Financial Leasing: Lessor's Obligation to Transmit Right of Use Distinct from Supplier's Delivery Obligation and Non-Exculpation by Third-Party Non-Performance

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 1 martie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A. să se dispună:

- suspendarea obligaţiei de plată a ratelor lunare, aferente contractului de leasing financiar nr. x din 21.08.2015 încheiat de reclamantă, în calitate de utilizator, C. S.A., în calitate de finanţator şi B. S.R.L., în calitate de furnizor;

- rezoluţiunea contractului de leasing financiar pentru (i) neasigurarea, de către pârâta C. S.A., a transmiterii şi garantării, către reclamantă, a dreptului de folosinţă a bunului finanţat, precum şi pentru (ii) imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul contractului de leasing financiar;

- restituirea de către pârâta C. S.A. a tuturor sumelor plătite până la acest moment (avans şi rate de leasing), respectiv a sumei de 186.044,46 RON, împreună cu dobânda legală aferentă, de la momentul pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă;

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 şi art. 3 din contractul de leasing financiar nr. x din 21.08.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 11347 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat soluţionarea cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 1 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4912 din 27 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în sensul că s-a dispus rezoluţiunea contractului de leasing financiar nr. x din 21.08.2015 şi a fost obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului de leasing financiar, în cuantum de 240.456 RON, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii efective.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.915,33 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei hotărâri pârâta C. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 2565 A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1056 din 18 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

4. Prin decizia civilă nr. 671 din 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu majoritate, s-a admis apelul pârâtei C. S.A., în sensul schimbării în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a dispus obligarea intimatei-reclamante să plătească apelantei-pârâte suma de 7.808,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2542 din 6 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

6. Prin decizia nr. 1276 A din 22 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în rejudecare după casare, s-a respins apelul pârâtei C. S.A.

7. Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A. a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a interpretat corect convenţia părţilor, încălcând dispoziţiile art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului şi a aplicat greşit prevederile O.G. nr. 51/1997 şi ale Legii nr. 93/2009.

În concret, autoarea recursului susţine că lipsa de folosinţă reclamată nu este rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a finanţatorului C. S.A., ci a fost cauzată de furnizor, care nu a respectat obligaţia de livrare a bunului, fiind în situaţia existenţei unei cauze justificate de neexecutare a obligaţiei, permise de art. 1555 C. civ.

În continuare, recurenta susţine că obligaţia esenţială din contractul de leasing financiar este acordarea finanţării, obligaţie îndeplinită de pârâtă, şi nu asigurarea folosinţei, similar contractului de locaţiune, acesta fiind şi motivul pentru care locatarul este obligat să plătească ratele de leasing chiar dacă ar pierde folosinţa bunului, în acest mod fiind restituită finanţarea primită şi nu achitată folosinţa bunului.

Referitor la dobândirea proprietăţii asupra bunului ce face obiectul contractului, recurenta arată că obligaţia ia naştere ca urmare a perfectării contractului de leasing, nefiind necesar ca bunul să preexiste în patrimoniul C. S.A. la data semnării contractului.

Ca atare, nu se poate susţine că finanţatorul nu a asigurat folosinţa bunului fără justificare, în sensul art. 1350 alin. (2) C. civ., deoarece lipsa de folosinţă este justificată de neîndeplinirea obligaţiei de livrare de către furnizor.

Se mai arată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe nerespectarea art. 3 din contractul de leasing, invocând lipsa de folosinţă a bunului, instanţa a considerat că transmiterea folosinţei nu era afectată de nicio circumstanţiere, ignorând celelalte prevederi ale contractului de leasing şi ale O.G. nr. 51/1997, respectiv art. 2.3 şi art. 7.8 din contractul de leasing, prevederi care transpun în plan contractual obligaţia legală prevăzută de art. 10 lit. a) din O.G. nr. 51/1997.

Aşadar, recurenta susţine că instanţa de apel a respins în mod greşit argumentele părţii privind imposibilitatea asigurării folosinţei bunului până la respectarea obligaţiei de livrare de către furnizor, ca neavând temei contractual sau legal.

O altă critică priveşte considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că leasingul se clădeşte din punct de vedere juridic pe o locaţiune, recurenta apreciind că, în realitate, reprezintă o operaţiune de creditare, fiind invocate în acest sens prevederile art. 14 din Legea nr. 93/2009, art. 1 şi 3 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, precum şi art. 2 lit. d) şi art. 10 din O.G. nr. 51/1997.

Recurenta a subliniat că instanţa supremă, prin a doua decizie de casare, a înlăturat abordarea din prima decizie de casare, care punea accentul pe necesitatea cercetării existenţei culpei contractuale, şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa instanţei de apel, pentru a se verifica dacă există o cauză justificativă sau exoneratoare de răspundere.

În opinia recurentei, părţile nu au stabilit un termen distinct pentru efectuarea transferului dreptului de proprietate, iar instanţa de apel a stabilit în mod greşit că momentul transferului dreptului de proprietate coincide cu momentul livrării, interpretând eronat art. 1 şi art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare, în realitate nefiind prevăzut niciun termen pentru transferul dreptului de proprietate, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1674 C. civ.

Recurenta susţine că, potrivit art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare, avea obligaţia să dispună plata autovehiculului către furnizor în condiţiile în care era înştiinţată că bunul se află în ţară şi este gata de livrare, pe lângă celelalte două condiţii prealabile privind plata avansului de către utilizator şi întocmirea poliţelor de asigurare RCA şi CASCO, condiţii care au fost îndeplinite.

La 18 ianuarie 2024, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 7 decembrie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 aprilie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu s-au conformat în acest sens.

Prin încheierea din 19 septembrie 2024, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta C. S.A. şi a acordat termen la data de 21 noiembrie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte reţine că, în primul ciclu procesual, instanţa supremă a admis recursul şi a casat decizia atacată pe considerentul că instanţa de apel ar fi trebuit să verifice întrunirea cumulativă a condiţiilor în care o parte contractantă solicită desfiinţarea pe calea rezoluţiunii a convenţiei de leasing financiar, în considerarea mecanismului tripartit instituit de legiuitor în cazul unui astfel de contract, care implică cu necesitate analizarea comportamentului reclamantei, în calitate de utilizator şi eventual a culpei sale la data încheierii contractului, câtă vreme acesteia îi era recunoscut de lege dreptul de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale.

În rejudecare, instanţa de apel a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată pe motiv că răspunderea contractuală a finanţatorului este exclusă în temeiul art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, potrivit căruia finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat, precum şi al art. 12 lit. a) privind dreptul utilizatorului la acţiune directă împotriva furnizorului.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia de casare, instanţa supremă a stabilit că livrarea bunului şi transferul dreptului de folosinţă sunt două obligaţii distincte, care au titulari diferiţi, precum şi faptul că, atât dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului de către finanţator, cât şi transmiterea dreptului de folosinţă către utilizator sunt obligaţii de rezultat, culpa fiind prezumată legal şi rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 C. civ., astfel încât nu se putea reţine în cauză fapta utilizatorului ca generatoare a neexecutării şi lipsirii de efecte a contractului de leasing.

În continuare, instanţa de casare a reţinut că rezoluţiunea contractului este aplicabilă în măsura în care debitorul obligaţiei neexecutate, respectiv finanţatorul, nu dovedeşte existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere sau a unor cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Cu referire la cauza justificată a imposibilităţii de executare, instanţa a arătat expres că nu este incompatibilă absolut cu remediul de ultim resort al rezoluţiunii.

În acelaşi timp, instanţa supremă a constatat că prima decizie de casare nu a stabilit ca obiectiv al analizei, în rejudecare, verificarea incidenţei vreunei cauze exoneratoare de răspundere, ci a impus să se reaprecieze în ce măsură se putea desfiinţa convenţia contestată doar din culpa pârâtei – finanţator. Or, în această privinţă, instanţa supremă a statuat că nu se poate reţine în cauză fapta reclamantei – utilizator ca generatoare a neexecutării şi lipsirii de efecte a contractului de leasing.

Faţă de parcursul procesual al litigiului, Înalta Curte subliniază că, la acest moment, verificarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva soluţionării cauzei în limitele stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., se face prin raportare la cea de-a doua decizie de casare, care, la rândul său, a verificat respectarea limitelor casării dispuse prin decizia de recurs din primul ciclu procesual.

Procedând la analiza pe fond a recursului, se reţine că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia atacată pentru încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului şi aplicarea greşită a prevederilor O.G. nr. 51/1997 şi ale Legea nr. 93/2009.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat acordul de voinţă al părţilor rezultat din contractul de leasing financiar şi contractul de vânzare-cumpărare, întrucât părţile au prevăzut că obligaţia finanţatorului de a transfera utilizatorului dreptul de folosinţă al bunului este condiţionată de livrarea acestuia de către furnizor.

În acest context, recurenta a menţionat că dispoziţiile art. 10 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 prevăd obligaţia utilizatorului de a prelua bunul de la furnizor, obligaţie legală transpusă contractual la art. 2.3.1, art. 3 şi art. 7.8 din contractul de leasing, astfel că nu se poate asigura folosinţa bunului până când furnizorul nu-şi îndeplineşte propria obligaţie de livrare.

Verificând decizia recurată, se constată că, în temeiul art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel a respectat dezlegările obligatorii oferite prin decizia de casare, referitoare la valorificarea principiului relativităţii efectelor contractului, prin raportare la obiectul acţiunii de chemare în judecată.

În concret, instanţa de apel a analizat actele încheiate între părţi şi a reţinut, pe de-o parte, că obligaţia de livrare a bunului către utilizator derivă din contractul de vânzare-cumpărare şi îi incumba furnizorului, în timp ce obligaţia de a asigura folosinţa bunului era prevăzută în sarcina finanţatorului, conform art. 3 din contractul de leasing, fiind astfel în prezenţa unor raporturi juridice distincte, iar pe de altă parte, că fundamentul solicitării de rezoluţiune a contractului de leasing financiar este reprezentat de nerespectarea obligaţiei finanţatorului născute din contractul de leasing, de a asigura transferul dreptului de folosinţă către utilizator.

Considerentele instanţei de apel sunt în acord cu cele ale deciziei de casare din al doilea ciclu procesual, prin care s-a reţinut distincţia dintre cele două obligaţii din perspectiva obiectului şi a titularilor acestora.

Se constată, aşadar, că recurenta face o confuzie între transmiterea folosinţei bunului şi livrarea efectivă a acestuia, în condiţiile în care, prin procesul-verbal prevăzut la art. 2.3.1 din contractul de leasing, de care se prevalează partea, furnizorul se obliga doar să pună la dispoziţia utilizatorului bunul finanţat, în timp ce obligaţia de transmitere a folosinţei bunului era în sarcina finanţatorului, conform art. 3 din acelaşi contract şi nu era afectată de vreo condiţie suspensivă, în înţelesul art. 1400 C. civ.

Prin urmare, respectând dezlegările obligatorii ale instanţei de casare, instanţa de apel a analizat prevederile actelor juridice încheiate între părţi prin raportare la dispoziţiile O.G. nr. 51/1997 şi a constatat în mod just că obligaţia finanţatorului de a transmite folosinţa bunului către utilizator este distinctă de obligaţia furnizorului de livrare a bunului, iar părţile nu au înţeles să atribuie conduitei furnizorului semnificaţia unei condiţii de a cărei îndeplinire să depindă eficacitatea obligaţiei finanţatorului.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că îndeplinirea obligaţiei finanţatorului, născute din contractul de leasing, de a asigura utilizatorului folosinţa asupra bunului finanţat presupunea cu necesitate îndeplinirea obligaţiei furnizorului de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului către finanţator, născute din contractul de vânzare cumpărare, nu produce efecte în raporturile născute din contractul de leasing, atâta timp cât părţile acestuia au stabilit în sarcina finanţatorului, în acord cu principiul libertăţii contractuale, o obligaţie pură şi simplă, şi nu una afectată de modalităţi.

Sub un alt aspect, se reţine că instanţa de casare, în al doilea ciclu procesual, a stabilit că atât obligaţia de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului finanţat, cât şi cea de transmitere a folosinţei acestuia sunt obligaţii de rezultat în sarcina finanţatorului, culpa fiind prezumată legal şi rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 C. civ.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că obligaţia esenţială în sarcina finanţatorului este transmiterea folosinţei bunului, contractul leasing financiar nefiind un raport juridic de creditare, deşi include o componentă financiară.

În acest sens, recurenta a invocat prevederile art. 14 din Legea nr. 93/2009 şi art. 1 şi 3 din Regulamentul BNR nr. 17/2012 art. 2 lit. d) şi art. 10 din O.G. nr. 51/1997.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 "prin operaţiunile de leasing o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin contract".

Conform art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, "rata de leasing reprezintă, în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului, şi nu parte din capitalul finanţat, la care se adaugă dobânda de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor".

Potrivit textelor legale evocate, contractul de leasing financiar este un contract sinalagmatic care generează drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente, presupunând transmiterea folosinţei bunului în schimbul plăţii unei remuneraţii periodice denumite rată de leasing.

Prin urmare, transmiterea folosinţei bunului de către finanţator este o obligaţie esenţială prevăzută în contractul de leasing financiar, a cărei neîndeplinire atrage consecinţa lipsirii de interes a utilizatorului în menţinerea contractului, aspect reţinut de altfel şi prin decizia de casare.

Se constată, aşadar, că deşi contractul de leasing împrumută elemente specifice de la diferite contracte sau instituţii, acesta este un contract specific, reglementat de O.G. nr. 51/1997.

Prin urmare, contractul de leasing nu poate fi asimilat contractului de credit, întrucât din punct de vedere juridic în cazul creditului bancar clientul primeşte o sumă de bani de la instituţia financiară, în schimb în cazul contractului de leasing, utilizator primeşte folosinţa temporară a unui bun în schimbul achitării unor rate.

De altfel, nici din prevederile art. 14 din Legea nr. 93/2009, invocate de recurentă, nu rezultă că leasingul poate fi asimilat contractului de credit, ci doar faptul că acestea are şi o componentă financiară, textul enumerând activităţile pe care le poate desfăşura o instituţie financiară nebancară, printre care acordarea de credite, leasing financiar, etc.

De asemenea, nici invocarea art. 10 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 în justificarea faptului că transmiterea folosinţei bunului nu este de esenţa contractului de leasing nu este întemeiată.

Instanţa supremă constată că dispoziţiile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 nu sunt aplicabile deoarece reglementează situaţia riscului pierderii, distrugerii sau avarierii bunului, din cauze fortuite, pe parcursul derulării contractului, şi impun continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing, or, în cauză, bunul nu a fost predat utilizatorului pentru a fi incidentă prevederea legală arătată.

În continuare, recurenta a susţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, fiind incidente dispoziţiile art. 1350 alin. (2) C. civ., deoarece lipsa de folosinţă este justificată de neîndeplinirea obligaţiei de livrare a bunului de către furnizor.

Cu referire la acest argument, Înalta Curte constată că lipsa de folosinţă justificată de neîndeplinirea obligaţiei de livrare de către furnizor nu se încadrează în niciuna din cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute la art. 1351-1354 C. civ.

În acelaşi timp, aceeaşi împrejurare, a neîndeplinirii obligaţiei ce revenea furnizorului, a fost invocată de recurentă cu titlul de cauză justificată pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, partea susţinând că, potrivit art. 1555 C. civ. privind ordinea executării obligaţiilor contractuale, pentru ca finanţatorul să transfere dreptul de folosinţă al bunului trebuia să fie îndeplinită obligaţia furnizorului de livrare a bunului către utilizator, conform art. 2.3.1 din contractul de leasing.

Înalta Curte constată că art. 1555 alin. (1) C. civ. instituie regula simultaneităţii executării obligaţiilor, potrivit căreia, în lipsa unei prevederi exprese sau dacă nu rezultă altfel din împrejurări, obligaţiile trebuie executate concomitent. Partea care solicită executarea cu prioritate a obligaţiei cocontractantului are de răsturnat prezumţia de simultaneitate, în sensul demonstrării temeiului solicitării de executare.

De asemenea la art. 1555 alin. (2) C. civ. a fost consacrată o regulă supletivă, aplicabilă în materia executării unei obligaţii cu termen, în sensul că atunci când executarea unei obligaţii presupune, prin natura ei un termen de executare, partea care beneficiază de termen trebuie să execute prima prestaţia asumată.

Or, în cauza de faţă, obligaţia de livrare ce revenea furnizorului, prevăzută la art. 2.3.1 din contractul de leasing, nu are nicio semnificaţie din perspectiva art. 1555 C. civ., neavând efecte în privinţa ordinii executării obligaţiilor născute din contractul de leasing, deoarece obligaţie de livrare nu incumba părţilor acestui contract, ci revenea unui terţ.

Pe de altă parte, se reţine că în sfera noţiunii legale a neexecutării justificate, care ar putea paraliza exercitarea de către creditor a drepturilor reglementate de art. 1516 C. civ., intră doar excepţia de neexecutare a contractului şi imposibilitatea fortuită de executare, reglementate prin art. 1556 ţi art. 1557 C. civ., situaţia relevată de recurentă neîntrunind condiţiile niciuneia din cauzele justificate de neexecutare menţionate.

Aşadar, se constată că instanţa de apel în mod corect nu a reţinut incidenţa vreunei cauze exoneratoare de răspundere sau justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale.

Totodată, critica recurentei privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare cu referire la transferul dreptului de proprietate de la furnizor la finanţator nu poate fi primită, deoarece clauza contractuală a făcut obiectul analizei instanţei de recurs, în al doilea ciclu procesual.

Astfel, instanţa de casare a stabilit că părţile au convenit la art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare transmiterea proprietăţii odată cu executarea obligaţiei de livrare a autovehiculului, şi nu la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, potrivit art. 1674 C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat întocmai dezlegările obligatorii date de instanţa de casare, în al doilea ciclu procesual, în mod just fiind respins apelul societăţii de leasing şi menţinută soluţia primei instanţe, de rezoluţiune a contractului de leasing financiar din culpa finanţatorului, pentru nerespectarea obligaţiei de transfer a folosinţei bunului către utilizator.

Nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru toate considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, cu majoritate, recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A din 22 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus dovezi din care să rezulte că onorariul avocaţial solicitat a fost achitat pentru serviciile prestate în dosarul pendinte, înscrisurile anexate menţionând alte contracte de asistenţă juridică/alte dosare de instanţă.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A din 22 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2024.

Cu opinie separată:

Admite recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A din 22 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi o trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2024.

Opinie separată,

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, apreciez că recursul pârâtei trebuie admis pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt fondate.

Cu întâietate, se cuvine a se sublinia faptul că prin prima decizie de casare pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a invalidat raţionamentul instanţei de apel, din primul ciclu procesual, care a considerat că prevederile art. 12 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 nu sunt incidente în speţă, datorită specificului pretenţiilor reclamantei, care şi-a sprijinit cererea de rezoluţiune contract de leasing financiar pe ideea că furnizorului bunului - bun în vederea căruia s-a încheiat convenţia între finanţator şi utilizator - îi lipseşte tocmai calitatea de proprietar asupra acestuia.

În atare context, s-a constatat nelegalitatea deciziei instanţei de apel care a nesocotit norma legală anterior evocată, potrivit căreia: "În temeiul contractului de leasing, locatarul/utilizatorul are următoarele drepturi: a) de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere; b) de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi".

Pe de altă parte, s-a ţinut seama în prima decizie de casare, de temeiul juridic invocat de reclamantă în justificarea pretenţiilor sale, respectiv de art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 - care instituie în sarcina finanţatorului obligaţia de a garanta locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale - şi de împrejurarea că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat ca nerelevantă pentru soluţionarea cauzei această obligaţie de garanţie, deşi a înţeles să păstreze soluţia primei instanţe prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului de leasing financiar potrivit pretenţiilor reclamantei şi potrivit textului de lege sus menţionat.

În atare situaţie, prin prima decizie de casare, i s-a pus în vedere instanţei de apel să verifice dacă în dosar sunt întrunite cumulativ condiţiile care îi permit reclamantei să solicite rezoluţiunea contractului de leasing financiar din culpa pârâtei -finanţatoare.

Chiar dacă în primul ciclu procesual, în recurs, instanţa supremă nu s-a referit expres la principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, acesta se subînţelege şi trebuia avut în vedere cu ocazia rejudecării apelului, întrucât art. 1517 din noul C. civ. care statuează în sensul că "O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune", îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea în litigiu, părţile aflându-se pe tărâmul răspunderii civile contractuale şi aducând în discuţie forţa obligatorie a contractului precum şi faptul neexecutării obligaţiilor asumate prin convenţia a cărei rezoluţiune se solicită.

Din perspectiva istoricului prezentat al dosarului şi ţinând seama de decizia nr. 671 din 14 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în al doilea ciclu procesual al apelului, prin care s-a admis apelul declarat de către pârâtă, s-a schimbat în parte sentinţa apelată şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, apare ca necesară sublinierea aspectelor de nelegalitate reţinute de instanţa supremă în al doilea ciclu procesual al recursului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 2542 din 6 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2017, pe lângă aspecte care au vizat inclusiv existenţa şi conţinutul negocierilor dintre părţi, s-au reţinut incidenţa art. 1226 din C. civ., referitor la obiectul prestaţiei la care se angajează debitorul, art. 1549 şi art. 1516 din acelaşi act normativ, potrivit cu care încălcarea principiului de bază contractual al executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiilor constituie premisa valabilă a rezoluţiunii, condiţia de fond fiind ca neexecutarea debitorului să fi fost fără justificare, precum şi prevederile art. 1548 din acelaşi cod, din care se desprinde ideea că dobândirea calităţii de proprietar asupra bunului finanţat şi transmiterea dezmembrământului folosinţei sunt obligaţii de rezultat.

În lumina acestor coordonate, instanţa supremă a retrimis cauza spre rejudecare instanţei de apel cu motivarea că cea de-a doua decizie pronunţată în apel, după prima casare, nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale, în raport cu situaţia de fapt reţinută şi probele administrate în cauză.

În rejudecare, după a doua casare, prin decizia civilă nr. 1276 din 22 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în al doilea ciclu procesual al apelului, s-a reţinut, în esenţă, că voinţa părţilor a fost ca toate riscurile legate de bunul finanţat să fie transferate utilizatorului de la data livrării, deci odată cu predarea bunului, obligaţie care nu a mai fost executată, nefiind cazul procurării bunului de către furnizor, astfel încât nu a operat acest transfer. Mai mult, s-a reţinut că în cauză nu s-a pus în discuţie exclusiv obligaţia de livrare a bunului, ci însuşi transferul dreptului de proprietate de la furnizorul B. S.R.L. către finanţatorul C. S.A..

Pe de altă parte s-a avut în vedere ultima decizie de casare şi împrejurarea că prin aceasta s-a dat întâietate art. 1672 din C. civ. din care reiese fără echivoc faptul că obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului este distinctă de obligaţia de livrare a bunului, aşa încât, faţă de împrejurarea că furnizorul B. S.R.L.. (dealer auto) nu a mai putut dobândi dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, pentru a-l mai putea transmite finanţatoarei-pârâte, rezultă că la rândul ei, apelanta-pârâtă nu si-a mai îndeplinit faţă de reclamanta-utilizator obligaţia de a-i transmite folosinţa bunului.

S-a mai reţinut, de către instanţa de apel, că prin art. 3 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare, pârâta-finanţatoare şi furnizorul B. S.R.L.. au convenit ca transmiterea proprietăţii asupra bunului să aibă loc odată cu livrarea acestuia, iar că prin art. 9 pct. iii s-a stipulat ca obligaţia de plată a preţului să aibă loc în considerarea existenţei bunului pe teritoriul României. Faţă de cele prezentate, a mai apreciat instanţa de apel că, furnizorul bunului, nedobândind dreptul de proprietate asupra bunului, nu putea să îl transfere mai departe către apelanta-pârâtă, că aceasta din urmă nu a devenit nici ea proprietară a bunului ce constituie obiect al contractului de leasing şi că, în aceste condiţii, apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite folosinţa bunului către reclamanta-utilizator.

Din această perspectivă, s-a mai considerat, în acord şi cu ultima decizie de casare, că obligaţia dobândirii dreptului de proprietate şi obligaţia transmiterii dezmembrământului folosinţei erau obligaţii de rezultat, culpa fiind prezumată legal şi rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 din C. civ., astfel că, neîndeplinirea acestor obligaţii de către pârâtă de la momentul încheierii contractului de leasing financiar, corelat cu faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a ratelor de leasing, conduce la admiterea pretenţiilor utilizatoarei, în sensul de a se dispune rezoluţiunea judiciară a convenţiei de leasing, din culpa pârâtei-finanţatoare.

Criticile recurentei referitoare la nerespectarea voinţei părţilor, a scopului încheierii contractului de leasing financiar supus examinării dar şi a normelor legale incidente în speţă, de către instanţa de apel, sunt întemeiate.

Pentru început, se observă cum intimata-reclamantă deşi a înţeles să solicite rezoluţiunea contractului de leasing financiar încheiat cu recurenta-finanţatoare, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată cât şi pe parcursul procesului s-a raportat la operaţiunea de leasing, operaţiune care nu se confundă cu convenţia de leasing, fiind diferită, mult mai complexă şi generând o multitudine de raporturi juridice.

În realitate, deşi i se impută recurentei lipsa calităţii de proprietar al bunului ce trebuia apoi transmis spre folosinţă intimatei-reclamante, părţile în litigiu au cunoscut de la începutul negocierilor, purtate pe marginea dobândirii de către reclamanta-utilizator a unei finanţări în vederea dobândirii utilajului, obiect al convenţiei de leasing financiar, că banca-finanţatoare nu avea ea însăşi în proprietate bunul evocat, că aceasta trebuia să îl cumpere de la furnizorul indicat expres de către intimata-reclamantă şi că în temeiul art. 2.3.1 şi art. 7.8 din contractul părţilor de leasing, reclamanta-utilizator s-a obligat să preia bunul direct de la furnizor/dealer după încheierea contractului de leasing.

Este de necontestat aspectul încheierii contractului de leasing financiar subsecvent încheierii contractului de vânzare-cumpărare al bunului dat în leasing, faptul că intimata-reclamantă a semnat la rândul ei convenţia de vânzare-cumpărare, intervenită la iniţiativa sa, între recurentă şi furnizorul B. S.R.L.. şi împrejurarea că, după transmiterea unei adrese către bancă, emisă de către furnizor, prin care se specifica faptul că utilajul a ajuns în România, recurenta-finanţatoare a livrat în contul furnizorului banii necesari pentru achiziţionarea bunului.

Prin urmare, reclamanta solicită rezoluţiunea contractului de leasing financiar încheiat cu banca-pârâtă, cu motivarea că aceasta din urmă nu este proprietara bunului, deşi contractul de vânzare-cumpărare al bunului în litigiu nu a fost contestat şi continuă să îşi producă efectele.

Mai mult, în forma actuală, O.G.. nr. 51/1997 când defineşte operaţiunile de leasing, dispune că prin acestea o parte, denumită finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun "al cărui proprietar este" celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator. Aşadar, deşi s-a păstrat principiul transmiterii dreptului de folosinţă a bunurilor obiect al contractelor de leasing, astfel cum apărea şi anterior adoptării Legii nr. 287/2006, în noua reglementare s-a introdus condiţia calităţii de proprietar asupra acestora a finanţatorului. Despre condiţia amintită are cunoştinţă şi reclamanta întrucât în chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată invocă art. 1 alin. 1din O.G.. nr. 51/1997 care se referă la calitatea de proprietar asupra bunului a locatorului/finanţatorului.

Revenind la construcţia juridică a reclamantei, care a solicitat rezoluţiunea contractului de leasing financiar nu pentru faptul că băncii-finanţatoare i-ar lipsi calitatea de proprietar asupra bunului – acest din urmă aspect, concomitent de altfel cu încheierea convenţiei de leasing financiar, putând conduce, în condiţiile legii, la anularea actului juridic contestat iar nu la desfiinţarea lui pentru aspecte ce ţin de executarea sa – ci cu motivarea că bunul nu i-a fost predat, fiind lipsită, prin urmare, de folosinţa acestuia, denotă interpretarea eronată a clauzelor contractuale incidente în speţă, clauze care transpun prevederile O.G.. nr. 51/1997.

În baza contractului de leasing financiar, utilizatorul dobândeşte toate prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului folosit în leasing, mai puţin dispoziţia, astfel cum rezultă din economia art. 9 lit. c) din O.G.. nr. 51/1997. Pe fundamentul acestor prerogative, legiuitorul a stabilit în favoarea utilizatorului dreptul de acţiune directă împotriva furnizorului pentru reclamaţii privind livrarea bunului, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, aşa cum s-a subliniat mai sus (art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997). Aceste prevederi se regăsesc şi în cuprinsul convenţiei contestate de leasing financiar, fiind preluate în conţinutul art. 3, art. 2.3.1 şi art. 7.8, cum arată şi recurenta-finanţatoare.

În atare situaţie, nepredarea bunului pentru care s-a încheiat contractul de leasing financiar nu echivalează cu nerespectarea obligaţiei ce îi revenea băncii, în temeiul art. 9 lit. e) din O.G.. nr. 51/1997 invocat prin acţiune de către reclamantă, de a-i garanta locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale. În măsura în care utilizatorul îşi respectă toate obligaţiile, inclusiv cele referitoare la preluarea bunului, finanţatorul garantează utilizatorului doar folosinţa liniştită a bunului, nu şi folosinţa utilă a acestuia. Astfel, finanţatorul, în virtutea calităţii sale de proprietar al bunului are obligaţia garanţiei pentru evicţiune, nu şi a garanţiei pentru vicii sau a obligaţiilor care decurg din folosirea bunului. Apoi, potrivit art. 12 din O.G.. nr. 51/1997, pentru viciile bunului, utilizatorul are acţiune directă, dar nu împotriva finanţatorului, ci împotriva furnizorului bunului, pentru toate reclamaţiile privind livrarea (aşadar, predarea), calitatea, asistenţa tehnică şi service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie.

Din perspectiva celor expuse, decizia instanţei de apel este nelegală, fiind vădit contrară noţiunii şi reglementării contractului de leasing atunci când reţine că "soluţia pronunţată de prima instanţă nu este în contradicţie nici cu art. 14 alin. (2) din O.G.. nr. 51/1997 şi nici cu art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât aplicarea acestor prevederi are ca situaţie premisă transferul dreptului de proprietate asupra bunului către societatea de leasing, numai în acest caz fiind posibil a fi exercitată de către utilizator acţiunea directă împotriva furnizorului, iar răspunderea finanţatorului înlăturată pentru neîndeplinirea obligaţiei de livrare."

Aşa cum s-a mai menţionat, "situaţia premisă" la care se referă instanţa de apel reprezintă o condiţie legală, obligatorie pentru perfectarea contractului de leasing financiar; calitatea de proprietar asupra bunului a locatorului/finanţatorului fiind prevăzută în mod expres în cuprinsul art. 1 alin. (1) din O.G.. nr. 51/1997. De aceea, este incorect raţionamentul aceleiaşi instanţe care consideră că lipsa calităţii de proprietar asupra bunului a locatorului/finanţatorului echivalează cu nesocotirea obligaţiei acestuia de asigurare a folosinţei utile asupra bunului, folosinţă utilă în care se cuprinde şi obligaţia de predare a bunului şi care, aşa cum am arătat, nu este în sarcina finanţatorului ci a furnizorului bunului.

Confuzia instanţei de apel cu privire la noţiunea şi calitatea de proprietar asupra bunului folosit în leasing, cu privire la noţiunea şi obligaţia de asigurare a folosinţei liniştite asupra acestui bun, cu privire la noţiunea şi obligaţia de asigurare a folosinţei utile asupra lui, au condus le pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care într-un final a ignorat prevederile legii incidente în cauză, voinţa contractuală a părţilor şi prima decizie de casare a instanţei supreme prin care i s-a pus în vedere curţii de apel să cerceteze pretenţiile reclamantei-utilizatoare în lumina tuturor cerinţelor rezoluţiunii judiciare.

Faptul că este indiferent dacă neîndeplinirea obligaţiei pentru care se cere rezoluţiunea este culpabilă sau fortuită, rezoluţiunea prezentându-se în noul C. civ. ca un mecanism lipsit de valenţe subiective, contractul desfiinţându-se identic indiferent că debitorul este în culpă sau în imposibilitate fortuită să îşi îndeplinească obligaţiile, aşa cum încearcă a sublinia şi instanţa supremă în cea de-a doua decizie de casare, nu înseamnă însă că este totuna a vorbi în cauză despre rezoluţiunea judiciară ori despre nulitatea, ineficacitatea actului juridic contestat şi nu înseamnă că pretenţiile reclamantei vizând aspecte ce ţin de executarea convenţiei părţilor pot fi admise, dar cu o motivare care se raportează la momentul încheierii actului juridic şi al conformităţii lui cu legea.

Pentru toate aceste considerente, constat că recursul pârâtei-finanţatoare este fondat şi trebuie admis, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.