Contractual adaptation and impracticability claim dismissed on cassation due to prior termination of contracts and errors of fact beyond legal review

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la 12 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, a solicitat adaptarea contractelor încheiate între reclamantă şi pârâta B. S.R.L., pe de o parte, şi între pârâte, pe de altă parte, în sensul ajustării prin majorarea preţurilor contractelor raportat la dispoziţiile O.U.G. nr. 114/2018, ulterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe, în temeiul art. 1.271 alin. (2) lit. a) C. civ., precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La 4 ianuarie 2021, reclamanta a depus precizări de acţiune, prin care a indicat obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea acestuia.

Prin încheierea de şedinţă din 17 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile din cadrul aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2378 din 8 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Împotriva aceste sentinţe reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, cale ordinară de atac ce a fost respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 1938 din 8 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

3. Împotriva acestei decizii aceeaşi parte a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţei de apel, iar în subsidiar, rejudecarea pricinii, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive, precum şi obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după expunerea obiectului cererii de chemare în judecată şi parcursul litigiului până în calea extraordinară de atac, recurenta a criticat decizia instanţei de apel pentru lipsa dezvoltării unui raţionament propriu în raport cu situaţia de fapt, probele administrate în cauză, susţinerile părţilor şi dispoziţiile legale incidente, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind ignorate clauza inserată la art. 21 pct. 21.1 din contractele în discuţie şi prevederile art. 221 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice.

De asemenea, aceasta a susţinut că prima instanţă de control judiciar devolutiv nu a analizat în mod corect probele aflate la dosarul cauzei, respectiv contractele a căror adaptare s-a solicitat, decizia pronunţată în apel fiind în contradicţie cu aceste înscrisuri, reţinând, însă, că a intervenit rezilierea unor acte juridice ce nu fac obiectul acţiunii şi fără a exista o solicitare în acest sens.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că prevederile art. 1.166 şi ale art. 1.270 alin. (1) raportat la art. 1.271 alin. (2) lit. a) C. civ. nu au fost aplicate în cauză, stabilindu-se în mod greşit, în urma unei analize eronate a materialului probator şi a situaţiei de fapt, că impreviziunea nu poate opera asupra unor contracte reziliate care, în opinia sa, erau în vigoare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit data de la care se aplică acest act normativ raportat la momentul efectuării lucrărilor de reabilitare termică, a căror dovadă, contrar celor reţinute prin decizia recurată, a fost făcută prin înscrisurile ataşate cererii de apel care atestă desfăşurarea lucrărilor conform termenelor contractuale.

Totodată, plăţile efectuate de intimatul-pârât Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti nu au fost analizate de către instanţa de apel, voinţa părţilor fiind interpretată contrar acţiunilor şi intenţiei beneficiarului de a încheia acte adiţionale prin care să fie majorate costurile privind manopera.

Evocând dispoziţiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, care au constituit premisa legislativă pentru solicitarea adaptării contractelor, autoarea memoriului de recurs a criticat decizia recurată pe motiv că dispoziţiile contractuale au fost interpretate în mod eronat atunci când s-a dat eficienţă clauzei prevăzute de art. 20.1, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 1.166 raportat la art. 1.270 C. civ. privind voinţa părţilor manifestată în art. 21 pct. 21.1.

Astfel, a considerat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 221 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 98/2016 care, coroborate cu prevederile O.U.G. nr. 114/2018 şi Instrucţiunile nr. 2/2018 şi nr. 1/2019 ale preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, cu aplicarea art. 14, art. 15, art. 1.166-1.167 şi art. 1.169-1.170 C. civ., constituie o cauză autorizată de lege pentru a justifica intervenţia instanţei în sensul aplicării teoriei impreviziunii contractelor aflate în derulare.

O ultimă critică vizează împrejurarea că în mod greşit instanţa de apel nu a aplicat prevederile Instrucţiunii nr. 1/2019 deoarece a intrat în vigoare ulterior încheierii contractelor, contrar dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 alin. (1) din acest act administrativ prin care este definită "situaţia imprevizibilă", apreciind că modificările legislative privind creşterea salariului se circumscriu acestei noţiuni şi nu puteau fi anticipate de societate.

Intimatul-pârât Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că notificările de reziliere a contractelor şi-au produs efectele şi că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 114/2018 şi Instrucţiunea nr. 1/2019, analizând în mod corespunzător dispoziţiile legale invocate în cauză, raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel că nu sunt fondate motivele de casare pe care s-a întemeiat calea de atac.

4. Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză, recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea cadrului obiectiv al litigiului dedus judecăţii, determinant pentru stabilirea parametrilor în funcţie de care se va analiza legalitatea hotărârii atacate.

Astfel, pe parcursul judecării procesului, s-a discutat indirect despre contractul de achiziţie publică încheiat între autoritatea contractantă şi antreprenorul general, însă obiectul litigiului nu îl constituie soluţionarea unui diferend generat de executarea contractului administrativ, supus unor dispoziţii legale speciale, ci acţiunea întemeiată pe dreptul comun care vizează aplicarea teoriei impreviziunii raporturilor juridice dintre antreprenor şi subantreprenor.

Invocarea motivului de casare prevăzut la 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. necesită individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziţie legală de care se prevalează autorul căii de atac, dar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reţinute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica şi identificarea divergenţei ivite în raţionamentul instanţei de natură a face nelegală hotărârea pronunţată.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată întrucât instanţa de apel nu a expus un raţionament propriu în analiza motivelor căii ordinare de atac, prin raportare la circumstanţele factuale dovedite, ignorând unele clauze contractuale şi prevederile legale invocate în cauză.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că, după stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1.166 şi art. 1.270 alin. (1) C. civ., reţinând, pe de o parte, că raporturile juridice între societăţile A. S.R.L. şi B. S.R.L. au încetat anterior pornirii litigiului, ceea ce a împiedicat analiza intervenirii impreviziunii, iar pe de altă parte, că art. 20.1 din contractele a căror adaptare s-a solicitat şi prevederile Legii nr. 98/2016, forma în vigoare la data iniţierii procedurii de atribuire a lucrărilor, se opun modificării contractelor de achiziţie publică şi a celor de subantrepriză.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că teza unei motivări improprii nu este întemeiată, având în vedere că din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel a structurat decizia adoptată într-o manieră inteligibilă, expunând un raţionament adecvat ca volum şi conţinut, prin care a justificat pe deplin soluţia pronunţată sub toate aspectele relevante.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, nu poate fi primită teza conform căreia instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra intervenirii rezilierii contractelor în absenţa unei solicitări, întrucât chestiunile cu a căror dezlegare a fost învestită nu putea fi realizată făcând abstracţie de toate circumstanţele dovedite ale cauzei, aceasta doar constatând o stare de fapt pentru a stabili premisa minoră de care depindea aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Aşadar, prima instanţă de control judiciar a avut în vedere obiectul şi cauza acţiunii deduse judecăţii şi, raportat la criticile formulate în apel, a aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, fără a putea fi identificată vreo eroare de argumentare, ci dimpotrivă, silogismul instanţei de apel este exprimat cu claritate, logic, în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Referitor la susţinerea potrivit căreia decizia atacată ar fi în contradicţie cu probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că o astfel de critică nu poate fi analizată din perspectiva ipotezei unei motivări contradictorii întrucât, pentru a se reţine astfel, ar trebui să se constate existenţa unei divergenţe între considerentele pe care se fundamentează soluţia pronunţată sau între considerente şi dispozitivul hotărârii recurate, însă în cauză nu se invocă un asemenea viciu de nelegalitate.

De altfel, se observă că, prin intermediul criticilor formulate, recurenta-pârâtă încearcă să provoace invalidarea deciziei pronunţate în apel pe baza unor argumente care, în realitate, constituie expresia nemulţumirii sale privind modul de stabilire a situaţiei de fapt şi interpretarea probelor în exercitarea atribuţiilor devolutive ale instanţei de apel.

Or, aceste chestiuni excedează limitele analizei de legalitate, situându-se în planul temeiniciei, care se află în afara controlului exercitat de către instanţa de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod este nefondat, urmând a fi înlăturat ca atare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi urmează a fi analizat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depăşesc cadrul examinării recursului, vor fi excluse.

O primă critică îndreptată împotriva deciziei atacate se referă la aplicarea greşită sau lipsa aplicării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.166 şi art. 1.270 alin. (1) raportat la art. 1.271 alin. (2) lit. a) C. civ., dispoziţiile contractuale şi voinţa părţilor fiind interpretate în mod greşit.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că teoria impreviziunii nu a fost aplicată contractelor de achiziţie publică încheiate între intimatele-pârâte şi nici contractelor de subantrepriză ale căror părţi contractante sunt societăţile litigante, afirmând că actele juridice nu erau reziliate la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Examinând hotărârea pronunţată în etapa procesuală anterioară, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că probele administrate în cauză atestă faptul că atât contractele de executare a lucrărilor, cât şi de subantrepriză au încetat ca efect al voinţelor neechivoce ale părţilor, manifestate sub forma denunţării unilaterale, a rezilierii pe cale amiabilă sau a pactului comisoriu de ultim grad, ceea ce a făcut să dispară obiectul premisă, convenţia asupra căruia puteau fi aplicate dispoziţiile legale privind impreviziunea.

Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în mod corect la principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 1.270 C. civ., iar faptul că nu a dat prevalenţă clauzei inserate la art. 21 pct. 21.1 nu poate conduce la o altă concluzie, în condiţiile în care doar părţile erau cele care puteau conveni activarea mecanismul de modificare a convenţiilor scrise, atunci când considerau că se impune amendarea contractelor.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi aplicat normele de drept material, Înalta Curte constată că din considerentele deciziei supuse examinării rezultă cu evidenţă că, pentru a răspunde criticilor formulate prin cererea de apel, dispoziţiile legale pretins încălcate au făcut obiectul analizei în apel, acestea reprezentând motivarea în drept pe care a fost construit raţionamentul ce fundamentează soluţia de respingere a apelului.

De asemenea, se constată că susţinerile titularei recursului, reluate în această etapă procesuală, se raportează la elemente temporale de referinţă, respectiv la aspectul derulării în continuare a raporturilor contractuale cărora le asociază normele legale apreciate ca fiind aplicabile în speţă şi la determinarea voinţei părţilor în funcţie de care au fost interpretate dispoziţiile contractuale.

Totuşi, raportat la modalitatea în care recurenta-reclamantă a înţeles să îşi contureze criticile, se observă că ceea ce se contestă este aprecierea suverană a instanţei de apel privind probele în raport cu care s-a stabilit situaţia de fapt şi interpretarea pretins eronată a dispoziţiilor contractuale, în dezacord cu viziunea atribuită de societatea A. S.R.L. acestor aspecte.

Deci, ceea ce se critică prin recurs nu vizează aplicarea greşită a prevederilor indicate, ci o serie de elemente de fapt care reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu este abilitată de lege să intervină.

În egală măsură, în cadrul stabilit în preambulul motivării prezentei decizii, eventuala incidenţă a impreviziunii asupra contractelor de achiziţie publică nici nu trebuia analizată, având în vedere calitatea recurentei-reclamante de terţ faţă de raporturile juridice desfăşurate între intimatele-pârâte, care o împiedică să solicite modificarea unui act juridic la a cărui încheiere nu a fost parte, întrucât i se opune principiul relativităţii efectelor contractului prevăzut de art. 1.280 C. civ.

În privinţa contractelor de subantrepriză, argumentul instanţei de apel conform căruia situaţia premisă pentru constatarea intervenirii impreviziunii ar presupune existenţa unui contract în derulare nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează această instituţie de drept civil, ci o condiţie sine qua non în absenţa căreia nici nu se poate activa procesul de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, titulara memoriului de recurs a susţinut că prin decizia recurată s-a interpretat în mod greşit data de la care se aplică O.U.G. nr. 114/2018 şi că în mod eronat nu a fost aplicată Instrucţiunea nr. 1/2019 emisă de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, considerând că modificările legale privind majorarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată se circumscrie unei cauze autorizate de lege care justifică intervenţia instanţei în sensul adaptării contractelor.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns punctual tuturor criticilor formulate în etapa anterioară. Astfel, s-a reţinut că dispoziţiile O.U.G. nr. 114/2018 nu sunt incidente în cauză, întrucât finalizarea lucrărilor trebuia realizată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, obligaţie a cărei neîndeplinire a determinat încetarea raporturilor juridice dintre autoritatea contractantă şi antreprenorul general şi, subsecvent, a celor dintre acesta din urmă şi subantreprenor. Din cauza intrării în vigoare a Instrucţiunii nr. 1/2019 ulterior încheierii contractelor şi efectuării lucrărilor de către apelanta-reclamantă, acest act administrativ nu a putut fi aplicat în cauză.

Nici susţinerile reluate în recurs privind incidenţa în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 114/2018 şi ale Instrucţiunii nr. 1/2019 nu constituie veritabile critici de nelegalitate, acestea fiind raportate la aspecte privind data finalizării lucrărilor de reabilitare termică, conform înscrisurilor ataşate cererii de apel, şi momentul încheierii contractelor, chestiuni care se plasează în sfera netemeiniciei situate în afara controlului de legalitate specific recursului.

În acest context, Înalta Curte constată că majoritatea motivelor pentru care s-a respins apelul reclamantei au fost deja cenzurate în calea de atac devolutivă, instanţa de apel argumentând netemeinicia demersului juridic promovat, care este negat de autoarea căii extraordinare de atac prin încercarea de a modifica situaţia de fapt şi a impune propria interpretare a probelor în scopul considerării contractelor în discuţie ca fiind active şi a li se putea aplica teoria impreviziunii.

Reiterând susţinerile din apel, recurenta-reclamantă ignoră existenţa judecăţii anterioare şi decizia recurată, făcând abstracţie, totodată, de natura şi limitele căii de atac extraordinare a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul căreia nu pot face obiectul examinării situaţia de fapt, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, şi nici alte elemente factuale producătoare de consecinţe juridice, pe baza cărora autoarea căii de atac îşi argumentează o parte semnificativă a recursului pendinte.

Cum niciuna dintre criticile formulate prin recursul declarat în cauză nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia atacată, rezultă că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1938 din 8 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1938 din 8 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2024.