Jurisdictional conflict for court clerks suing their employer: application of special territorial competence rules for justice system staff under the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2026

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la 2 noiembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamanţii au solicitat instanţei de judecată să dispună obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Ministerul Justiţiei) şi a Curţii de Apel Bucureşti la alocarea fondurilor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006, respectiv 1 august 2016, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare avut în vedere pentru calculul drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

Au solicitat şi plata diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare, calculată potrivit modalităţii menţionate şi cea plătită efectiv, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, începând cu data recunoaşterii dreptului şi până la data plăţii efective a noii indemnizaţii, precum şi plata diferenţelor salariale rezultate în urma recalculării, prin raportare la indemnizaţia personalului auxiliar şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., pentru perioada efectiv lucrată, începând cu 1 august 2016 şi, în continuare, până la încetarea condiţiilor legale de acordare.

Reclamanţii au mai solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare, pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată privind diferenţele de drepturi salariale, începând cu data scadenţei, până la plata efectivă a sumelor cuvenite.

În drept, s-au invocat prevederile art. 194, art. 95 şi art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 şi interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, O.U.G. nr. 20/2016, Legea nr. 330/2009, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017, Legea cadru nr. 153/2017 precum şi art. 1.531 şi art. 1.535 C. civ., art. 166 Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 132 din 23 ianuarie 2025, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, Completul specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că reclamanţii aveau dreptul de a sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, competente să soluţioneze cauza, din circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 127 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., numai în ipoteza în care niciuna dintre instanţele competente potrivit art. 269 din Codul muncii, raportat la domiciliile acestora, nu ar fi putut soluţiona litigiul ca urmare a calităţii lor de parte în proces.

S-a mai reţinut că acţiunea a fost promovată în cadrul unui raport procesual caracterizat prin coparticipare procesuală activă, aspect care atrage prorogarea legală de competenţă, în temeiul art. 269 alin. (3) Codul muncii. În aceste condiţii, domiciliul unuia dintre reclamanţi constituie un criteriu suficient pentru determinarea instanţei competente, şi întrucât Tribunalul Olt şi curtea de apel ierarhic superioară nu au calitatea de parte în proces, iar reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestui tribunal, competenţa de soluţionare a litigiului a fost declinată în favoarea acestei instanţe.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă, la 24 martie 2025, sub acelaşi număr, iar prin sentinţa nr. 554/2025 din 6 noiembrie 2025, pronunţată de Completul specializat conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, s-a declinat competenţa soluţionării litigiului în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat de drept judecata şi s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că, având calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii beneficiau de dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care instituie un caz de competenţă facultativă, putând sesiza oricare dintre instanţele de acelaşi grad din circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei rază se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Prin urmare, în acord cu art. 116 C. proc. civ., aceştia au înţeles să îşi exercite dreptul de a învesti Tribunalul Dâmboviţa, fixând astfel în mod definitiv competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea vizând domiciliile acestora.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 8 decembrie 2025, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa să judece acelaşi proces, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii, solicitând recalcularea şi plata unor drepturi salariale, au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu un litigiu de muncă îndreptat împotriva Curţii de Apel Bucureşti, în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefieri).

În aceste condiţii, pentru determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei se impune verificarea cu prioritate a incidenţei normelor prevăzute de art. 127 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data demarării litigiului, (2.11.2023), deci în urma modificării prin Legea nr. 310/2018.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul grefierilor, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, normă de trimitere.

Art. 127 C. proc. civ. instituie o normă specială de competenţă incidentă în cazul în care reclamantul este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în sistemul de justiţie, în calitate de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi care impune, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei rază teritorială se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Transpunând acest text legal în cauză, raportat la calitatea reclamanţilor la data introducerii cererii de chemare în judecată de grefieri în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, precum şi calitatea acestei instituţii de pârâtă, ceea ce atrage şi incidenţa art. 127 alin. (2)2 C. proc. civ., rezultă că instanţa competentă să soluţioneze litigiul este una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Bucureşti, în a cărei rază se află instanţa inferioară care ar fi fost competentă, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, să soluţioneze cauza în primă instanţă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Întrucât alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., iar în cauză cererea de chemare în judecată putea fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, în temeiul art. 269 alin. (3) Codul muncii, se observă că reclamanţii au optat să sesizeze ca primă instanţă Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, deci în vecinătatea Curţii de Apel Bucureşti, fixând astfel în mod definitiv competenţa teritorială a soluţionării acţiunii în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2026.