Liability of former public company directors: active procedural standing of the company versus shareholder assembly under Law 31/1990

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 septembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Târgovişte, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat instanţei obligarea acestora la plata sumei de 37.511,67 RON, reprezentând penalităţi de întârziere începând cu data de 31.05.2016, sumă ce va fi actualizată conform O.G. nr. 13/2011, la data plăţii, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 C. civ., O.G. nr. 13/2011, art. 1350 C. civ., art. 1441 coroborat cu art. 152 din Legea societăţilor.

La 3 octombrie 2016, reclamanta a depus precizări prin care a arătat că acţiunea este întemeiată pe prevederile Legii nr. 31/1990, art. 1441 coroborat cu art. 152 din Legea nr. 31/1990, art. 1270, 1350 C. civ., Ordinul nr. 9466/2005.

La 11 ianuarie 2017, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare a acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei totale de 158.322,20 RON (inclusiv TVA), din care: suma de 76.101,12 RON (inclusiv TVA), reprezintă contravaloarea cantităţii de apă nefacturată; suma de 44.709,41 RON, reprezintă valoarea canalizării aferente cantităţii de apă nefacturate; suma de 37.511,67 RON, reprezintă penalităţi de întârziere aferente sumelor de mai sus, calculate până la 31.05 2016, întregul prejudiciu cauzat A. S.A., penalităţi ce vor curge până la data plăţii efective.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.A.

De asemenea, a invocat excepţia litispendenţei cu dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul la Tribunalului Dâmboviţa, având în vedere că în ambele dosare se solicită aceeaşi sumă de bani.

Pe fondul cauzei, a arătat că a îndeplinit funcţia de director general în perioada 29 aprilie 2014 – 1 decembrie 2015, iar prejudiciul se referă la nefacturarea serviciului de apă şi canalizare pentru perioada mai 2010 - iulie 2013, când nu lucra în cadrul companiei.

A mai arătat că până la încheierea activităţii de director general, la data de 1 decembrie 2015, a acţionat pentru determinarea certă a prejudiciului şi recuperarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 984 din 9 martie 2017, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, având în vedere natura pretenţiilor care fac obiectul prezentei cauze şi calitatea pârâţilor, de foşti directori generali ai societăţii reclamante, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cererea a fost înregistrată sub număr de dosar x/2017

Prin sentinţa nr. 1975 din 9 octombrie 2017, Tribunalul Dâmboviţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte. Cauza a fost suspendată, dosarul fiind înaintat Curţii de Apel Ploieşti, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa nr. 58 din 23 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploieşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub număr de dosar x/2017

Prin încheierea de şedinţă din 12 martie 2018, cauza a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2015, fiind repusă pe rol la 10 ianuarie 2022.

Prin sentinţa nr. 290 din 18 aprilie 2022 Tribunalul Dâmboviţa a respins ca neîntemeiată excepţia litispendenţei între prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017, invocată de reclamantă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţi. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. A obligat reclamanta la plata către fiecare pârât a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin încheierea din 4 iulie 2022, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea privind îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei 290 din 18 aprilie 2022, formulată de pârâţii C. şi B., în dosarul x/2017 A dispus îndreptarea erorii de calcul strecurate în cuprinsul sentinţei nr. 290 din 18 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în sensul că se va menţiona "obligă reclamanta la plata către fiecare pârât a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată", în loc de "obligă reclamanta la plata către fiecare pârât a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată", cum greşit s-a menţionat.

Împotriva sentinţei nr. 290 din 18 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a formulat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei pentru judecata pe fond.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 12 octombrie 2022, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cauza a fost suspendată, iar, prin încheierea din 15 martie 2023, în esenţă, s-a dispus repunerea pe rol şi introducerea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a doamnei D., moştenitoare a defunctului pârât B..

Prin decizia nr. 327 din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 290 din 18 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa.

Totodată, a obligat apelantă să plătească cheltuieli de judecată în apel intimatei D. în sumă de 500 RON, onorariu avocat redus şi intimatului C., în sumă de 500 RON.

Împotriva deciziei nr. 327 din 18 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, reclamanta A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării.

Recurenta a precizat că solicitarea de casare cu trimitere a cauzei spre o judecată pe fond la Tribunalul Dâmboviţa se întemeiază în drept pe prevederile art. 497 din C. proc. civ., ţinând cont de faptul că în speţă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv atât prima instanţa (Tribunalul Dâmboviţa), cât şi instanţa de apel (Curtea de Apel Ploieşti), au judecat cauza fără a intra în fondul litigiului pronunţându-se pe o excepţie, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active.

În motivarea cererii, recurenta a susţinut că hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a prevederilor art. 155 şi 1551 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerentele hotărârii atacate raţionamentul instanţei, ce a avut la bază soluţia de respingere a cererii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuala activă, a fost acela că, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea aparţine adunării generale a acţionarilor şi că astfel, în speţa de faţă, acţiunea fiind promovată de societate şi nu în mod expres de adunarea generală a acţionarilor, aceasta ar fi formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

În opinia recurentei, soluţia instanţelor de judecată suportă critici în raport de faptul că la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâţii din prezenta cauză nu aveau calitatea de directori ai societăţii, aceştia nemaiactivând în cadrul societăţii, fapt confirmat de documentele aflate la dosarul cauzei, precum şi de pârâţi şi reţinut chiar de prima instanţă.

Se susţine de către primele instanţe în considerentele hotărârilor pronunţate, precum şi de către pârâţi, că textul de lege s-ar referi la fapte săvârşite de către directori în această calitate şi că nu ar avea nicio implicaţie juridică în cauză împrejurarea că la data introducerii acţiunii aceştia nu mai aveau calitate de directori, câtă vreme prejudiciul a cărui recuperare se încearcă ar fi fost produs pe perioada cât aceştia aveau calitate de directori ai societăţii.

Acest raţionament, susţine recurenta, este în discordanţă cu textul art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care în această dispoziţie nu se face vorbire de "fostul director", ci se foloseşte doar sintagma "director" alături de acea a fondatorului şi administratorului; or directorul societăţii este persoana aflată în funcţie la data formulării cererii de chemare în judecată, iar excepţia lipsei calităţii procesuale active a societăţii trebuia examinată prin prisma situaţiei de fapt şi de drept de la data formulării şi semnării acesteia, data la care este evident că pârâţii nu mai erau directori ai societăţii.

Recurenta a susţinut că ar accepta şi o eventuală argumentaţie în sensul celei reţinute de instanţă, anume că acest text de lege se referă la faptele săvârşite în calitate de director, dacă ar fi existat un raţionament şi o demonstraţie juridică care să ducă la aceasta concluzie, care, în opinia recurentei este în discordanţă cu prevederile art. 155 şi 155 ind. 1 din Legea nr. 31/1990, articole ce nu prevăd în nicio măsură şi nici nu reglementează în privinţa foştilor directori ai societăţii.

Nici dacă se face o interpretare coroborată a prevederilor art. 155 şi 1551 din Legea nr. 31/1990 nu se ajunge la o concluzie în sensul celei reţinute de instanţă, anume că textul se referă şi la foştii directori ai societăţii care au săvârşit faptele prejudiciabile în perioada în care deţineau funcţia de directori ai societăţii.

Dacă interpretarea textului acestor articole ar fi aceea de mai sus, se solicită a se avea în vedere prevederile alin. (5) din art. 155 ale Legii nr. 31/1990, precum şi prevederile art. 1551 alin. (4) din aceeaşi lege.

Contrar celor reţinute de către instanţă este evident că, printr-o interpretare sistematică şi logică a textului art. 155 şi 1551 din Legea nr. 31/1990, precum şi prin apelarea la principiul de interpretare referitor la aflarea intenţiei reale a legiuitorului la data edictării normei juridice, textul de lege pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia criticată se aplică numai în situaţia în care pârâţii au, la data formulării cererii de chemare în judecată, calitatea de directori şi nicidecum în situaţia în care aceştia au calitatea de foşti directori.

Un alt motiv de recurs invocat în speţă este cel prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Redând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa trebuie să arate obligatoriu fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, cu menţionarea motivelor pentru care unele au fost reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi soluţionarea acestora, normele juridice aplicabile la situaţia de fapt stabilită.

Totodată, motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport de complexitatea cauzei, echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

Dacă se va verifica decizia recurată, prin prisma cerinţelor legale menţionate mai sus, apreciază recurenta, se va observa că în cuprinsul apelului şi al concluziilor scrise depuse odată cu soluţionarea apelului a argumentat pe larg motivele pentru care se impunea soluţia casării cu trimitere spre rejudecare a hotărârii primei instanţe, iar judecătorul apelului s-a rezumat doar la a indica textul art. 155 din Legea societăţilor şi la a face trimitere la motivarea făcută de prima instanţă, respectiv: "după cum temeinic a reţinut instanţa de fond, legitimitatea procesuală de a formula şi introduce o asemenea acţiune aparţine doar adunării generale a acţionarilor, iar nu societăţii reprezentate de directorul general".

Această motivare a instanţei de apel nu cuprinde propriile considerente cu privire la aplicabilitatea prevederilor legale invocate şi nici nu cuprinde o argumentaţie temeinică şi logică în raport de motivele invocate de recurentă în susţinerea netemeiniciei reţinerii situaţiei juridice prevăzute la art. 155 din Legea nr. 31/1990 în speţa de faţă, raportat la lipsa calităţii de director a pârâţilor la data formulării cererii.

Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la natura juridică specială a acţiunii în răspundere întemeiată pe Legea nr. 31/1990 şi la faptul că hotărârile prin care se soluţionează în fond cererile formulate în temeiul acestei legi speciale sunt supuse doar căii de atac a recursului, precum şi faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a arătat că recurenta nu motivează de ce a formulat calea extraordinară a recursului, atâta timp cât decizia instanţei de apel menţionează că hotărârea este definitivă.

Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 aprilie 2024, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raportul întocmit în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 19 iunie 2024 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât asupra celor invocate în susţinerea acestei excepţii se va aprecia cu ocazia soluţionării recursului. A fost admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la 5 noiembrie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările din cuprinsul întâmpinărilor aflate la dosar, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Un prim set de critici subsumat motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deduce verificării în recurs respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva faptului că în justificarea soluţiei pronunţate instanţa de apel nu a prezentat propriului raţionament, ci s-a rezumat a relua motivele instanţei de fond în ceea ce priveşte indicarea art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este încorporată în dreptul la un proces echitabil – prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – şi se impune ca o garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Aceasta trebuie să reflecte că instanţa a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost deduse judecăţii, în condiţiile şi termenii legii, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franţei, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Transpunând aceste exigenţe în examenul de legalitate, Înalta Curte constată că aceste rigori sunt respectate. Astfel, sintetizând elementele esenţiale ale cauzei, reţine că, în apel, în confirmarea legalităţii hotărârii primei instanţe cu privire la legimitatea procesuală, instanţa de prim-control judiciar, răspunzând criticilor recurentei de faţă, a reţinut, în esenţă, că, potrivit prevederilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, exclusiv adunarea generală a asociaţilor poate formula o acţiune cum este cea din prezenta cauză, respectiv, o acţiune în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate.

Raţionamentul instanţei de apel este suficient pentru a justifica soluţia pronunţată, în măsura în care acesta răspunde criticilor din apel privind legitimarea procesuală de a formula şi de a introduce o acţiune întocmai cu cea dedusă judecăţii. Împrejurarea că acesta nu coincide cu aşteptările recurentei nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea este nemotivată.

Astfel, nu se poate imputa deciziei recurate un viciu de legalitate prin prisma criticilor de recurs subsumate motivului de casare invocat, de vreme ce instanţa de apel şi-a expus argumentat propriul raţionament logico-juridic care are legătură directă şi susţine soluţia pronunţată de către instanţă, de menţinere a hotărârii apelate.

Înalta Curte reaminteşte că circumscris motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulţumită de soluţia instanţei de prim-control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluţie greşită, nu o îndreptăţeşte să susţină faptul că decizia este nemotivată.

Referitor la criticile privind existenţa unor motive străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei nu se încadrează în ipoteza reglementată de ultima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că ele deduc judecăţii în recurs doar anumite aspecte ale motivării; or, aşa cum rezultă din cuprinsul acestui text de lege, situaţia casării în acest caz priveşte situaţia în care hotărârea este întemeiată numai pe motive străine de natura cauzei.

Aşa fiind, cum instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar criticile recurentei nu susţin nemotivarea sau existenţa unor motive străine de natura cauzei şi nici contradictorialitatea (neexistând nici contradicţii de raţionamente şi nici contradictorialitate între considerente şi dispozitiv), nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac reclamă aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor prevăzute de art. 155 şi art. 1551 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor din perspectiva faptului că la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâţii nu aveau calitatea de directori ai societăţii, aceştia nemaiactivând în cadrul societăţii, iar art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu face vorbire de "fostul director", ci foloseşte doar sintagma "director" alături de acea a fondatorului şi administratorului.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a constatat cu justeţe că în cauză, acţiunea în despăgubiri a fost formulată împotriva a doi pârâţi ce au deţinut calitatea de directori generali ai societăţii reclamante.

Contrar susţinerilor recurentei, reglementarea acţiunii în răspundere împotriva acestora este oferită de art. 155 din Legea nr. 31/1990, al cărui prim alineat indică faptul că legitimitatea procesuală activă trebuie decisă de către adunarea generală a asociaţilor, iar conform art. 1551 alin. (1) din lege, dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere prevăzută la art. 155 şi nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o asemenea acţiune, acţionarii reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societăţii, împotriva oricărei persoane prevăzute la art. 155 alin. (1).

În acest context juridic, faţă de obiectul acţiunii şi temeiul de drept aplicabil, se constată că argumentele intimatei-pârâte D. în susţinerea inadmisibilităţii prezentei căi de atac sunt lipsite de fundament juridic.

Astfel, contrar susţinerilor intimatei, nu toate hotărârile prin care se soluţionează în fond cererile formulate în temeiul Legii nr. 31/1990 sunt supuse numai apelului, ci doar acelea pentru care legea specială prevede în mod expres acest lucru.

Cum în privinţa acţiunii reglementate de dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu se prevede în mod expres faptul că hotărârea de soluţionare a unei astfel de acţiuni ar fi supusă numai apelului, rezultă că în speţă sunt incidente regulile de drept comun.

Totodată, art. 457 C. proc. civ. reglementând principiul legalităţii căii de atac potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia, în enumerarea prevăzută la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu există o distincţie între directori în funcţie şi foşti directori.

Este ştiut că judecătorul este obligat să interpreteze şi să aplice legea în spiritul ei, ţinând seama de textul legal, potrivit regulii: unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Totodată, se constată că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, concluzia care rezultă este că declanşarea acţiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

Prin urmare, instanţa de recurs observă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală, pentru toţi directorii societăţii, aflaţi în funcţie sau nu, în timp de dispoziţiile art. 155 alin. (5) din aceeaşi lege reglementează efectele juridice produse de demararea acţiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcţie.

În cauză, acţiunea a fost introdusă de directorul general al societăţii, în baza calităţii sale de reprezentant al acesteia, în absenţa unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acţiunii.

Faţă de argumentele arătate, instanţa supremă constată că, în cauză, criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanţa de apel a argumentat în mod legal soluţia pronunţată arătând motivele pentru care a validat soluţia şi raţionamentul primei instanţe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 327 din 18 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.A. la plata sumei de 1000 RON către intimatul-pârât C., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 327 din 18 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 1000 RON către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2024.