Scope of construction performance guarantee and interpretation of mortgage waiver clause as correlative obligations

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 23.02.2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. S.A. solicitând instanţei de judecată ca, în raport de probatoriul administrat şi de susţinerile părţilor, să dispună admiterea acţiunii şi, în consecinţă, să constate inexistenţa dreptului beneficiarului S.C. B. S.R.L. de a executa scrisoarea de garanţie de bună execuţie a contractului nr. x/12.08.2019 emisă de C. S.A. (denumită în continuare "SGB de bună execuţie").

Urmare a cererilor modificatoare înaintate la dosar la 10.03.2021, respectiv la 16.06.2021, reclamanta a arătat că:

I. Renunţă la judecarea cauzei în contradictoriu cu C. S.A., solicitând ca aceasta să nu mai fie citată în cauză.

II. Modifică petitul cererii, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta S.C. B. S.R.L. la repararea prejudiciului înregistrat prin executarea nelegală a SGB de bună execuţie, respectiv:

(i). Obligarea pârâtei la plata sumei de 636.030,63 euro în echivalent RON la data plăţii, sumă încasată mod abuziv de pârâtă prin executarea SGB de bună execuţie.

(ii). Obligarea pârâtei la plata sumei de 6.250 RON (compusă din 6.201 RON reprezentând comision de executare a SGB de bună execuţie şi 49 RON reprezentând comision swift) reprezentând comisioane bancare suportate de reclamantă ca urmare a încasării în mod abuziv de către pârâtă a sumei de 636.030,63 euro aferente SGB de bună execuţie.

(iii). Obligarea pârâtei la plata sumei de 106.620,00 euro în echivalent RON la data plăţii, sumă încasată mod abuziv de pârâtă prin executarea SGB de bună execuţie.

(iv). Obligarea pârâtei la plata sumei de 1.090 RON (compusă din 1.041 RON reprezentând comision de executare a SGB de bună execuţie şi 49 RON reprezentând comision swift) reprezentând comisioane bancare suportate de reclamantă ca urmare a încasării în mod abuziv de către pârâtă a sumei de 106.620,00 euro aferente SGB de bună execuţie.

(v). Obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumelor solicitate conform capetelor de cerere (i)-(iv), dobânzi ce sunt datorate de la data încasării sumei de către pârâtă (24.02.2021, respectiv 19.03.2021) şi până la data achitării efective a debitelor principale.

(vi). Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată şi, admitând cererea reconvenţională, obligarea reclamantei la plata sumei de 82.080 euro cu tiltu de diferenţă penalităţi pentru neexecutarea art. 4.1.16 din contract, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 578/10.03.2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis cererea principală, astfel cum a fost modificată şi a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 636.030,63 euro în echivalent RON la data plăţii şi suma de 6.250 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la sumele respective, de la data încasării acestora, anume 24.02.2021, până la achitarea efectivă a debitelor principale.

De asemenea, a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 106.620 euro în echivalent RON la data plăţii şi suma de 1.090 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată la sumele respective, de la data încasării acestora, anume 19.03.2021, până la achitarea efectivă a debitelor principale.

Totodată, a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă şi a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 40.200 Euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea art. 4.1.16. din contract.

În privinţa cheltuielilor de judecată, a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 129.764,69 RON, iar reclamanta-pârâtă să achite pârâtei-reclamante suma de 25.061,32 RON şi a dispus compensarea cheltuielilor până la concurenţa sumei de 25.061,32 RON şi, în consecinţă, a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 104.703,37 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel ambele părţi.

Pârâta a solicitat admiterea cererii de apel, schimbarea sentinţei civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, respectiv admiterea în integralitate a cererii reconvenţionale şi obligarea apelantei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, fond şi apel şi taxă judiciară de timbru, fond şi apel.

Reclamanta a solicitat admiterea cererii de apel, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii integrale, ca neîntemeiate a cererii reconvenţionale şi obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de dezlegarea cauzei în apel.

Prin decizia civilă nr. 1570/19.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte cererea principală şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 136.292,2 euro în echivalent RON la data plăţii, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la 24.02.2021 şi până la achitarea efectivă a debitului principal şi a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată.

De asemenea, a admis cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 82.080 euro, în echivalent RON la data plăţii.

Cu privire la cheltuielile de judecată în primă instanţă, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 37.421,28 RON, iar reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 27.642,84 RON şi a dispus compensarea cheltuielilor şi obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 9.778,44 RON.

În ce priveşte cheltuielile de judecată în apel, a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 36.621,1 RON, iar intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.000 RON şi a dispus compensarea cheltuielilor şi obligarea intimatei-reclamante la plata sumei de 31.621,1 RON.

Împotriva deciziei civile menţionate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, după expunerea parcursului litigios, printr-o primă critică, autoarea recursului a afirmat inexistenţa dreptului beneficiarului S.C. D. S.R.L. de a executa SGB de bună execuţie pentru executarea penalităţi de întârziere pretins cuvenite pentru întârzierea în finalizarea lucrîărilor, sens în care a susţinut că există trei argumente în temeiul cărora se poate susţine că decizia atacată este netemeinică şi nelegală, în ceea ce peiveşte executarea

Sub un prim aspect, circumstanţiat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că SGB de bună execuţie nu putea fi executată pentru pretinsa neexecutare la termen de către aceasta a obligaţiei de a realiza lucrările obiect al contractului de antrepriză, întrucât acest aspect nu era acoperit de SGB de bună execuţie, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în contract, în special la art. 8.1, art. 8.5, art. 6.3, art. 5.8, în SGB de bună execuţie, precum şi în art. 1.270, art. 1.266-1.269 C. civ., iar în considerarea motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 6, a susţinut că nu a existat o analiză, respectiv o motivare din perspectiva incidenţei principiului in dubio pro reo, precum şi că decizia cuprinde argumente contradictorii.

După evocarea clauzelor contractuale menţionate şi a cuprinsului SGB de bună execuţie, recurenta a afirmat că acestea nu pot fi interpretate separat unele de altele, ci doar împreună şi unele prin altele; prin urmare, clauzele cuprinse în art. 8.1 şi art. 8.2 trebuiau interpretate împreună, dar şi împreună cu cele ale art. 6.3 şi ale art. 5.8.

În acest context, a afirmat că, dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect normele de drept material ale contractului, ale SGB de bună execuţie şi ale art. 1.270 C. civ. şi ar fi făcut o corectă aplicare a normelor de interpretare a contractului, ar fi ajuns la concluzia că SGB de bună execuţie nu putea fi executată decât pentru neexecutarea conformă, calitativă şi/sau cantitativă a lucrărilor, iar nu pentru pretinsa neexecutare a vreunei obligaţii contractuale asumate de aceasta.

În opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit toate aceste norme de drept material şi a ignorat total locul aşezării în contract a art. 8.1, anume în capitolul denumit expres "Garanţia lucărilor", poziţionare esenţială şi definitorie pentru părţi în stabilirea scopului emiterii SGB de bună execuţie, respectiv pentru garantarea executării calitative şi/sau cantitative a lucrărilor conform celor agreate contractual, iar nu pentru garantarea oricărei obligaţii contractuale de către aceasta.

A conchis recurenta în sensul că, atât timp cât părţile, la art. 6.3, au prevăzut un remediu contractual distinct pentru întârzierea executării obligaţiilor contractuale, cât timp SGB de bună execuţie vizează exclusiv executarea conformă a lucrărilor, calitativă şi cantitativă, fiind esenţială amplasarea art. 8.1 în capitolul destinat garanţiilor lucrărilor, iar părţile nu au prevăzut în mod expres că garanţia ar putea fi executată pentru recuperarea penalităţilor de întârziere calculate în cazul întârzierii executării obligaţiilor contractuale ori pentru neexecutarea vreunei alte obligaţii asumate contractual, precum cea de la art. 4.1.16, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că SGB de bună execuţie se poate executa pentru pretinsele penalităţi de întârziere reclamate.

A mai arătat că, în situaţia existenţei vreunui dubiu cu privire la cuprinsul clauzelor contractuale în privinţa SGB de bună execuţie, instanţa ar fi trebuit să aplice principiul in dubio pro reo, or considerentele deciziei recurate nu relevă o analiză şi o motivare din perspectiva prevederilor contractuale asupra cărora există îndoială cu privire la interpretare, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea aceluiaşi motiv de casare, a afirmat că decizia cuprinde şi argumente/raţionamente contradictorii, în condiţiile în care instanţa, pe de o parte, reţine că SGB de bună execuţie nu putea să acopere decât ceea ce părţile s-au înţeles, iar pe de altă parte, reţine că aceasta ar garanta îndeplinirea oricărei obligaţii asumate contractual de către S.C. A. S.R.L., respectiv că, deşi analizează, într-un formalism excesiv, denumirea SGB de bună execuţie, omite denumirea expresă a capitolulul în care este aşezat art. 8.1, care se referă la SGB de bună execuţie.

În al doilea rând, a susţinut că SGB de bună execuţie nu putea fi executată pentru pretinsa neexecutare la termen a lucrărilor obiect al contractului, eventuala neexecutare neputând fi decât consecinţa culpei exclusive a intimatei. Astfel, a precizat că normele de drept material încălcate şi/sau aplicate greşit de către instanţa de apel sunt cele cuprinse la art. 3.1.3, art. 6.3, art. 7.1 din contract, art. 1.270, art. 1266-1269, art. 1.530, art. 1.517, art. 1.350, art. 1.352 C. civ., respectiv în Normativele NE 012/2 – 2010, CR6-2006 şi C56/1985; de asemenea, a menţionat că decizia este nemotivată, deoarece instanţa nu a analizat propria culpă a intimatei, ca justificare a exonerării oricărei culpe a S.C. A. S.R.L.

Cu referire la reţinerile instanţei de apel potrivit cărora S.C. A. S.R.L. a depăşit termenul contractual de execuţie cu 33 de zile, astfel că intimata era îndreptăţită să execute SGB de bună execuţie pentru penalităţile de întârziere calculate conform art. 6.3 din contract, recurenta a învederat că acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţia contractuală are în vedere, în mod esenţial, culpa exclusivă a executantului în executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale asumate.

Or, nu aceasta este situaţia în speţă, întrucât intimata, deşi a fost notificată în timp util cu privire la finalizarea lucrărilor, a refuzat în mod abuziv, cu rea-credinţă şi nejustificat să organizeze procedura de recepţie, invocând aşa-zisa neefectuare a unor pretinse lucrări de structură, ce s-au dovedit a fi simple lucrări de remediere.

A punctat că intimata nu doar că a refuzat să convoace comisia de recepţie, dar a şi împiedicat convocarea acesteia, astfel că recurenta a fost nevoită să procedeze conform art. 14 din H.G. nr. 343/2017 şi să convoace ea comisia la terminarea lucrărilor, acesta fiind motivul pentru care comisia de recepţie s-a întrunit abia la 11.01.2021, deşi lucrările erau finalizate la 25.11.2020.

Prin urmare, a susţinut că nu i se poate reproşa vreo faptă proprie în legătură cu întârzierea recepţiei la terminarea lucrărilor şi nu se poate atribui efecte juridice neprevăzute de lege, încheierea procesului-verbal la terminarea lucrărilor la 11.01.2021 având loc din motive independente şi neimputabile acesteia, dar pe care instanţa de apel le-a considerat irelevante, cu încălcarea principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, transpus în dreptul intern în art. 1.517 C. civ., dar şi a normelor de drept material reglementate în art. 1.350 şi art. 1.352 C. civ., care consacră drept cauze exoneratoare de răspundere fapta victimei sau a terţului.

Cu privire la operaţiunile pe care instanţa de apel, în justificarea pretinsei culpe a S.C. A. S.R.L., le-a reţinut ca lucrări pretins executate peste termenul contractual de execuţie, respectiv decofrare placă etaj 12 şi umplerea golurilor macaralelor, recurenta a afirmat că pretinsa depăşire a termenului contractual prin raportare la aceste operaţiuni este rezultatul culpei exclusive a intimatei, confirmată de raportul de expertiză efectuat în cauză şi nu a acesteia, fiind exonerată de orice eventuală răspundere.

A evidenţiat că expertul desemnat a confirmat că lucrările puteau fi recepţionate la 25.11.2020, ceea ce întăreşte lipsa oricărei culpe a sa în privinţa golurilor macaralelor şi decofării peste etajul 12 şi explică fără dubliu culpa intimatei cu privire la ambele operaţiuni, respectiv că dispoziţiile de şantier nr. 64/07.12.2020 şi nr. 65/15.12.2020, ce au avut în vedere exclusiv lucrări de remediere şi completare remediere şi care că nu puteau împiedica recepţia la terminarea lucrărilor, au fost emise de pârâtă ulterior termenului de execuţie a contractului. În acest sens, a redat extrase din raportul şi suplimentul la raportul de expertiză întocmite în cauză, iar din perspectivă tehnică, a afirmat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material consacrate de Normativele NE 012/2-2010, CR6-2006 şi C56/1985.

Potrivit recurentei, analiza efectuată de către instanţa de apel condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a acesteia încalcă şi ignoră prevederile legale ce reglementează cazurile de înlăturare a răspunderii.

În argumentare, dintr-o primă perspectivă a susţinut că, întrucât în executarea SGB de bună execuţie, intimata s-a folosit tocmai de invocarea propriei culpe urmărind să obţină sume necuvenite cu titlu de pretins prejudiciu ca urmare a unor demersuri generate chiar de aceasta, era deplin aplicabil principiul nemo auditur propriam turputidinem allegans, iar dintr-o a doua perspectivă, a arătat că fapta victimei sau a terţului constituie o cauză străină exoneratoare de răspundere, iar în speţă intimata a refuzat în mod abuziv organizarea comisiei pentru efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, a emis ulterior expirării termenului contractual de execuţie dispoziţiile de şantier şi, prin dirigintele de şantier, a fixat termene excesiv de mari şi nelegale pentru decofrare, toate aceste împrejurări impunând concluzia inexistenţei unei legături directe de cauzalitate între fapta recurentei, care a finalizat lucrările la 25.11.2020 şi presupusul prejudiciu, între acestea interpunându-se chiar faptele intimatei. În egală măsură, în privinţa faptei terţului, a solicitat a se observa că instanţa de apel, prin faptul că a apreciat că nu este o cauză exoneratoare de răspundere, a încălcat dispoziţiile clare ale art. 1.352 C. civ.

Suplimentar, a învederat că acest text de lege prevede că fapta victimei înseşi înlătură răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forţei majore, iar fapta victimei înlătură răspunderea dacă are caracteristicile cazului fortuit. Or, eventuala sa răspundere se impune a fi înlăturată faţă de faptele intimatei.

A mai afirmat recurenta că, în speţă, cazul fortuit rezultă din lege, iar contractul de antrepriză nu îl exclude de la exonerarea de răspundere.

Nu în ultimul rând, a precizat că examinarea deciziei recurate nu relevă analiza instanţei de apel a propriei culpe a intimatei, ca justificare a exonerării oricărei răspunderi a recurentei, culpă pe care aceasta a invocat-o atât din perspectiva principiului enunţat, cât şi a faptei victimei, împrejurare de natură să atragă şi incidenţa motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În al treilea rând, referitor la acelaşi aspect al executării scrisorii de garanţie bancară asupra penalităţilor de întârziere, recurenta a susţinut că SGB de bună execuţie nu putea fi executată de intimată, cât timp nu a dovedit existenţa unui prejudiciu distinct de penalităţile de întârziere calculate, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a clauzelor SGB de bună execuţie, a art. 6.3 din contract, a art. 1.270 şi art. 1.538 C. civ.

Potrivit recurentei, pentru ca intimata să poată emite pretenţii asupra SGB de bună execuţie, trebuia să facă dovada prejudiciului efectiv suferit din cauza unei eventuale executări cu întârziere şi culpabile a obligaţiilor asumate de executant, or aceasta nu a comunicat ce prejudiciu a suferit ca urmare a încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor la 11.01.2021, iar nu la 30.11.2020 sau la 04.12.2020 şi nici nu a prezentat vreo dovadă în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât, contrar cel statuate de instanţa de apel –prejudiciul nu trebuie dovedit întrucât există în contract o clauză penală –, penalităţile de întârziere nu reprezintă şi nici nu pot fi confundate cu pretinsul prejudiciu suferit.

Faptul că instanţa nu a argumentat de ce nu a putut fi primită teza S.C. A. S.R.L. în sensul că prejudiciul ce trebuia dovedit de intimată trebuie să fie distinct de penalităţile de întârziere calculate, a considerat că atrage incidenţa dispoziţiile pct. 6 a art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A doua critică invocată de recurentă vizează inexistenţa dreptului intimatei de a executa SGB de bună execuţie asupra sumei de 106.620 euro, mai exact pentru pretinsa neexecutare de către aceasta a obligaţiei prevăzute de art. 4.1.16 din contract, context în care a susţinut încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 4.1.16, art. 8.1, art. 8.5, art. 5.8 din contract, în SGB de bună execuţie, în art. 1.270, art. 1.266-1.269 C. civ., precum şi inexistenţa vreunei analize şi motivări a principiului in dubio pro reo, dar şi argumente contradictorii.

Redând cuprinsul art. 4.1.16 din contract, a afirmat că îşi menţine toate argumentele dezvoltate în susţinerea primei critici şi în privinţa pretinsei neexecutări a obligaţiei reglementate de art. 4.1.16 din contract, nici aceasta nefiind acoperită de SGB de bună execuţie.

Print-o altă critică, recurenta a susţinut că şi-a executat obligaţia prevăzută la art. 4.1.16 din contract încă de la data semnării acestuia, că penalităţile contractuale vizează doar obligaţiile asumate de subantreprenori nu şi de către aceasta, respectiv că înscrierea în cartea funciară a dreptului său de ipotecă legală a fost consecinţa culpei exclusive a intimatei care nu a prelungit valabilitatea SGB de plată a preţului ori, după expirarea celei iniţiale, nu a pus la dispoziţie o nouă scrisoare.

Argumentând critica, sub un prim aspect, a arătat că şi-a executat obligaţia prevăzută la art. 4.1.16 din contract încă de la data semnării acestuia, decizia fiind pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material ale art. 4.1.16 din contract, ale anexei 4 la contract, ale art. 1.270, 1.266-1.269, art. 1.350 şi ale art. 1.530 C. civ., ori în lipsa unei motivări cu privire la aspectele esenţiale ale cauzei sau pe baza unor motivări contradictorii.

Astfel, a învederat că la semnarea contractului a emis şi pus la dispoziţia pârâtei declaraţia sa de renunţare la dreptul de ipotecă legală în forma agreată de părţi în anexa 4 la contract, aceasta fiind semnată de reprezentantul intimatei fără nicio obiecţiune, fapt ce confirmă o acceptare, recunoaştere, însuşire şi intrare în posesia de către aceasta.

Prin urmare, exista acceptarea expresă a intimatei atât a primirii declaraţiei de renunţare, cât şi a faptului că declaraţia este suficientă şi conformă convenţiei şi voinţei părţilor, producând efectele juridice urmărite de acestea.

Or, stabilind contrariul, instanţa de apel nu doar că a încălcat normele contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, dar şi voinţa reală şi concretă a părţilor şi normele de interpretare a contractului, întrucât dacă ar fi interpretat corect clauzele contractului coroborat cu cele ale anexei 4 şi cu voinţa concordantă a părţilor, ar fi ajuns la concluzia că declaraţia nu trebuia dată în forma autentică, păstrarea declaraţiei la sediul unui birou notarial neputând echivala cu faptul că declaraţia trebuia autentificată. A mai învederat că, în situaţia în care instanţa considera că prevederile anexei 4 erau îndoielnice, trebuia să aplice principiul in dubio pro reo şi, astfel, să interpreteze dispoziţiile contractuale în favoarea sa, ca parte care se obligă.

De asemenea, a solicitat să se constate că, potrivit art. 4.1.16 din contract, în schimbul renunţării sale la ipoteca legală, intimata avea obligaţia de a emite o scrisoare de garanţie, astfel că instanţa, stabilind că emiterea şi predarea de către intimată a SGB de plată a preţului nu semnifică o recunoaştere a îndeplinirii obligaţiei S.C. A. S.R.L., ci o simplă executare a propriei obligaţii, a nesocotit caracterul corelativ, reciproc şi interdependent al acestor două obligaţii şi a încălcat şi/sau aplicat greşit normele contractuale, cele de interpretare a contractului şi a nesocotit voinţa indubitabilă a părţilor.

A mai arătat că incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este atrasă, pe de o parte, de inexistenţa oricărei motivări relativ la incidenţa principiului in dubio pro reo, din perspectiva clauzei contractuale cuprinse la art. 4.1.16 coroborate cu cele ale anexei 4 la contract, a recunoaşterii intimatei că recurenta şi-a îndeplinit obligaţia de a emite declaraţia de renunţare la dreptul de ipotecă fără nicio obiecţiune, respectiv a caracterului corelativ, reciproc şi interdependent al obligaţiilor celor două societăţi în litigiu, iar pe de altă parte, a argumentelor contradictorii, în sensul că instanţa, deşi reţine că textul art. 4.1.16 nu prevede expres o declaraţie autentică şi că textul anexei 4 nu este clar şi expres în acest sens, ajunge la concluzia certă că părţile ar fi stabilit că declaraţia trebuia dată în forma autentică, deşi nici normele contractuale nu sunt clare şi nici legea nu impune o astfel de formă declaraţiei.

Sub un al doilea aspect, afirmând că penalităţile contractuale vizează doar obligaţiile asumate de subantreprenori, nu şi de către aceasta, recurenta a susţinut, sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că au fost încălcate şi/sau aplicate greşit normele de drept material reglemenate la art. 4.1.16 din contract, la art. 1.270, art. 1.266-1.269, art. 1.350, art. 1.530, art. 1.538 C. civ., iar sub incidenţa pct. 6, lipsa motivării relativ la argumentele sale.

Cu referire la intepretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor contractuale ce reglementează penalitatea de 300 Euro/zi de întârziere, anume că se aplică şi acesteia, nu doar subantreprenorilor pentru neîndeplinirea obligaţiei de a da declaraţia prevăzută la art. 4.1.16, intepretare pe care o consideră forţată şi denaturată, a precizat că această penalitate reprezintă o sancţiune ce s-ar aplica doar în cazul în care S.C. A. S.R.L. ar încălca obligaţia de impunere şi obţinere a unei renunţări similare de la subcontractorii săi, or contractele aflate la dosar fac dovada că şi-a îndeplinit obligaţia în relaţia cu aceştia.

Contrar celor statuate de instanţa devolutivă de control, recurenta a învederat că rolul conjuncţiei "şi" este doar acela de a stabili faptul că textul, în mod concomitent, reţine o simplă declaraţie a antreprenorului, cuprinsă în însuşi corpul contractului – "Începând cu data semnării prezentului, antreprenorul renunţă în mod expres la dreptul de ipotecă legală (...)" – şi reglementează în sarcina acestuia o obligaţie pe care să o impună terţilor/în raport cu terţii; prin urmare, această conjuncţie nu leagă două obligaţii, sancţiunea plăţii de penalităţi fiind în mod vădit aferentă exclusiv obligaţiei recurentei în raport cu subcontractorii.

A punctat că, pentru obligaţia antreprenorului de a da propria declaraţie de renunţare, contractul prevede, simplu, doar că va pune la dispoziţia beneficiarului în 5 (cinci) zile de la data semnării contractului o declaraţie expresă care să respecte forma indicată în anexa 4 la contract.

Aşa fiind, faţă de propria persoană a antreprenorului, sancţiunea nerespectării obligaţiei de a da declaraţia de renunţare era, evident, neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei reciproce, corelative şi interdependente de a preda SGB pentru plata preţului, sancţiune, de altfel, în sine, extrem de severă. Or, în acest context, a dubla o astfel de sancţiune cu penalitatea de 300 euro/zi ar fi vădit excesiv şi ar crea un incontestabil dezechilibru contractual.

Aceasta cu atât mai mult în împrejurarea în care, conform celor statuate de instanţă, intimata nici măcar nu avea obligaţia să se asigure de valabilitatea SGB de plată a preţului pe toată durata de derulare a contractului.

Din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a reţinut doar că rolul conjuncţiei "şi" ar fi unul cumulativ, ceea ce denotă faptul că nu a analizat sub nicio formă susţinerile sale, deşi acestea au fost prezentate şi în apel.

Sub un al treilea aspect, a precizat că înscrierea în CF a dreptului său de ipotecă legală a fost consecinţa culpei exclusive a intimatei care nu a prelungit valabilitatea SGB de plată a preţului ori, după expirarea celei iniţiale, nu a pus la dispoziţia sa o nouă scrisoare. În acest sens, a menţionat că au fost încălcate normele de drept material prevăzute la art. 4.1.16, art. 5.6 din contract, anexa 9 la contract, SGB de plată a preţului, art. 1.270, art. 1.266-1.269, art. 1.350, art. 1.517 C. civ., principiul general de drept conform căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă, art. 1.530, art. 1.538, art. 1.556 C. civ., art. 1.869 C. civ.; de asemenea, a învederat că soluţia instanţei se bazează fie pe argumente contradictorii, fie este nemotivată.

Detaliind, a arătat că, în raport de art. 5.6 din contract, plata preţului contractului se face de către beneficiar pe toată durata de derulare a acestuia, astfel că trebuie să asigure existenţa valabilă a unei SGB de plată a preţului, în mod corelativ, pe toată perioada de derulare a contractului.

Aşa fiind, a afirmat că, în situţia în care SGB prezentată expira înainte de expirarea duratei de derulare a contractului, se impunea ca beneficiarul să prelungească SGB de plată a preţului, ori, după expirarea celei iniţiale, să pună la dispoziţia antreprenorului o nouă scrisoare, astfel încât perioada de valabilitate a acesteia să se suprapună cu perioada de derulare a contractului.

În opinia recurentei, teza propusă de instanţa de apel – deşi antreprenorul ar fi obligat în continuare să-şi respecte contraprestaţia directă, renunţarea la dreptul de ipotecă legală, beneficiarul nu ar mai fi ţinut de propria obligaţie corelativă, reciprocă şi interdependentă asumată în schimbul obligaţiei antreprenorului – nu poate fi primită în mod juridico-logico-raţional, deoarece înfrânge vădit echilibrul contractual urmărit de părţi prin reglementarea clauzei 4.1.16 din contract, aceasta fiind datoare să interpreteze contractul ţinând seama în egală măsură de toate clauzele acestuia, precum şi de voinţa esenţială a părţilor, în sensul producerii de efecte.

Totodată, a reproşat instanţei de apel că, prin hotărârea pe care a pronunţat-o, a încălcat dispoziţiile legale privind angajarea răspunderii civile contractuale, încălcând vădit şi normele care reglementează principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, respectiv cele care reglementează excepţia de neexecutare a contractului, toate acestea fiind de natură să excludă răspunderea.

În acest sens, a precizat că, în temeiul caracterului corelativ, interdependent şi reciproc al celor două obligaţii asumate de părţi şi în raport de acesta, renunţarea la ipoteca legală de către recurentă subzista cât timp exista în mod valabil SGB de plată a preţului.

Cu alte cuvinte, a menţionat că, fie ambele obligaţii se impuneau să existe pe toată perioada de derulare a contractului, astfel cum aceasta a fost prelungită ulterior prin actele adiţionale, fie renunţarea sa la ipoteca legală subsista de la semnarea contractului şi până la expirarea SGB de plată a preţului, predată de către intimată conform aceluiaşi art. 4.1.16 şi care nu a mai fost prelungită şi nici reînnoită.

În acest context, a susţinut că înscrierea de către aceasta, la 15.12.2020, a dreptului de ipotecă legală în CF a fost determinată/justificată exclusiv de culpa contractuală a intimatei, respectiv de faptul că SGB de plată a preţului nr. x/12.09.2019 a avut valabilitate până la 15.08.2020, iar pârâta nu a pus la dispoziţie o nouă SGB de plată a preţului, deşi nu achitase preţul integral al contractului.

Pe cale de consecinţă, a învederat că, începând cu 16.08.2020, renunţarea sa la dreptul de ipotecă legală a încetat pe deplin justificat, astfel că, de la această dată, a fost îndreptăţită să îşi exercite dreptul de ipotecă legală şi să întreprindă toate demersurile aferente, inclusiv înscrierea ipotecii în CF.

Recurenta a subliniat că, pentru perioada 15.12.2020-28.04.2021, nu s-ar putea reţine că şi-ar fi încălcat obligaţia prevăzută la art. 4.1.16 din contract, atitudinea sa contractuală fiind generată de propria culpă contractuală a intimatei, astfel că nu poate răspunde pe tărâm contractual faţă de intimată, care nu îşi poate invoca propria culpă pentru a avea în acest mod un beneficiu material.

În egală măsură, a afirmat că instanţa, prin raţionamentul său, a încălcat inclusiv dispoziţiile care reglementează ipoteca legală, art. 1.869 C. civ., întrucât pentru garantarea sa că îşi va primi tot preţul contractului şi care, în cazul dedus judecăţii, se achită pe întraga derulare a acestuia, trebuie să existe, pe toată durata contractulă, una din cele două forme de protecţie, respectiv o SGB de plată a preţului sau ipoteca legală. Or, inexistenţa totală a protecţiei înfrânge atât raţiunea legii, cât şi voinţa părţilor.

De asemenea, a susţinut că decizia cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa, pe de o parte, reţine caracterul corelativ, reciproc şi interdependent al obligaţiei S.C. A. S.R.L. de a da declaraţia de renunţare la ipotecă cu obligaţia S.C. D. S.R.L. de a garanta dreptul antreprenorului pentru plata preţului, iar pe de altă parte, reţine în mod vădit contradictoriu că doar S.C. A. S.R.L. trebuie să îşi îndeplinească pe toată durata contractului obligaţia sa, în timp ce intimata nu ar trebui să îşi îndeplinească în egală măsură, pe aceeaşi perioadă, obligaţia sa corelativă.

Totodată, a învederat că hotărârea este nemotivată, atât timp cât nu se pot identifica argumentele instanţei pentru care nu au putut fi primite susţinerile sale referitoare la coroborarea dispoziţiilor contractuale privind plata preţului contractului cu caracterul corelativ al obligaţiilor reciproce ale părţilor, precum şi scopul esenţial al SGB de plată a preţului, respectiv aplicarea art. 1.869 C. civ., mai ales în condiţiile în care intimata refuză să îşi execute propria obligaţie privind existenţa SGB de plată a preţului şi, mai mult decît atât, la momentul înscrierii în CF a dreptului său de ipotecă legală, intimata avea facturi restante la plată, deşi recunoscuse şi aprobase situaţiile de lucrări corespunzătoare.

Printr-o altă critică, autoarea recursului a susţinut că hotărârea este nelegală din perspectiva respingerii sumelor de 1.090 RON şi 6.250 RON reprezentând comisioane bancare, în sensul că, pe de o parte, nu se poate identifica o motivare a instanţei, simpla referire la art. 477 C. proc. civ. nefiind suficientă şi nu poate echivala cu o motivare reală în sensul respingerii acestor pretenţii, iar pe de altă parte, pretinsa motivare este şi contradictorie, deoarece deşi se reţine că SGB de bună execuţie ar fi fost doar parţial corect executată de către intimată, pretenţiile sale au fost respinse integral.

Tot referitor la acestă critică, a afirmat că a fost încălcat art. 1.531 C. civ., având în vedere că instanţa, cu toate că pentru suma de 136.292,2 euro a reţinut că intimata nu a executat legal SGB de bună execuţie, în privinţa comisioanelor bancare cu care recurenta a fost prejudiciată a decis respingerea în integralitate, or, temeinic şi legal, ar fi fost să se ţină cont de neexecutarea legală, fie şi parţială a SGB de bună execuţie.

Ultima critică expusă, în considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., vizează încălcarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., în sensul că instanţa, reţinând în mod greşit culpa sa procesuală, a obligat-o la plata cheluielilor de judecată, în realitate acestea fiind în sarcina intimatei.

Pe calea întâmpinării, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului în considerarea faptului că, prin fiecare dintre cele trei critici principale evocate, recurenta urmăreşte reevaluarea fondului cauzei, supunând aprecierii instanţei de recurs chestiuni factuale sau care ţin de interpretarea actelor juridice încheiate între părţi, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât instanţa devolutivă de control a dat deplină şi legală aplicare standardelor principale de interpretare a prevederilor contractuale, nefiind ţinută la analiza incidenţei şi aplicării standardelor subsidiare de interpretare a contractelor, astfel cum este prevăzut în art. 1.269 alin. (1) C. civ., articol a cărui interpretare este expres condiţionată de inaplicabilitatea regulilor principale de apreciere a sensului clauzelor, iar raţionamentul logico-juridic prezentat nu este nici ambiguu, nici contradictoriu în vreun fel, ci clar, recurenta fiind nemulţumită de faptul că soluţia instanţei de apel nu a fost în acord cu susţinerile prezentate în faţa acesteia.

Răspunzând punctual şi sintetic fiecărei critici a recurentei, intimata a subliniat că sintagma "executare conformă" acoperă inclusiv executarea la timp a obligaţiilor contractuale, câtă vreme nicio clauză a contractului nu prevede faptul că executarea conformă ar include strict şi limitativ executarea cantitativă şi calitativă a lucrărilor, recurenta înţelegând să adauge această din urmă nuanţare în motivarea cererii de recurs. Învederând că nu există nicio cauză exoneratoare de răspundere în mecanismul atragerii răspunderii civile contractuale a recurentei, aceasta urmăreşte reaprecierea de către instanţa de casare a întregului probatoriu, cu consecinţa reţinerii unei alte situaţii de fapt conform căreia culpa exclusivă să incumbe S.C. D. S.R.L., chestiuni pur factuale ce sunt atribuite exclusiv instanţelor devolutive.

Intimata a combătut criticile recurentei referitoare nesocotirea de către instanţa de apel a regulilor de interpretare a contractelor, susţinând că regula de interpretare in dubio pro reo este o regulă subsidiară care nu putea avea incidenţă de vreme ce instanţa a utilizat regulile principale de interpretare prevăzute de cod. Cât priveşte pretinsele considerente contradictorii, intimata a învederat că acestea nu există, nefiind indicate nici de recurenta însăşi.

În ceea ce priveşte criticile care vizează nereţinerea culpei exclusive a intimatei de către instanţa de apel, intimata a susţinut că ansamblul de critici ale recurentei vizează pretinsa netemeinicie a hotărârii atacate iar nu nelegalitatea acesteia, argumentele neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prev. de art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la criticile legate de inexistenţa unui prejudiciu dovedit intimata a apreciat că soluţia propusă de recurentă, relativ la necesitatea probării unui prejudiciu distinct de penalităţile de întârziere, este nu doar neîntemeiată, ci contrară prevederilor legale ce reglementează clauza penală, întrucât, în raport de art. 6.3 din contract, prejudiciul este prezumat prin însăşi fapta neexecutării la timp a obligaţiilor.

De asemenea, a învederat că dreptul său de a executa SGB de bună execuţie pentru nerespectarea obligaţiei recurentei de renunţare la dreptul de ipotecă legală a fost reţinut în mod legal şi temeinic, cu respectarea deplină a normelor de drept material aplicabile şi cu o corectă motivare a soluţiei dispuse în cauză, precum şi că recurenta nu şi-a adus la îndeplinire obligaţia prevăzută la art. 4.1.16 din contract din culpa sa exclusivă, respectiv că penalităţile contractuale vizează inclusiv antreprenorul, nu doar subantreprenorii, iar înscrierea dreptului de ipotecă legală a recurentei este exclusiv imputabilă acesteia, S.C. D. S.R.L. nefiind obligată la prelungirea SGB pentru plata preţului. În legătură cu criticile formulate împotriva aceluiaşi aspect al litigiului, intimata a reiterat că neaplicarea principiului subsidiar de interpretare in dubio pro reo este consecinţa faptului că prima instanţă a utilizat regulile principale de interpretare ale convenţiilor.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a respectat prevederile art. 1.531 C. civ. relativ la proporţionalitatea comisioanelor, respectiv pe cele ale art. 453 C. proc. civ. atunci când a decis admiterea apelurilor ambelor părţi.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepţiei nulităţii, întrucât criticile se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, contrar afirmaţiilor intimatei, nu vizează o reapreciere a probelor şi/sau a situaţiei de fapt din speţă. Totodată, reiterând argumentele critice aduse hotărârii atacate, a solicitat respingerea susţinerilor intimatei ca fiind neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului, astfel cum acesta a fost formulat.

Prin rezoluţia din 04.06.2024 s-a fixat termen de judecată 06.11.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La acelaşi termen de judecată, la care a avut loc şi dezbaterea în fond a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat şi a respins excepţia de nulitate a recursului invocată în apărare de către intimată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că, în acord cu principiul înscris în cuprinsul art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac care urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Tocmai de aceea, pentru a putea fi examinate, criticile formulate prin intermediul recursului trebuie să fie circumscrise sintagmei "motive de nelegalitate" la care se referă atât prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la conţinutul cererii de recurs, cât şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. care enumeră strict şi limitativ "motivele de nelegalitate" pentru care se poate cere casarea unei hotărâri în recurs.

Din această perspectivă se impune a sublinia că aspectele ce ţin de temeinicia hotărârii atacate cum ar fi cele ce privesc starea de fapt stabilită de instanţa de fond în urma analizei şi coroborării probelor administrate, concluziile trase de instanţa în privinţa conţinutului raportului juridic dedus judecăţii, urmare a interpretării clauzelor din convenţia părţilor, prin prisma probelor administrate, nu pot face obiect de analiză în recurs deoarece excedează limitelor în cadrul cărora legea permite exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Abordând criticile recurentei, instanţa supremă constată că, sub un prim aspect, recurenta a criticat concluzia instanţei de apel conform căreia scrisoarea de garanţie de bună execuţie ar fi acoperit şi eventualul prejudiciu cauzat prin întârzierea în efectuarea lucrărilor, cuantificat în penalităţile contractuale determinate de către intimată, susţinând că această garanţie, convenită contractual, era limitată doar la executarea conformă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, fără a acoperi eventualul prejudiciu rezultat din executarea cu întârziere a lucrărilor contractate.

Prin raportare la considerentele preliminare expuse supra, se constată că o parte din motivele invocate de recurentă, mai precis cele referitoare la încălcarea unor pretinse "norme de drept material" constând în clauzele contractuale cuprinse de părţi la art. 8.1, art. 8.5, art. 6.3 şi art. 5.8 din contract, din perspectiva art. 1270 C. civ. nu pot fi analizate întrucât acestea privesc temeinicia hotărârii iar nu eventuala nelegalitate a acesteia.

Dispoziţiile art. 1270 C. civ. consacră principiul forţei obligatorii a contractului statuând în mod expres:

- contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante (alin. (1);

- contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege (alin. (2).

Prin decizia atacată, instanţa de apel nici nu a negat incidenţa acestui text de lege asupra raportului juridic contractual dintre părţi şi nici nu a statuat în sensul aplicării sale într-un alt conţinut decât cel care rezultă expres şi neechivoc din lectura normei.

Cât priveşte clauzele contractuale inserate de părţi în contract, chiar dacă dispoziţiile art. 1270 C. civ. le atribuie forţa obligatorie a legii, ele nu devin, în acest fel, norme juridice de drept material în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, o eventuală interpretare a acestor clauze contractuale de către instanţa de apel, într-un alt sens decât cel apreciat fi cel real de către una din părţile litigante, cu consecinţa determinării de către instanţă a unui alt conţinut decât cel pe care l-ar fi avut în vedere partea, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"). O atare concluzie se impune întrucât clauzele contractuale nu reprezintă norme de drept material iar stabilirea conţinutului raportului juridic dedus judecăţii constituie un aspect de temeinicie a hotărârii iar nu de nelegalitate, ce este deferit de lege exclusiv instanţelor de fond, fără a putea fi supus analizei instanţei de recurs, decât în măsura în care determinarea conţinutului clauzelor contractuale ar fi fost consecinţa nesocotirii regulilor de interpretare a contractelor statornicite de C. civ.. În acest context, în raport cu limitele pe care le impun prevederile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ., instanţa de recurs nu are căderea de a proceda la o reinterpretare şi reapreciere a probelor (înscrisul constatator al convenţiei dintre părţi fiind o probă în dosar), în vederea determinării unui alt conţinut al raportului juridic între părţile litigante, aşa cum solicită recurenta prin argumentele ce susţin acest motiv de recurs.

Nu poate fi reţinută nici critica recurentei – subsumată aceluiaşi motiv de recurs – conform căreia instanţa de apel ar fi nesocotit regulile de interpretare a contractului cuprinse în art. 1266 – 1269 C. civ., cu accent pe regula de interpretare in dubio pro reo (în cazul unui dubiu, contractul se interpretează în favoarea debitorului obligaţiei).

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că dispoziţiile art. 1266 – 1269 C. civ. consacră principiul interpretării contractului conform voinţei concordante a părţilor stabilind câteva reguli principale şi unele reguli subsidiare de interpretare, cele subsidiare fiind incidente şi utilizabile în procesul de determinare a voinţei reale şi concordante a părţilor numai în măsura în care, prin aplicarea regulilor principale de interpretare (cele cuprinse în art. 1266 – 1268), în continuare subzistă un dubiu asupra conţinutului concret al clauzei supusă interpretării.

Regula de interpretare "in dubio pro reo", invocată de recurentă prin motivele de recurs, este consacrată de art. 1269 alin. (1) C. civ. şi reprezintă o regulă subsidiară de interpretare conform căreia "dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă".

Contrar susţinerilor recurentei, în determinarea conţinutului clauzei contractuale asupra căreia părţile au prezentat puncte de vedere diferite, instanţa de apel a utilizat regula principală de interpretare instituită de art. 1267 C. civ. (interpretarea sistematică), conform căreia clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului. În acest sens, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a procedat la o examinare corelată a clauzelor contractuale, a scopului urmărit de părţi atunci când au stabilit obligaţia prezentării a trei scrisori de garanţie bancară de către antreprenor, conform anexelor nr. 6, 7 şi 8 din contract.

În egală măsură, în determinarea sferei de cuprindere a scrisorii de garanţie bancară pentru bună execuţie, instanţa de apel a valorificat şi conduita contractuală a terţului emitent al scrisorii (banca), care a apreciat în acelaşi sens, la momentul la care a dat curs cererii de plată, respectiv că scrisoarea de garanţie bancară acoperă şi eventualele prejudicii rezultate din executarea cu întârziere a lucrărilor asumate contractual.

Suplimentar, instanţa supremă observă că prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ. clarifică, din punct de vedere al legii, înţelesul sintagmei "executare corespunzătoare a unei obligaţii" statuând că un creditor are dreptul la "îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei", dispoziţiile art. 1516 alin. (2) stabilind prerogativele de care dispune creditorul în ipoteza în care debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere. Pe cale de consecinţă, concluzia finală a instanţei de apel, cu privire la înţelesul sintagmei "executare conformă a obligaţiilor scadente", în contextul unor clauze contractuale insuficient de clare, se suprapune pe ceea ce chiar legea stabileşte a fi o "executare corespunzătoare" a obligaţiilor.

Aşa fiind, nu se poate reţine o nesocotire de către instanţa de apel a regulilor de interpretare a contractului, de vreme ce instanţa a valorificat o parte din regulile principale de interpretare prevăzute de C. civ. şi a atribuit termenilor utilizaţi de părţi o semantică similară cu cea pe care legea o conferă.

În raport cu aceste considerente expuse supra, Înalta Curte constată că nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii") nu poate fi primită, de vreme ce instanţa de apel a prezentat în mod clar, coerent şi explicit argumentele pentru care a concluzionat că scrisoarea de garanţie bancară era destinată să servească şi pentru acoperirea prejudiciului rezultat din întârzierea în executarea obligaţiilor asumate, răspunzând în egală măsură şi argumentelor esenţiale invocate de către reclamantă.

Pe de altă parte, instanţa supremă nu identifică vreo contradicţie între argumentele utilizate de instanţa de apel, eventuala contradicţie existând între concluzia instanţei de apel, stabilită în urma corelării probelor administrate cu poziţia procesuală a recurentei care insistă, prin cererea de recurs, că unele clauze contractuale trebuiau să primească o altă interpretare în ceea ce priveşte conţinutul lor şi întinderea drepturilor şi obligaţilor părţilor.

Nici critica recurentei referitoare la culpa contractuală exclusivă a intimatei şi, pe cale de consecinţă, la lipsa de îndreptăţire a acesteia la executarea scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie nu poate fi primită.

Încadrabile în acelaşi registru - al criticilor îndreptate împotriva stării de fapt stabilite de instanţa de apel în urma analizei probelor administrate - argumentele recurentei privesc, în principal, pretinsa netemeinicie a hotărârii iar nu eventuala nelegalitate a acesteia.

În acest sens, deşi invocă formal incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurenta susţine că instanţa de apel ar fi nesocotit unele clauze contractuale inserate de părţi în contract, respectiv cele de la art. 3.1.3, art. 6.3 şi art. 7.1. Chiar dacă apreciază că hotărârea atacată ar fi contrară prevederilor art. 1270 C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractului, art. 1517 C. civ. referitoare la neexecutarea imputabilă creditorului sau art. 1350 C. civ. referitoare la răspunderea contractuală, în dezvoltarea argumentelor recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei probatoriului, cu referire la partea aflată în culpă contractuală, urmărind stabilirea unei alte stări de fapt în recurs în sensul reţinerii culpei contractuale exclusive sau cel uţin concurente a părţii adverse.

Astfel, recurenta reia o parte din starea de fapt, cu trimiteri la unele dintre clauzele contractuale, la unele opinii ale expertului desemnat în cauză, şi contestă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, solicitând instanţei de recurs să reaprecieze ansamblul probator administrat, în acord cu susţinerile recurentei şi, pe cale de consecinţă, să procedeze la reţinerea unei alte stări de fapt care să reliefeze culpa contractuală a intimatei pentru efectuarea cu întârziere a recepţiei lucrării.

Aceste argumente nu vizează însă nelegalitatea hotărârii atacate şi nici nu se încadrează în sintagma "motive de legelalitate" la care se referă art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ. astfel că ele nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac nedevolutivă a recursului, prin raportare la exigenţele procesuale ce configurează regimul juridic al acestei căi de atac, dezvoltate şi explicate deja supra în considerentele prezentei decizii.

În acest context, critica recurentei prin care susţine că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 1517 C. civ. referitoare neexecutarea imputabilă creditorului este nefondată de vreme ce, din analiza probatoriului administrat în cauză, instanţa de prim control judiciar nu a stabilit existenţa unei culpe contractuale în sarcina intimatei. Aceleaşi concluzii se impun şi în raport cu susţinerea recurentei privitoare la nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1532 C. civ. referitoare la fapta victimei însăşi şi necesitatea reţinerii cazului fortuit ca factor exonerator de răspundere civilă, în contextul în care instanţa de apel nu a reţinut o astfel de faptă culpabilă în conduita contractuală a intimatei şi nici existenţa unei alte împrejurări căreia să îi fi atribuit semnificaţia de caz fortuit.

Din această perspectivă, este la fel de nefondată critica recurentei, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină"), cu referire la lipsa oricărei motivări din partea instanţei de apel în legătură cu efectele culpei contractuale ale intimatei şi cu privire la principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine un drept), în contextul în care, din analiza probatoriului administrat instanţa de apel nu a reţinut existenţa unei conduite culpabile a intimatei. O astfel de critică putea fi susţinută numai în măsura în care, reţinând culpa contractuală a intimatei, instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile legale care reglementează soarta drepturilor şi obligaţiilor într-o asemenea ipoteză (culpa concurentă/exclusivă a creditorului). Dar o asemenea împrejurare – existenţa unei culpe exclusive ori concurente a părţii adverse - nu a fost identificată de către instanţa de apel astfel că reproşul recurentei privind neanalizarea unor prevederi legale care nu aveau incidenţă la starea de fapt reţinută, este nefondat.

O a treia critică a recurentei a vizat faptul că scrisoarea de garanţie bancară de bună-execuţie nu putea fi executată în absenţa dovedirii unui prejudiciu, distinct de penalităţile de întârziere calculate, recurenta întemeindu-şi critica pe motivul de recurs prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), cu referire la art. 6.3 din contract, art. 1270 şi art. 1530 C. civ., precum şi pe motivul de recurs prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii).

Înalta Curte reaminteşte că existenţa şi întinderea prejudiciului ori cauza producerii acestuia (faptul generator) reprezintă aspecte de fapt ale unui litigiu care se determină în raport cu susţinerile părţilor şi probele administrate în cauză.

Pe de altă parte, în cazul în care părţile stabilesc o clauză penală pentru ipoteza executării cu întârziere a unor obligaţii contractuale, prin derogare de la principiul necesităţii dovedirii prejudiciului, consacrat de art. 1537 C. civ., în acord cu prevederile art. 1538 alin. (4) corelat cu art. 1539 C. civ., creditorul poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale cât şi plata penalităţii de întârziere convenită, fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

În raport cu aceste prevederi legale, se dovedesc a fi neîntemeiate susţinerile recurentei conform cărora intimata ar fi trebuit să îi comunice existenţa unui prejudiciu şi să facă dovada acestuia în faţa instanţelor de fond pentru a putea pretinde repararea acestuia prin cacularea penalităţilor de întârziere şi încasarea lor prin executarea scrisorii de garanţie bancară.

La fel de nefondată este şi critica legată de pretinsa lipsă de motivare a instanţei de apel cu privire la faptul că intimata nu a dovedit un prejudiciu distinct de penalităţile de întârziere calculate. Caracterul nefondat al susţinerii decurge din aceea că, în ipoteza inserării unei clauze penale pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor, prejudiciul suferit prin neexecutarea la timp este preconfigurat de părţi prin chiar acodul lor iniţial de voinţă, el nu mai trebuie dovedit, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1538 alin. (4) C. civ., iar penalităţile de întârziere, stabilite convenţional tot de către contractanţi, servesc doar la cuantificarea despăgubirii cuvenite părţii care nu se află în culpă contractuală, pentru repararea acestui prejudiciu.

Un al patrulea set de critici ale recurentei vizează pretinsa nelegalitate a hotărârii atacate din perspectiva inexistenţei dreptului intimatei de a executa scrisoarea de garanţie bancară asupra sumei de 106.620 euro, adică pentru pretinsa neexecutare a obligaţiei cuprinsă în art. 4.1.16 din contract, fiind invocate în acest sens motivele de recurs prev. de art. 488 pct. 8 cu referire la nesocotirea unor clauze contractuale (art. 4.1.16, art. 8.1, art. 8.5 şi art. 5.8 din contract), art. 1270, art. 1266-1269 C. civ., precum şi motivul de recurs prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva inexistenţei unei motivări asupra incidenţei regulii de interpretare a contractului in dubio pro reo.

Prima critică a recurentei, referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii pentru nesocotirea dispoziţiilor contractuale se fundamentează pe propria sa poziţie procesuală referitoare la sfera de cuprindere a scrisorii de garanţie bancară, invocată şi în susţinerea celorlalte motive de recurs, iar nu pe starea de fapt şi concluzia la care instanţa de apel a ajuns în urma coroborării probelor administrate, astfel că această critică este nefondată de vreme ce tinde la schimbarea unui raţionament juridic ca efect al reţinerii unei alte stări de fapt în faza procesuală a recursului.

Sunt fondate însă criticile referitoare la demersurile de interpretare, de către instanţa de apel, a conţinutului clauzei de la art. 4.1.16 din contractul părţilor, din perspectiva ignorării de către instanţa de prim control judiciar a regulilor de interpretare a contractului, cuprinse în art. 1266-1269 C. civ., considerentele deciziei din apel conţinând o serie de concluzii ferme cu privire la voinţa concordantă a părţilor fără a se putea identifica regula/regulile de interpretare utilizate pentru formarea convingerii instanţei asupra conţinutului raportului juridic dintre părţi generat de această clauză contractuală.

Din perspectiva analizată, instanţa supremă observă că un prim aspect asupra căruia părţile au formulat poziţii procesuale divergente a fost cel legat de obligativitatea prezentării de către antreprenor şi subantreprenori a unor declaraţii exprese de renunţare la dreptul de ipotcă legală al antreprenorului în formă autentică, în contextul în care, în cuprinsul clauzei contractuale examinate nu s-a inserat vreo menţiune expresă referitoare la o astfel de formă solemnă iar aceasta putea fi cel mult dedusă dintr-o menţiune inserată la finalul Anexei 4 la contract.

Înalta Curte reaminteşte în acest sens că, în acord cu principiul instituit de art. 1266 alin. (1) C. civ., "contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor" regulă ce se aplică în ipoteza în care termenii utilizaţi sunt echivoci ori insuficient de clari şi plasează un dubiu asupra voinţei reale şi concordante a acestora.

Pentru astfel de ipoteze, prevederile art. 1266 C. civ. stipulează că "la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului" iar, în completare, prevederile art. 1268 alin. (1) – 3 cuprind şi ele câteva reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice, şi anume:

- clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului;

- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe;

- clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Or, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate (pag. 17 a deciziei), instanţa de apel s-a mărginit să observe acea referire la "arhiva unui birou notarial" de la finalul formularului de declaraţie de renunţare la ipotecă cuprins în Anexa 4 la contract, pentru a concluziona ferm asupra faptului că părţile au avut în vedere încheierea acestor declaraţii de renunţare în formă autentică, fără însă a recurge la niciuna dintre regulile de interpretare a clauzelor îndoielnice. În acest sens, se observă că:

- instanţa de apel nu a analizat care ar fi putut scopul legitim urmărit pentru întocmirea unei astfel de declaraţii în formă autentică de vreme ce părţile au încheiat un contract consensual iar pentru renunţarea la dreptul de ipotecă neînscris în cartea funciară legea nu cere expres forma autentică;

- care a fost comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului, respectiv dacă partea interesată a urmărit îndeplinirea acestei obligaţii în forma autentică pretins consimţită la încheierea lui şi eventual demersurile efectuate pentru a obţine îndeplinirea acestei obligaţii pe parcursul contractului;

- de ce forma autentică a declaraţiei se potrivea cu natura contractului încheiat de părţi;

- care putea fi raţiunea completării şi autentificării unei alte declaraţii de renunţare de către reclamantă, de vreme ce, prin chiar clauza contractuală de la art. 4.1.16 s-a prevăzut că "începând cu data semnării prezentului, Antreprenorul renunţă în mod expres la dreptul de ipotecă legală (...)" iar legea nu cere forma autentică pentru renunţarea la un asemenea drept.

Toate argumentele suplimentare expuse de instanţa de apel, prin care au fost repudiate unele susţineri ale reclamantei în legătură cu acest aspect litigios, pleacă de la premisa fermă, prestabilită de instanţa de apel, că părţile au convenit în mod clar şi neechivoc autentificarea declaraţiei de renunţare, deşi un astfel de aspect nu rezultă din contractul părţilor iar pentru a ajunge la o astfel de concluzie instanţa de apel nu a recurs la niciuna dintre regulile de interpretare instituite de C. civ.

Prin urmare, se constată că, fără a aplica vreuna dintre regulile de interpretare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 1266 – 1269 C. civ., instanţa de apel a dat eficienţă menţiunii echivoce de la finalul formularului de declaraţie cuprins în Anexa 4, ceea ce echivalează cu un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate pentru nesocotirea normelor de drept material stabilite de lege pentru interpretarea clauzelor îndoielnice şi determinarea voinţei reale şi concordante a părţilor, fiind incident în acest sens cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. civ. – hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sunt fondate şi criticile recurentei privitoare la concluzia instanţei de apel în legătură cu lipsa obligaţiei intimatei de prelungire a scrisorii de garanţie bancară, ca obligaţie asumată în schimbul renunţării recurentei la dreptul de ipotecă legală. Sub acest aspect, recurenta a invocat incidenţa motivului de recurs prev. de art. 488 pct. 8 cu referire la nesocotirea unor clauze contractuale (art. 4.1.16, art. 5.6, Anexa 9), art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1517, art. 1556 şi art. 1890 C. civ., precum şi a regulilor de interpretare a contractului cuprinse în art. 1266-1269 C. civ., precum şi motivul de recurs prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceleaşi considerente expuse supra, referitoare la inadmisibilitatea modificării stării de fapt în calea de atac a recursului, instanţa supremă constată caracterul nefondat al unora dintre susţinerile recurentei, referitoare la nesocotirea unor clauze contractuale şi a prevederilor înscrise în art. 1270, 1350, 1517, 1530 şi 1890 C. civ., deoarece aprecierea privind pretinsa nesocotire a acestora este fundamentată pe o stare de fapt indicată de către recurentă şi care este diferită celei reţinute de către instanţa de apel.

În schimb sunt întemeiate criticile referitoare la ignorarea regulilor de interpretare a contractului în demersul instanţei de apel de a determina conţinutul şi întinderea obligaţiilor asumate de către părţi prin clauza înscrisă la art. 4.1.16.

În acest sens, se constată că instanţa de apel a observat pe de o parte caracterul corelativ şi interdependent al obligaţilor asumate de părţi în sensul că, în schimbul renunţării antreprenorului la dreptul de ipotecă legală asupra construcţiei, ce constituia garanţia sa pentru obţinerea preţului convenit contractual, intimata s-a obligat să constituie în favoarea acestuia o altă garanţie constând într-o scrisoare de garanţie bancară.

Contradictoriu cu această statuare însă, şi fără a recurge la vreuna dintre regulile de interpretare a contractelor cuprinse în art. 1266-1269 C. civ., instanţa de apel s-a mărginit a da eficienţă sensului literal al termenilor utilizaţi de părţi în convenţia lor, contrar principiului înscris în art. 1266 alin. (1) C. civ. conform căruia "contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor". Procedând în acest mod, instanţa de apel a concluzionat că îndeplinirea obligaţiei corelative a intimatei – aceea de a asigura o altă garanţie (scrisoarea de garanţie bancară) pe tot parcursul executării contractului, în schimbul renunţării la garanţia reprezentată de dreptul de ipotecă la care s-a renunţat – este parţial facultativă pentru intimată deoarece părţile nu au prevăzut în mod expres prelungirea scrisorii de garanţie.

Concluzia instanţei de apel, conform căreia "garantând plata preţului contractual părţile ar trebui să prevadă valabilitatea până la efectuarea plăţilor finale, însă nu rezultă din probele administrate o înţelegere în acest sens ..." precum şi cea conform căreia dispoziţia din anexă potrivit căreia scrisoarea poate fi prelungită "nu echivalează cu o obligaţie", constituie doar o preluare a sensului lit. a) termenilor utilizaţi de către părţi în contract fără niciun demers de interpretare a voinţei reale şi concordante a părţilor şi în contradicţie cu argumentul anterior al instanţei de apel în acord cu care raţiunea renunţării la garanţia reprezentată de ipoteca legală a fost tocmai înlocuirea ei cu o scrisoare de garanţie bancară care să asigure aceeaşi finalitate contractuală.

În plus, se mai constată că instanţa de apel, ignorând regulile de interpretare ale contractului aşa cum sunt ele stabilite de C. civ. în determinarea conţinutului clauzei analizate, şi-a întărit concluzia sa asupra conţinutului acesteia prin a sublinia că, fiind vorba despre renunţarea expresă la un drept (dreptul de ipotecă legală), aceasta nu putea fi decât o manifestare de voinţă definitivă şi necondiţionată, deşi o astfel de concluzie nu are suport în dreptul obiectiv iar instanţa de apel nici nu a indicat care anume ar putea fi dispoziţiile legale pe care şi-a sprijinit această judecată de valoare.

Din această perspectivă, criticile recurentei fundamentate pe nesocotirea de către instanţa de apel a regulilor de interpretare a contractelor, cuprinse în art. 1266 – 1269 C. civ. sunt fondate, iar sub acest aspect hotărârea este nelegală fiind prezent motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În egală măsură pot fi reţinute ca fiind fondate şi argumentele recurentei referitoare la caracterul contradictoriu al argumentelor din decizia atacată, în contextul în care, reţinând caracterul corelativ al obligaţiilor asumate şi raţiunea pentru care s-a realizat renunţarea la drept, în considerarea păstrării unui echilibru contractual just, instanţa de apel a dat o interpretare clauzei examinate de natură a înlătura acest echilibru contractual atunci când a conchis că părţile s-ar fi înţeles ca renunţarea la ipotecă să fie una definitivă dar asigurarea unei garanţii substitutive să fie doar temporară şi facultativă. Cu privire la acest aspect şi pentru aceste argumente, se reţine întrunirea motivului de recurs prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. – hotărârea cuprinde motive contradictorii.

În raport cu acest ansambul de considerente, o parte din motivele şi criticile din cererea de recurs nu se mai impun a fi examinate deoarece ele necesită o prealabilă rejudecare parţială a fondului pricinii. Se încadrează în această categorie criticile recurentei conform cărora penalităţile contractuale pentru neautentificarea declaraţiei ar fi fost stabilite numai pentru ipoteza nedepunerii declaraţiilor de către subantreprenori şi că reclamanta şi-ar fi executat obligaţia prin chiar semnarea contractului, critici a căror analiză presupune determinarea în prealabil a voinţei reale şi concordante a părţilor, şi, pe cale de consecinţă, a conţinutului concret al raportului juridic dintre părţi, cu privire la sfera drepturilor şi obligaţilor asumate prin clauza de la art. 4.1.16 din contract. Or, acest aspect se impune a fi clarificat de către instanţa de apel, consecutiv unei noi judecăţi a pricinii şi a determinării conţinutului raportului juridic dedus judecăţii în acord cu voinţa reală şi concordantă a părţilor contractante, aşa cum prevede expres şi imperativ principiul înscris în art. 1266 alin. (1) C. civ. şi prin utilizarea regulilor de interpretare a contractului statornicite de art. 1266 – 1269 C. civ.

În aceeaşi categorie, a criticilor care nu se mai justifică a fi examinate, se încadrează şi motivul de recurs referitor la comisioanele bancare a căror cuantum şi mod de imputare se impune a fi realizat de instanţa de apel, în urma rejudecării pricinii, prin raportare şi la soluţia ce va fi pronunţată, ocazie cu care instanţa de apel va evalua şi criticile şi argumentele formulate de recurentă sub acest aspect.

De asemenea, din aceleaşi considerente impuse de prefigurata casare a hotărârii atacate, se constată că nici motivele de recurs referitoare la culpa procesuală şi modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel nu mai necesită o analiză din moment ce acestea vor fi reevaluate de către instanţa de apel consecutiv rejudecării pricinii în apel.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea art. 497 rap. la art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1570/19.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată, în considerarea aspectelor de nelegalitate sancţionate prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1570/19.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2024.