Exclusion of document under forgery challenge and admissibility of re-admission as new proof in appellate proceedings

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în 22 septembrie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L., prin administrator judiciar C. SPRL, D. şi E., fosta F. SPA, Sucursala Craiova, solicitând să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2010 autentificat la BNP G. şi a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/29.11.2010 de BNP G. privind apartamentul situat în Craiova, str. x A, jud. Dolj şi rectificarea tabulară prin radierea înscrierii pe numele pârâtei D. a dreptului de proprietate asupra apartamentului şi reînscrierea acestui drept pe numele reclamantei.

Prin încheierea din data de 25.03.2022, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale specializate a şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a-II-a civilă a Tribunalului Dolj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, la data de 04.04.2022, sub nr. x/2021*.

Prin sentinţa nr. 134/2023 din 12 iunie 2023, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta D. prin notele scrise şi a respins cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A..

Prin decizia nr. 144/2024 din 19 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă a fost respins apelul formulat de A. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A..

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 306, art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. În acest sens, recurenta arată că în ceea ce priveşte folosirea ca probă a înscrisului din 21.05.2010, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că încheierea instanţei de fond prin care nu s-a luat în considerare înscrisul nu a fost atacată cu apel şi astfel cele statuate de prima instanţă au intrat în puterea de lucru judecat. Potrivit recurentei, instanţa a înlăturat o probă propusă de către aceasta, deşi în noţiunea de probe noi ce pot fi încuviinţate în apel se includ şi probele propuse în faţa primei instanţe şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiţiilor prevăzute de art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., precum şi probele care nu au fost propuse, dar care sunt enunţate pentru prima dată în apel. Totodată, autoarea căii de atac menţionează în susţinerea acestui motiv de recurs şi Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1270 C. civ.. Autoarea căii de atac redă în acest sens istoricul relaţiei contractuale dintre părţile din litigiu şi concluzionează că în cauză nu a intervenit rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.12.2018, deoarece nu a fost restituit avansul, promitenta vânzătoare şi-a păstrat posesia, iar părţile au încheiat un act adiţional prin care au înţeles să revoce rezoluţiunea şi să continue raporturile juridice. În opinia recurentei, consecinţele juridice ale actelor încheiate între părţi trebuie analizate prin raportare la întregul ansamblu probator, iar din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă D. a avut calitatea de asociat la B. S.R.L., sens în care a avut acces la toate informaţiile referitoare la apartamentul în litigiu, potrivit recurentei. Voinţa reală a părţilor a fost de continuare a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.12.2018, conchide recurenta. Mai arată autoarea recursului că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 306 C. proc. civ. şi art. 1270 C. civ., limitându-se la analizarea excepţiei lipsei de interes fără a analiza toate probele deja administrate.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil instanţa supremă reţine că susţinerile recurentei-reclamante prin care critică încălcarea normelor de procedură reglementate de art. 306, art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, indicat prin cererea de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Instanţa supremă reţine că susţinerile recurentei-pârâte referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 306, art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit 306 C. proc. civ.: "1) La acelaşi termen în care înscrisul a fost denunţat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 304 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înţelege să se folosească de el. (2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai serveşte de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz. (3) Dacă partea care a denunţat înscrisul ca fals lipseşte, refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut."

Totodată, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

De asemenea, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2).

În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că din încheierea de şedinţă din 29 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Dolj, înscris aflat la dosarul tribunalului, rezultă fără echivoc că instanţa de fond, făcând aplicarea dispoziţţilor art. 306 C. proc. civ., a dispus înlăturarea înscrisului datat din 21.05.2010 (în 2 exemplare originale), reprezentând Convenţie Act Adiţional la Convenţia de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.12.2008, având în vedere că partea care a folosit înscrisul, respectiv reclamanta A., nu s-a prezentat la termen pentru a răspunde la declaraţia de înscriere în fals formulată de D..

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect a reţinut că aceste aspecte statuate de prima instanţă au intrat în puterea de lucru judecat, având în vedere că împotriva acestei încheieri, reclamanta nu a formulat calea de atac a apelului.

Contrar criticilor autoarei recursului, potrivit cărora instanţa de apel a înlăturat în mod greşit înscrisul datat în 21.05.2010, arătând că în noţiunea de probe noi ce pot fi încuviinţate în apel se includ şi probele propuse în faţa primei instanţe, instanţa supremă reţine că această probă nu a fost respinsă pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 255 şi art. 258 C. proc. civ.

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ.: "Probele trebuie să fie administrate potrivit legii", iar potrivit art. 258 alin. (1) din acelaşi cod "Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere."

În raport de aceste dispoziţii legale şi de considerentele care au fundamentat decizia atacată, instanţa suremă constată că legiuitorul a statuat în mod expres procedura verificării înscrisului denunţat ca fals, astfel cum este reglementat de art. 306 C. proc. civ.. Astfel, se observă că instanţa de apel în mod judicios a constatat că prima instanţă, făcând aplicarea prevederilor precitate, a înlăturat înscrisul din 21.05.2010 denunţat ca fals.

Aşadar, din perspectiva dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., respectiv a limitelor efectului devolutiv al apelului, instanţa supremă reţine că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente litigiului.

De asemenea, instanţa supremă reţine că Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, menţionată de către recurentă în memoriul de recurs, nu prevede sancţiunea reglementată de dispoziţiile art. 306 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 9/2020, s-au statuat următoarele: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea."

Prin urmare, soluţia curţii de apel sub acest aspect nu a generat o situaţie procesuală contrară dezlegărilor cu efect obligatoriu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2020, invocată de către autoarea căii de atac în motivarea recursului, decizie prin care statuarea asupra noţiunii de "probe noi" în etapa apelului a tranşat asupra chestiunii admisibilităţii acestora, fiind deci, nerelevantă din punct de vedere al măsurilor dispuse de instanţa de apel a cărei hotărâre este criticată.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile din C. proc. civ. criticate, judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte criticile prin care se invocă aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că acestea nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Deşi indică prevederile art. 1270 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului, din expunerea argumentelor evocate de recurentă, respectiv susţinerile referitoare la voinţa reală a părţilor privind antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.12.2018 şi trimiterile la istoricul contractual dintre părţi, rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile. Se ignoră astfel caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 144/2024 din 19 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi va obliga recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 144/2024 din 19 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2024.