Territorial jurisdiction in labor disputes: Competence of secondary workplace location versus main registered office

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2026

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la 7 mai 2024, sub nr. x/2024, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul produs în exercitarea sarcinilor de serviciu, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 30 şi art. 194 C. proc. civ., art. 254 alin. (1) din Codul Muncii, art. 40 şi art. 41 din O.G. nr. 43/1997, O.M.T. nr. 1.854/2017 şi O.M.T. nr. 1.836/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 739 din 29 mai 2025, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Timiş, invocată de pârâtă şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a se pronunţa această soluţie, s-a considerat că împrejurarea introducerii cererii prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara nu prezintă relevanţă juridică, întrucât din cuprinsul acţiunii rezultă în mod expres că titularul este Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.; în consecinţă, având în vedere că sediul acestei societăţi se află în municipiul Bucureşti, s-a apreciat că revine Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a litigiului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII - a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 21 iulie 2025, sub acelaşi număr, iar prin sentinţa civilă nr. 7122 din 2 decembrie 2025, instanţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa soluţionării litigiului în favoarea Tribunalului Timiş şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În considerentele hotărârii s-a reţinut, în esenţă, că, întrucât litigiul are natura unui conflict de muncă izvorât din activitatea desfăşurată la sediul secundar din Timiş al reclamantei, competenţa teritorială se stabileşte în temeiul art. 269 alin. (2) Codul muncii, noţiunea de "sediu" având în vedere şi sediile secundare, astfel încât instanţa competentă era Tribunalul Timiş, iar nu Tribunalul Bucureşti.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 16 ianuarie 2026, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa să judece acelaşi proces, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Litigiul dedus judecăţii, având ca obiect cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâta, are natura unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii.

Determinarea competenţei teritoriale se realizează potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aplicabilă la data sesizării instanţei, care stabileşte că cererile se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa, locul de muncă ori, după caz, sediul.

Din analiza cererii de chemare în judecată înregistrate pe rolul Tribunalului Timiş rezultă că, deşi formal aceasta apare ca fiind formulată de societatea cu sediul în Bucureşti, în realitate acţiunea este promovată prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara din cadrul C.N.A.I.R. - S.A., care reprezintă un dezmembrământ cu un sediu secundar, fiind sesizată prima instanţă corespunzătoare din raza teritorială a acestuia, respectiv Tribunalul Timiş.

În legătură cu atributul de identificare dat de sediul societăţii, Înalta Curte reţine că norma atributivă de competenţă sub aspect teritorial, nu acţionează în funcţie de elemente relative la personalitatea juridică, patrimoniul propriu ori capacitate de folosinţă.

Potrivit art. 227 C. civ., ca o consecinţă a organizării acesteia, persoana juridică poate avea, în funcţie de obiectul de activitate, sedii secundare pentru sucursale, reprezentanţe ori puncte de lucru, iar coroborarea acestor dispoziţii cu art. 269 alin. (2) Codul muncii conduce la concluzia că noţiunea de "sediu" utilizată de legiuitor nu se limitează la sediul principal, ci include şi sediile secundare, precum cele ale sucursalelor sau subunităţilor, chiar fără personalitate juridică, în absenţa unei menţiuni exprese care să impună o interpretare limitativă.

Mai mult, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, acţiunea a fost formulată împotriva pârâtei, angajată în cadrul Agenţiei de Control şi Încasare Jimbolia, structură aparţinând Direcţiei Regionale Drumuri şi Poduri Timişoara. Prin urmare, raporturile juridice de muncă deduse judecăţii s-au derulat în raza sediului secundar al societăţii reclamante.

În considerarea celor expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2026.