziţiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora,"în caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată" şi faptul că instanţa de apel a arătat în ce măsură a fost schimbată sentinţa criticată, soluţia fiind în concordanţă cu considerentele hotărârii atacate, neexistând nicio contradicţie în ceea ce priveşte dispozitivul.

Verificând conţinutul deciziei recurate se constată că aceasta cuprinde motivele pentru care a fost menţinută soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte solicitările reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la stornarea facturii nr. x/29.06.2019 şi constatarea imposibilităţii acesteia de executare a obligaţiei de livrare a cantităţii de 75.000 tone.

De asemenea, în privinţa petitului prin care s-a solicitat încetarea contractului, instanţa de apel a reţinut că rezilierea presupune drept condiţie primordială existenţa unei obligaţii născute dintr-un contract valabil încheiat, iar analiza unei eventuale neîndepliniri a obligaţiei urmează a se realiza în mod subsecvent şi doar în măsura în care nu este reţinută o cauză prealabilă de ineficienţă a contractului, precum nulitatea acestuia.

În continuare au fost analizate cu prioritate motivele de apel prezentate de apelanta-reclamantă, soluţia asupra căii de atac formulate de apelanta-pârâtă, care viza cererea reconvenţională, fiind dată după pronunţarea asupra valabilităţii contractului.

Aşa fiind, modul de redactare a dispozitivului deciziei recurate, prin prezentarea mai întâi a soluţiei dată apelului pârâtei-reclamante şi, ulterior, a celei aferente apelului reclamantei-pârâte, nu are nicio relevanţă în privinţa raţionamentului expus de instanţa de prim control judiciar, câtă vreme în cuprinsul considerentelor, dar şi între considerente şi dispozitiv nu este nicio contradicţie.

De vreme ce apelul este devolutiv, această modalitate de soluţionare a cauzei este în deplină concordanţă cu dreptul la un proces echitabil, căci echitatea se raportează la proces, în ansamblul său, iar instanţa de apel are o jurisdicţie deplină asupra faptelor şi dreptului şi este în măsură să asigure gradul de jurisdicţie cerut de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cum, instanţa de apel a analizat în integralitate ambele apeluri formulate în cauză, a examinat îndeplinirea/neîndeplinirea obligaţiilor contractuale prin raportare la valabilitatea contractului, şi a arătat temeiurile pentru care s-a admis apelul reclamantei-pârâte, iar apelul pârâtei-reclamante a fost respins, prezentând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra celor două căi de atac devolutive, nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs a fost invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că are în vedere dispoziţiile art. 1207 – 1209 din C. civ., făcând referire, cu precădere, la alin. (1) şi (4) ale art. 1207 din acelaşi cod. Prin argumentele invocate, s-a arătat, în esenţă, că intimata-reclamantă nu s-a aflat în eroare la momentul încheierii contractului, că a fost achitată cantitatea de piatră efectiv livrată şi că lipsa cantităţii de piatră pentru care s-a dispus nulitatea parţială a contractului ar reprezenta, eventual motiv de reziliere.

Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a verificat întrunirea condiţiilor erorii prin raportare la situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate, efectuând o analiză a susţinerilor şi apărărilor părţilor şi a concluzionat că acestea sunt îndeplinite în cauză, astfel încât se impune aplicarea sancţiunii nulităţii în limita celor relevate în considerentele hotărârii recurate, în sensul intervenirii nulităţii parţiale a contractului de furnizare de produse nr. x/07.09.2018 şi a procesului-verbal de custodie din data de 07.09.2018, în ceea ce priveşte cantitatea de 74.942,99 tone piatră brută, cantitate pe care recurenta nu o deţinea la momentul încheierii contractului.

Este important de menţionat că starea de fapt determinată de instanţa de apel în urma probatoriului administrat şi chestiunile legate de faza negocierii şi încheierii contractului de furnizare, ce a avut în vedere un obiect care nu exista, în întregime, în materialitatea lui, apelanta-reclamantă având în aceste condiţii o reprezentare eronată a realităţii, nu mai pot fi repuse în discuţie, fiind aspecte de netemeinicie.

Criticile recurentei potrivit cărora, în situaţia în care intimată-reclamanta s-ar fi aflat în eroare la momentul încheierii contractului ar fi trebui să semnaleze că îi lipseşte cantitatea de 74.942,99 tone; cu toate acestea, o asemenea notificare nu a fost primită, în pofida faptului că ea trebuia făcută în ziua încheierii contractului, după cum se interpretează art. 1207 alin. (1) din C. civ., nu sunt fondate.

Astfel, conform art. 1207 alin. (1) din C. civ. "partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului".

În acord cu susţinerile intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nicidecum conţinutul acestor dispoziţii legale nu impun o notificare a erorii la momentul încheierii contractului, aşa cum pretinde recurenta, ci doar ca viciul de consimţământ să fi existat la data încheierii contractului, chiar dacă aceasta ar fi fost cunoscută ulterior. Prin urmare, cunoaşterea cauzei de nulitate ulterior încheierii contractului, respectiv după preluarea pietrei brute şi cântărirea acesteia, nu impune concluzia că la momentul încheierii contractului nu ar fi existat cauza de nulitate.

Afirmaţiile recurentei în sensul că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă art. 1207 alin. (4) din C. civ., text de lege care prevede că "Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare", sunt lipsite de consistenţă juridică şi aduc în dezbatere chestiuni legate de procesul deliberativ.

Se observă că, în speţă, judecătorul a soluţionat litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile, aşa cum impun, de altfel, dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. şi, procedând la examinarea coroborată a prevederilor art. 1207-1209 C. civ., a prezentat cerinţele necesare pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii, aspectele legate de aplicabilitatea sau nu a respectivului text legal constituind o componentă a raţionamentelor logico-juridice prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

Cât priveşte susţinerile recurentei care se referă la înlăturarea considerentelor din decizia atacată a constatărilor cuprinse în raportul de expertiză, întrucât expertiza face referiri la actele contabile ulterioare încheierii contractului, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi avute în vedere în faza procesuală a recursului, în condiţiile în care aprecierea asupra utilităţii şi concludenţei probelor constituie apanajul instanţelor devolutive.

Înalta Curte constată că recurenta face o confuzie evidentă cu privire la caracterul bunurilor menţionate în contractul de furnizare de produse şi în procesul-verbal de custodie, considerându-le bunuri fungibile şi susţinând că astfel nu se poate diferenţia asupra cărei părţi din întreaga cantitate era în eroare intimata-reclamantă şi asupra cărei părţi nu, în condiţiile în care acestea şi-au pierdut caracterul de bunuri fungibile prin individualizare, instanţa de apel reţinând, în mod corect, următoarele: "Calitatea de bunuri de gen a pietrei brute nu poate duce la reţinerea valabilităţii contractelor prin prisma principiului res genera non pereunt din moment ce părţile prin voinţa lor au privit cantitatea de 200.000 tone piatră brută ca fiind un bun individualizat. Existenţa ei sub formă derocată a reprezentat un element esenţial la încheierea contractului de furnizare şi a celui subsecvent de depozit, fiind exclusă orice acţiune ulterioară de dizlocare a pietrei din carieră."

Aşa fiind, instanţa supremă reţine că niciuna dintre criticile recurentei nu impun concluzia unei interpretări sau aplicări greşite a dispoziţiilor art. 1207–1209 din C. civ., ele urmând a fi respinse ca nefondate.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a menţionat că are în vedere dispoziţiile art. 2103 din C. civ., privind depozitul, subliniind că instanţa de apel nu a înţeles sensul procesului-verbal de custodie, în opinia recurentei acesta reprezentând un "instrument de garanţie".

În speţă, nu poate fi vorba despre o interpretare sau aplicare greşită a prevederilor art. 2103 din C. civ., conform cărora: "(1) depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură. (2) remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu".

Aşa cum a reţinut, în mod corect, instanţa de apel, procesul-verbal de custodie reprezintă, din punct de vedere juridic un contract de depozit, încheiat în considerarea Contractului de furnizare de produse din data de 07.09.2018, prin care recurenta se obliga să păstreze cantitatea de piatră pentru o perioadă de 12 luni.

De asemenea, în aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că "naşterea valabilă a contractului de depozit este exclusă întrucât din punct de vedere juridic acesta intră în categoria contractelor reale, predarea bunului ce constituie obiectul său derivat constituind o condiţie de valabilitate impusă de art. 2103 alin. (2) C. civ. Tocmai de aceea, absenţa cantităţii de 74.942, 99 tone piatră brută impune reţinerea incidenţei nulităţii parţiale cu privire la contractul de furnizare şi procesul-verbal de custodie ca efect al incidenţei erorii şi a nevalabilităţii parţiale a obiectului, sens în care se impune admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă".

În continuare, răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că nu există nicio confuzie între condiţiile de valabilitate ale contractului de depozit impuse de art. 2103 C. civ. şi art. 1321 C. civ., întrucât constatarea nulităţii parţiale a Procesului-verbal de custodie face inutilă analiza unei cauze de încetare a contractului, în condiţiile în care acesta nu a fost valabil încheiat în ceea ce priveşte cantitatea de 74.942,99 tone piatră.

Criticile recurentei privind caracterul de bunuri de gen a pietrei nu pot fi primite, având în vedere pierderea caracterului de bunuri fungibile prin individualizare, aşa cum s-a arătat, de altfel, anterior.

Susţinerile recurentei care fac referire la modalitatea de acces a cumpărătorului la piatră, la modalitatea de facturare şi la discuţiile recurentei privind TVA sau la pretinsele dovezi de executare a obligaţiei de livrare de către recurentă a cantităţii de 75.000 tone piatră, care a făcut obiectul cererii reconvenţionale, precum şi toate celelalte elemente factuale expuse pe larg în finalul cererii de recurs, aduc în dezbatere probele administrate şi tind la schimbarea situaţiei de fapt, chestiuni care nu pot forma obiect de analiză în recurs faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispoziţiilor art. 1207-1209 C. civ., cât şi a prevederilor art. 2103 din acelaşi cod, în concordanţă cu sensul acestor norme legale.

Raportat la aspectele reţinute anterior, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în speţă, astfel încât toate criticile subsumate acestuia vor fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin E., împotriva deciziei nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă, şi, faţă de această soluţie, constată că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată solicitate de recurenta-pârâtă.

În ceea ce priveşte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. A. SRL), Înalta Curte o va respinge ca nefondată, observând că nu au fost administrate dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin E., împotriva deciziei nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă.

Respinge ca nefondată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. A. SRL).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2024.