Cassation appeal annulled for failing to transform factual contract disputes into valid grounds for legal review

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii IFN S.A. a chemat în judecată pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 225.935,37 RON, reprezentând contragaranţia acordată pentru garanţia asumată în favoarea A. S.A. (fostă banca B.), în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/16.05.2012, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul garantare nr. x/24.05.2012, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 15,05.2019 (dată la care s-a împlinit termenul la 90 de zile de la data de 13.02.2019, data completării documentaţiei cu adresa nr. x), până la data plăţii efective a contragaranţiei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, ale H.G. nr. 2105/2004, ale H.G. nr. 1211/2001 şi ale O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009 şi următoarele, art. 2280 şi următoarele din C. civ., art. 192 - art. 455 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2256/20.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâta să plătească acesteia suma de 225.935,37 RON, reprezentând contragaranţie; totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.623,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1898/09.09.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea reclamantei privind completarea hotărârii şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2256/20.11.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă şi a dobânzii legale penalizatoare calculată asupra debitului principal neachitat, la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, începând cu data de 15.05.2019, până la data plăţii integrale.

Împotriva sentinţei civile nr. 2256/20.11.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, a formulat apel pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii formulate ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 431 din 17 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul Roman de Contragarantare S.A. în contradictoriu cu intimata-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurentul a arătat, în sinteză, că decizia recurată nu conţine motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat argumentele sale referitoare la existenţa unor riscuri operaţionale ale intimatei reprezentate de netrimiterea către bancă a informării de reziliere şi necontestarea în litigiul cu banca a modalităţii de calcul al garanţiei contragarantate, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere şi prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În concret, riscurile operaţionale identificate şi pe care instanţa de apel nu le-a analizat se referă la lipsa de diligentă a intimatei, care, deşi, era îndreptăţită să solicite rezilierea contractului de garantare, a omis informarea băncii printr-o declaraţie scrisă de reziliere, precum şi la necontestarea de către intimată, în litigiul cu finanţatorul, a sumei solicitate de bancă, cu titlu de garanţie.

În ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a apreciat, în sinteză, că instanţa de apel a reţinut în mod eronat temeinicia soluţiei primei instanţe, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către F.R.C., întrucât aceasta nu se acordă/plăteşte în situaţia în care se identifică un risc operaţional al garantului.

Aşadar, soluţia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 1080 şi art. 1540 vechiul C. civ., coroborate cu art. 7 şi art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009, raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4, art. 6.1, art. 7.1, art. 7.4, art. 12.5, art. 12.8. şi la Norma nr. 1/2010, respectiv art. 6 lit. d).

Într-o altă critică, recurentul a arătat, în esenţă, că, deşi, instanţa de apel a respins criticile sale privind incidenţa în speţă a unui risc operaţional al garantului, aspectele reţinute constituie o modalitate greşită de interpretare a cadrului normativ şi convenţional, şi, în orice caz, nu ţine cont de voinţa părţilor, fiind încălcat atât art. 969 vechiul C. civ., cât şi art. 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, precum şi legislaţia elaborată în domeniul riscului operaţional.

Interpretând în mod greşit convenţia în litigiu, instanţa a aplicat eronat art. 6.1 din convenţie, întrucât intimatul trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia; interpretarea instanţei de apel încalcă atât litera, cât şi spiritul prevederilor Convenţiei nr. 1/2010 şi ale Normei 1/2010.

Intimatul-reclamant a transmis întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând memoriul de recurs şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Astfel, din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivelor de casare invocate ci, dimpotrivă, afirmaţiile prezentate vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În speţă, criticile recurentului referitoare la faptul că decizia recurată nu conţine motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat argumentele sale referitoare la existenţa unor riscuri operaţionale ale intimatei reprezentate de netrimiterea către bancă a informării de reziliere şi necontestarea în litigiul cu banca a modalităţii de calcul al garanţiei contragarantate, tind să aducă în dezbatere aspecte privind probele şi situaţia de fapt, desi acest tip de analiză este apanajul instanţelor devolutive. De altfel, criticile formulate relevă doar nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, determinată de viziunea diferită asupra chestiunii litigioase şi dorinţa de a convinge instanţa că, în speţă, ar fi intervenit un risc operaţional.

Criticile recurentei prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod eronat temeinicia soluţiei primei instanţe, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către F.R.C., întrucât aceasta nu se acordă/plăteşte în situaţia în care se identifică un risc operaţional al garantului, sunt aspecte care vizează netemeinicia deciziei recurate.

În acest sens, se constată că, prin argumentele expuse în susţinerea acestor critici, autoarea căii de atac urmăreşte reinterpretarea prevederilor Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, dar şi a dovezilor administrate în cauză. Or, întrucât vizează fondul raporturilor juridice dintre părţi, acestea nu prezintă valenţe de nelegalitate şi nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, limitată de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Criticile recurentului prin care se susţine că reţinerea de către instanţa de apel a inexistenţei unui risc operaţional al garantului constituie o modalitate greşită de interpretare a cadrului normativ şi convenţional, şi, în orice caz, nu ţine cont de voinţa părţilor, fiind încălcat atât art. 969 vechiul C. civ., cât şi art. 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, precum şi legislaţia elaborată în domeniul riscului operaţional, nu se pot converti în critici de netemeinicie.

De asemenea, nici susţinerea recurentului potrivit căreia, interpretând în mod greşit convenţia în litigiu, instanţa a aplicat eronat art. 6.1 din convenţie, întrucât intimatul trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia, nu poate fi o critică de nelegalitate, în condiţiile în care, presupune verificarea îndeplinirii obligaţiilor asumate în limitele convenţiei părţilor.

Astfel, se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate prin convenţie, recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre acestea, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor, însă, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 1080 şi art. 1540 vechiul C. civ., coroborate cu art. 7 şi art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009, etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se reţine că, deşi recurentul prezintă în mod amplu motivele de recurs, acestea aduc, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale şi modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, evaluarea comportamentului părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin toate criticile expuse în memoriul de recurs, autorul prezentei căi de atac tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Aşa fiind, constatând că recurentul nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 431 din 17 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A., împotriva deciziei civile nr. 431 din 17 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2024.