Annulment of appeal for non-compliance with legal illegality requirements; unconstitutionality exception inadmissible due to misidentification of normative act

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C. civ..I.R. sub dosar nr. x/2020, formulată de A..L., aceasta a solicitat obligarea Judeţului Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita la plata sumei de 3.892.696,30 RON, reprezentând costuri suplimentare suportate de A. ca urmare a suspendării executării lucrărilor ce au făcut obiectul Acordului Contractual nr. x/12.09.2014, precum şi obligarea aceluiaşi pârât la plata cheltuielilor arbitrale.

Prin sentinţa arbitrală nr. 73/31.07.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis cererea; a obligat Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita la plata sumei de 3.892.696,30 RON, reprezentând costuri suplimentare suportate de A. ca urmare a suspendării executării lucrărilor ce au făcut obiectul Acordului Contractual nr. x/12.09.2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 183.967,64 RON.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale a formulat acţiune în anulare Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita, care a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2023.

Printr-o cerere înregistrată la dosar la data de 11 ianuarie 2024, Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 606 şi art. 608 alin. (1) C. proc. civ. şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării acesteia.

În şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând că, deşi în mod formal reclamantul a invocat prevederile art. 606 şi art. 608 alin. (1) C. proc. civ., în realitate criticile sunt legate de H.G. nr. 1405/2010, şi nu de soluţia reglementată de C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

A respins, ca nefondată, acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 73/31.07.2023, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2020, formulată de reclamantul U.A.T. – Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita în contradictoriu cu pârâta A..

Totodată, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării sentinţei arbitrale nr. 73/31.07.2023, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2020; a dispus restituirea către reclamantul Judeţul Harghita a cauţiunii în cuantum de 17.577 RON, consemnată la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti conform OP nr. x/05.10.2023.

A obligat reclamantul la plata către intimată a sumei de 29.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, recurenta U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, a formulat, distinct, două cereri de recurs, astfel:

Prin recursul declarat, la 14 ianuarie 2024, împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în sentinţa civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, recurenta U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 146 lit. d) din Constituţia României şi art. 1-3, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prin care să se dispună sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei recurenta a susţinut că, în esenţă, prin cererea de sesizare formulată în privinţa dispoziţiilor art. 606 şi art. 608 alin. (1) C. proc. civ., a evidenţiat că acestea sunt neconstituţionale prin raportare la situaţia de fapt şi de drept a nereglementării unei căi de atac efective împotriva hotărârii instanţei arbitrale, în ipoteza în care unei instituţii/autorităţi publice îi este impusă prin lege/ordonanţă/alt act normativ alegerea instanţei arbitrale în locul instanţei de drept comun, în cazul ivirii unor litigii din executarea contractelor.

A opinat recurenta că esenţa arbitrajului privind convenţia liberă a părţilor ca un litigiu viitor să se soluţioneze de către tribunalul arbitral, este în mod evident transformată într-o obligaţie când un act normativ impune unei autorităţi/instituţii publice folosirea unui model de contract prestabilit în care este inserată o clauză compromisorie. Astfel, se pierde însăşi caracterul esenţial facultativ al arbitrajului şi este restricţionat într-o modalitate nepermisă accesul la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţie.

Mai departe s-a făcut referire la prevederile legale care impun sau au impus alegerea arbitrajului ca modalitate de soluţionare a oricăror litigii izvorâte din contractele încheiate în baza prevederilor H.G. nr. 1/2018, precum şi în baza H.G. nr. 1405/2010. S-a mai arătat că acesta din urmă este actul normativ în baza căruia s-a încheiat Acordul contractual nr. x/12.09.2014, în legătură cu care s-a ivit litigiul tranşat în faţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, subliniindu-se că prevederile pct. 20.6 din Hotărârea Guvernului nr. 1405/2010 au impus, cu caracter obligatoriu, soluţionarea disputelor prin arbitraj.

În consecinţă, încheierea Acordului contractual menţionat, prin utilizarea modelului de contract/condiţiilor de contract aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, a fost o obligaţie impusă autorităţilor contractante, chiar prin prevederile acestui act normativ.

A susţinut recurenta că, prin impunerea unui model de contract, în care în mod obligatoriu s-a prevăzut arbitrajul ca unică modalitate de soluţionare a litigiilor, o instituţie/autoritate publică neavând nici un drept de apreciere în legătură cu selectarea modalităţii de soluţionare a unui diferend ivit în legătură cu contractul, este încălcat art. 21 din Constituţie, accesul liber la justiţie nefiind garantat pe deplin, dar şi art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dispoziţiile art. 606 şi art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. înlătură posibilitatea reanalizării unei sentinţe arbitrale şi prin raportare la fondul cauzei, neexistând un remediu intern efectiv împotriva hotărârii arbitrale pronunţate în astfel de cauze.

În final, recurenta a arătat că cererea sa privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 606 şi art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. este admisibilă, întrucât obiectul prezentei excepţiei îl constituie neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, în speţă fiind vorba de prevederile art. 606 şi art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. aceste prevederi legale au legătură cu soluţionarea cauzei şi nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară, în sensul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a considerat că prezentul recurs este admisibil, întrucât instanţa a aplicat în mod greşit normele de drept material prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, care stabilesc "condiţiile de admisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate".

În ceea ce priveşte recursul declarat, la 6 martie 2024, împotriva sentinţei civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, recurenta U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei şi a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut, în sinteză, că sentinţa civilă atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel:

Faţă de argumentul instanţei de fond, conform căruia în condiţiile în care legea a recunoscut părţilor apelarea la o jurisdicţie alternativă a arbitrajului, atunci aceste părţi litigante nu se pot adresa controlului judecătoresc cu orice nemulţumire legată de hotărârile arbitrale, recurenta a arătat că acest argument este nefondat, întrucât recurenta, ca autoritate contractantă, beneficiară a unei lucrări finanţate din fonduri europene executate de intimata-pârâtă, nu s-a adresat instanţei arbitrale în virtutea considerării ca oportune a acestei jurisdicţii alternative, ci ca urmare a constrângerii legiuitorului prin prevederile legale aflate în vigoare la momentul desfăşurării procedurii de achiziţie publică, ce s-a finalizat prin încheierea Acordului contractual nr. x/2014 încheiat cu A..

S-a mai arătat că Acordul contractual nr. x/12.09.2014 s-a încheiat sub imperiul prevederilor H.G. nr. 1405/2010, procedura de achiziţie publică desfăşurându-se în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006. Încheierea acestui acord contractual prin utilizarea modelului de contract/condiţiilor de contract, aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, a fost o obligaţie impusă autorităţilor contractante chiar prin prevederile acestuia.

În continuare, recurenta a susţinut, în sinteză, că, deşi în cuprinsul sentinţei arbitrale nr. 73/31.07.2023 era necesar a fi cuprinse şi motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, iar aceste aspecte au fost relevate prin acţiunea în anulare, curtea de apel nu a cenzurat chestiunile respective, astfel încât şi în această privinţă sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 603 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., precum şi art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.), prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

De asemenea, a arătat recurenta, spre deosebire de argumentele invocate de instanţa de fond, Tribunalul arbitral nu a răspuns nici implicit şi nici explicit argumentaţiilor sale privind carenţele Raportului de expertiză administrat în dosarul nr. x/2020.

În privinţa constatărilor instanţei de fond privitoare la excepţia tardivităţii, recurenta a arătat că este nevoită a reitera susţinerile sale detaliate în acţiunea în anulare, subliniind greşita interpretare de către instanţă a prevederilor alin. (3) al art. 20.1 din H.G. nr. 1405/2010.

Intimata a depus întâmpinare, faţă de recursul formulat împotriva sentinţei, prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului iar, în subsidiar, excepţia nulităţii acestuia, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, recurenta a transmis răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate de intimată.

În şedinţa publică din 26 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, pentru motivele reţinute în practicaua prezentei decizii; totodată, a supus dezbaterii excepţia nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei curţii de apel, precum şi recursul declarat împotriva respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a rămas în pronunţare asupra acestora.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în sentinţa civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie instanţa constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.

Dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 reglementează condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată fi sesizată: excepţia să aibă ca obiect o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti ori arbitrale la cererea uneia din părţi, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior neconstituţionale.

Cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie întrunite cumulativ, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Din cuprinsul alin. (1) - (3) din acelaşi articol, rezultă că legiuitorul a rezervat instanţelor de judecată, în faţa cărora se invocă excepţii de neconstituţionalitate, rolul de prim filtru în privinţa acestora, a căror trimitere la Curtea Constituţională se poate dispune doar sub rezerva constatării întrunirii cumulative a tuturor condiţiilor de admisibilitate instituite prin norma menţionată.

Potrivit art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge motivat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În analiza sa, prin sentinţa din 12.01.2024, Curtea de Apel Bucureşti şi-a exercitat rolul de prim filtru al sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate de parte, respingând solicitarea U.A.T. Judeţul Harghita pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că instanţa sesizată a reţinut, în mod corect, neîndeplinirea condiţiei prevăzute de articolul menţionat, având în vedere că obiectul sesizării Curţii Constituţionale trebuie să fie reprezentat de o lege, o ordonanţă sau o dispoziţie din acestea, de vreme ce partea, deşi, în mod formal, a invocat prevederile art. 606 şi art. 608 alin. (1) C. proc. civ., în realitate a criticat dispoziţiile unei hotărâri de guvern, fiind nemulţumită de faptul că o instituţie publică nu se poate adresa instanţelor de drept comun, întrucât este constrânsă de modelul de contract reglementat de H.G. nr. 1/2018, ori, anterior, de H.G. nr. 1405/2010.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că, în raport cu argumentele prezentate în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în mod corect, curtea de apel a constatat că se doreşte nu atât declararea ca neconstituţionale a art. 606 art. 608 alin. (1) C. proc. civ., ci mai degrabă reglementarea unei excepţii conform căreia, în anumite situaţii, instanţa de judecată să poată analiza cauza sub toate aspectele, ceea ce însă excedează sferei de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Aşadar, cum o hotărâre de guvern nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate şi cum impunerea unei reglementări în baza căreia instanţa care soluţionează acţiunea în anulare să poată analiza cauza sub toate aspectele, aşa cum tinde a solicita recurenta, depăşeşte cadrul procesual în care poate fi formulată o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, criticile formulate nu pot fi primite.

În consecinţă, având în vedere că, în speţă, nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, acesta este un impediment pentru sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în sentinţa civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 29 alin. (5) raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 47/1992.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi al art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în sentinţa civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Analizând cea de-a doua cerere de recurs formulată de recurenta U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, care vizează sentinţa civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă criticile de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci şi în situaţia în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul de faţă este îndreptat împotriva unei sentinţe pronunţate în temeiul art. 613 C. proc. civ., iar această cale de atac este supusă unei duble limitări; pe de o parte, rămâne supusă exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. şi obligă pe autorul său să prezinte critici concrete împotriva sentinţei, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de control judiciar, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Având în vedere aceste repere, Înalta Curte constată că recurenta a indicat, formal, în susţinerea căii extraordinare de atac formulate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Astfel, recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale sentinţei atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se consideraţii cu privire la modalitatea în care curtea de apel a justificat menţinerea soluţiei instanţei arbitrale, ci aprecieri generale şi factuale legate de fondul cauzei, or chestiuni care nu au fost relevate prin intermediul motivelor acţiunii în anulare şi care, în raport cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Afirmaţiile recurentei în sensul că nu s-a adresat instanţei arbitrale în virtutea considerării ca oportune a jurisdicţiei alternative a arbitrajului, ci ca urmare a constrângerii legiuitorului prin prevederile legale aflate în vigoare la momentul desfăşurării procedurii de achiziţie publică, ce s-a finalizat prin încheierea Acordului contractual nr. x/2014, nu pot forma obiect de analiză în recursul pendinte, în condiţiile în care nemulţumirea recurentei relativ la această chestiune este, în realitate, legată de aspectele care au fost antamate prin intermediul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată în faţa curţii de apel, dar solicitarea a fost respinsă ca inadmisibilă, soluţia fiind confirmată de instanţa supremă prin respingerea recursului declarat împotriva acestei dispoziţii, potrivit celor reţinute prin considerentele expuse mai sus.

Susţinerile recurentei privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, "art. 603 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., precum şi art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ..", prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dincolo de faptul că vizează dispoziţii procesuale, sunt, în realitate, critici de netemeinicie, câtă vreme nu se aduc argumente concrete în sprijinul acestora, simplele afirmaţii în sensul necercetării de către curtea de apel a chestiunilor privind exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti şi nemulţumirea acesteia faţă de evaluarea probelor de către instanţă şi de concluzia la care a ajuns curtea de apel neavând relevanţa unor critici de nelegalitate.

Astfel, tot o critică de netemeinicie este şi aceea, prin care se face referire la aspecte probatorii, cu precădere la Raportul de expertiză administrat în dosarul nr. x/2020, instanţei de recurs nefiindu-i îngăduit să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Mai mult, în privinţa constatărilor instanţei de fond privitoare la excepţia tardivităţii, recurenta a arătat că este nevoită a reitera susţinerile sale detaliate în acţiunea în anulare, subliniind greşita interpretare de către instanţă a prevederilor alin. (3) al art. 20.1 din H.G. nr. 1405/2010.

Or, în condiţiile în care susţinerile recurentei denotă doar nemulţumirea acesteia faţă de concluzia la care a ajuns curtea de apel şi privesc, în realitate, statuările sentinţei arbitrale – deşi nu acesta este obiectul recursului –, criticile sale nu pot fi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excedând legalitatea hotărârii, pe care instanţa de control judiciar este chemată să o verifice, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Obiecţiile recurentei care privesc fondul cauzei nesocotesc deopotrivă exigenţele de motivare a căii extraordinare de atac şi limitele acţiunii în anulare, asupra cărora Înalta Curte a statuat în precedent.

Instanţa supremă constată că recurenta nu combate, prin niciun argument, concluzia curţii de apel potrivit căreia motivele invocate în acţiunea în anulare nu se circumscriu art. 608 alin. (1) lit. g) şi lit. h) C. proc. civ., autoarea demersului judiciar ignorând faptul că obiectul căii extraordinare de atac este sentinţa curţii de apel, context în care criticile sale îndreptate împotriva hotărârii arbitrale nu pot fi analizate, în considerarea art. 483 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, constatând că recurenta nu a formulat critici care să se grefeze pe raţionamentul juridic al curţii de apel ce a determinat respingerea acţiunii în anulare promovate de către aceasta şi care să tindă a demonstra nelegalitatea judecăţii finalizate prin sentinţa recurată, partea rezumându-se a relua aspectele ce ţin de situaţia de fapt şi motivele prezentate în acţiunea în anulare, în raport de care instanţa de control judiciar a expus argumentele de ordin juridic ce reflectă soluţia de respingere a acesteia, Înalta Curte reţine că, fără să combată în vreun fel argumentele curţii de apel ce ţin de corecta aplicare a legii, astfel cum au fost menţionate în hotărârea atacată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit natura căii extraordinare de atac a recursului.

Aşa fiind, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, împotriva sentinţei civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în sentinţa civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă U.A.T. Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, împotriva sentinţei civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2024.