Damages for hidden concrete defects: appeal rejected, remand order upheld, and limitation period defined as running from effective knowledge of defect nature

Asupra recursului, reţine următoarele:

I. Circumstanţele litigiului.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 17.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.519.114,75 RON, reprezentând daune interese, în conformitate cu prevederile art. 1710 alin. (1) lit. a) teza a II-a, art. 1712 alin. (1) şi art. 1530 C. civ., şi la plata sumei de 38937 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă pentru declanşarea şi susţinerea cererii de asigurare dovezi, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017

Prin întâmpinarea formulată la data de 24.11.2021, pârâta B. S.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, cu privire la fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că susţinerile reclamantei nu pot fi reţinute.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 180 din data de 04 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. S.A., şi respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prescrisă.

Parcursul procesual

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând, în baza prevederilor art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea soluţionării fondului.

Prin decizia nr. 1810/A din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a V-a Civilă, s-a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 teza a II-a C. proc. civ., prin care a solicitat casarea atât a deciziei recurate, cât şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Prin decizia 1432/13.06.2023 a I. C. civ..J., a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1810/A din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă; s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Prin decizia civilă nr. 1952 din 12 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în rejudecare: a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 180 din data de 04.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., a anulat sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, foarte pe larg, istoricul cauzei, inclusiv din ciclul procesual anterior şi, în dezvoltarea motivelor de recurs, a invocat, în esenţă, următoarele:

Un prim aspect de nelegalitate al deciziei recurate se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - întrucât prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, instanţa de rejudecare era ţinută de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., fiind obligată să rejudece cauza în limitele stabilite de instanţa de casare, respectiv, aşa cum reiese din considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să procedeze la rejudecarea cauzei prin punerea în discuţia părţilor a tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept invocate din proprie iniţiativă, respectiv cu privire la cele două momente de început a cursului prescripţiei, pe care anterior le stabilise în prima fază a apelului.

În acest context, Curtea, în rejudecare, era obligată să pună în discuţia părţilor cele două termene, respectiv termenul din 15.02.2017, când Institutul de Cercetări pentru Echipamente şi Tehnologii în Construcţii Bucureşti (ICECON S.A.), care atestă calitatea echipamentelor în baza Directivelor 98/37/CE şi 2000/14/CE, prin încercări de laborator şi în situ, a încunoştinţat în mod direct A. că betonul livrat nu corespundea structurii unui beton de ciment rutier clasa BCR 4.5, şi, respectiv, data de 07.02.2018, când prin Raportul de expertiză nr. x, Laboratorul de materiale de construcţii din cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti a concluzionat că probele ridicate din 7 zone diferite ale platformei betonate indicau folosirea unui beton de balastieră neconcasat, că rezistenţa la compresiune a probelor corespundea numai celei prelevate din zona 6, care a rezistat la o compresiune mai mare de 40N/mm2, restul rezultatelor nefiind conforme normativului menţionat, că probele fizice prelevate relevau un conţinut de aer sub 3% pentru probele 5167 şi 5173 şi că doar proba 5183 se încadra în prevederile normativului, sub acest aspect tehnic, precum şi că în toate probele a fost evidenţiat conţinut de cloruri din exterior.

Recurenta susţine că raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti în rejudecare este profund eronat, întrucât vine şi invalidează în mod direct şi în integralitate rapoartele de expertiză extrajudiciară efectuate la datele de 15.02.2017 şi respectiv 07.02.2018, când părţile litigante au luat la cunoştinţă în mod subiectiv de existenţa viciilor ascunse ale betonului pentru ciment rutier.

În speţă, nu se pune, aşadar, problema dacă expertizele tehnice judiciare ar fi avut sau nu forţă probantă, ci dacă prin aceste expertize părţile puteau sau nu să ia la cunoştinţă de existenţa viciilor în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 2531 alin. (1) lit. (b) C. civ.

Aşadar, în ceea ce priveşte termenul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, dispoziţiile legale mai sus menţionate fac referire expresă la data descoperirii viciilor, fără a condiţiona o astfel de descoperire de existenţa unor probe judiciare în acest sens. Or, raţionamentul Curţii de Apel, în rejudecare, nu face decât să adauge la lege - lucru nepermis -condiţionând descoperirea viciilor de existenţa probelor judiciare atunci când asimilează raportul de expertiză depus la data de 26.09.2018 în cadrul dosarului de asigurare dovezi ca fiind momentul la care părţile au luat la cunoştinţă de existenţa viciilor şi respectiv termenul de la care a început să curgă prescripţia.

Chiar şi în lipsa apărătorului său la dezbaterile pe fond, dacă instanţa de rejudecare ar fi respectat obligaţiile de care era ţinută prin decizia instanţei de casare şi ar fi analizat probatoriile existente la dosarul cauzei, ar fi constatat cu uşurinţă faptul că atât A. cât şi recurenta au luat la cunoştinţă de existenţa viciilor (deci ştiau cu certitudine că acestea există şi au fost descoperite) anterior promovării cererii de asigurare dovezi şi, la nivel formal şi activ, şi-au însuşit aceste probatorii extrajudiciare, conform celor menţionate şi subliniate în mod expres prin cererea introductivă de instanţă.

În acest context, susţine recurenta-pârâtă, apărea evident şi faptul că promovarea de către A. a unei cereri în asigurare de dovezi nu avea nici pe departe scopul de a stabili cine se făcea vinovat de apariţia viciilor, pentru că, de altfel, legea nici nu îi impunea o astfel de condiţie prealabilă promovării acţiunii în daune, cu atât mai mult cu cât procedura asigurării de dovezi nu este întreruptivă a cursului prescripţiei extinctive, ci cererea a fost promovată cu scopul de a asigura dovada existenţei viciilor, înainte de a proceda la refacerea lucrării la care era obligată faţă de terţul antreprenor şi terţul beneficiar.

Concluzionând, recurenta-pârâtă apreciază că, în măsura în care Curtea, în rejudecare, ar fi respectat întru totul dispozitivul deciziei civile nr. 1432, ar fi identificat, fără urmă de tăgadă, probele necesare stabilirii termenului de la care a început să curgă prescripţia, probe la care făcea referire Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cel de-al doilea aspect de nelegalitate al deciziei recurate, a arătat, se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţine că raţionamentul utilizat de Curte este profund eronat şi tinde a modifica dispoziţiile legale în materie prin adăugarea la lege. Descoperirea viciilor - astfel cum este aceasta menţionată atât de dispoziţiile art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ., cât şi de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii - nu este condiţionată de cunoaşterea efectivă a motivului viciului, ci doar de existenţa/apariţia viciului.

Altfel spus, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, persoana vătămată de apariţia viciilor are la dispoziţie un termen de 3 ani de la data descoperirii viciului, şi nicidecum de la cunoaşterea efectivă a motivului viciului, cum instanţa de rejudecare lasă să se înţeleagă.

Per a contrario, în opinia recurentei, ar însemna ca persoana vătămată prin apariţia viciilor (beneficiarul lucrării, antreprenorul lucrării în raport cu subantreprenorul), să nu se poată îndrepta împotriva unei alte persoane (executantul lucrării, furnizorul de materiale etc), decât după parcurgerea unor proceduri judiciare prin care să se stabilească motivul apariţiei viciilor, fapt ce contravine dispoziţiilor legale în materie.

Prin urmare, concluzionând, intimata-reclamantă A. era liberă oricând ca, în interiorul termenului de prescripţie, care, în opinia recurentei-pârâte, a început să curgă de la momentul comunicării rapoartelor de expertiză extrajudiciară mai sus menţionate, să se adreseze instanţei cu o acţiune în pretenţii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la 21.03.2024, sub nr. x/2021.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât procesul a fost început după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 10 iunie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 5 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esenţă, criticile formulate de către recurenta-pârâtă pe calea demersului său judiciar pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctul 5 şi punctul 8 C. proc. civ., referitoare la situaţia în care hotărârea a fost dată cu nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi, respectiv, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Din această perspectivă, susţinerile recurentei-pârâte din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi la modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă nu vor fi analizate, câtă vreme nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, ci tind către reevaluarea situaţiei de fapt, astfel că nu impun o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material.

Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), recurenta-pârâtă a învederat nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv a dezlegărilor obligatorii date de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de rejudecare nu a respectat indicaţiile instanţei de casare, în sensul că nu a dat eficienţă apărărilor sale în coroborare cu indicaţiile instanţei de control judiciar, deşi era obligată să procedeze la rejudecarea cauzei prin punerea în discuţia părţilor a tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept cu privire la cele două momente de început al cursului prescripţiei.

Critica este nefondată.

Conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul." De asemenea, alin. (3) arată că "După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanţei de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanţa de fond care rejudecă procesul.

Totodată, instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond, iar, în cadrul rejudecării, ea poate să ajungă la o altă soluţie decât cea pronunţată anterior sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare.

În cauza de faţă, însă, instanţa de apel a respectat pe deplin decizia de casare anterioară şi a dat cuvântul asupra apelului reclamantei, în care puteau fi dezbătute toate aspectele care, de altfel, au fost consemnate în practicaua deciziei din apel.

Recurenta-pârâtă a şi lipsit la aceste dezbateri, astfel încât, cu atât mai mult, nu i se poate reproşa instanţei de apel vreo nesocotire a regulilor de procedură, după cum tot la fel de important este a se sublinia că instanţa de apel, în rejudecare, nu este obligată să pună în discuţie, în mod punctual, toate aspectele la care părţile au făcut referire pe parcursul procesului (printre care se numără şi momentul de debut al termenului de prescripţie), fiind suficient să acorde acestora ocazia de a formula concluzii.

Deopotrivă, analiza de conţinut a deciziei instanţei de apel relevă că aceasta a respectat pe deplin indicaţiile deciziei de casare şi în privinţa evaluării probatoriului administrat, soluţia dispusă fiind sprijinită de considerente care fac trimitere expresă la probele existente la dosar. Evaluarea în concret a acestora, însă, excedează controlului permis instanţei de recurs, care este ţinută a statua doar asupra legalităţii hotărârii atacate, nu şi asupra temeiniciei acesteia.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a mai arătat că, în ceea ce priveşte termenul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, dispoziţiile legale ale art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ. fac referire expresă la data descoperirii viciilor, fără a condiţiona o astfel de descoperire de existenţa unor probe judiciare în acest sens; or, consideră recurenta, raţionamentul Curţii de Apel în rejudecare nu face decât să adauge la lege - lucru nepermis -condiţionând descoperirea viciilor de existenţa probelor judiciare atunci când asimilează raportul de expertiză depus la data de 26.09.2018 în cadrul dosarului de asigurare dovezi ca fiind momentul la care părţile au luat la cunoştinţă de existenţa viciilor şi, respectiv, termenul de la care a început să curgă prescripţia.

Înalta Curte observă, însă, că o astfel de abordare nu are fundament legal.

Pe lângă faptul că această critică nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci mai degrabă celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât face referire la dispoziţii de drept material (art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ.), iar nu de drept procesual, se constată că, prin intermediul acesteia, sunt aduse în discuţie aspecte de fond, de analiză a probatoriilor (din perspectiva dovedirii momentului de început al cursului prescripţiei), care nu pot fi cenzurate pe calea recursului.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, permiţând instanţei de control judiciar verificarea hotărârii atacate exclusiv sub aspectul legalităţii acesteia. Pe calea recursului nu pot fi cenzurate chestiuni ce ţin de temeinicia soluţiei instanţei de apel, cum sunt cele ce privesc modalitatea de apreciere a utilităţii probelor, de interpretare a probatoriului administrat ori de stabilire a situaţiei de fapt.

Cum criticile recurentei-pârâte, anterior enunţate, aduc în discuţie aspecte de temeinicie, ele excedează limitelor controlului pe care instanţa de recurs îl poate exercita în cauză şi, prin urmare, nu pot fi analizate.

Pe de altă parte, însă, trebuie să se ţină seama că nu orice neregularitate procedurală poate conduce la anularea deciziei pronunţate, ci, astfel cum reiese din prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie vorba de o neregularitate care a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Nu au fost încălcate, din această perspectivă, nici principiile care guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare, întrucât părţile au avut posibilitatea de a pune concluzii cu privire la aceste probe în cadrul dezbaterii asupra apelului.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A invocat recurenta-pârâtă şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2531 alin. (1) lit. b) din C. civ. şi art. 30 din Legea nr. 10/1995, susţinând că descoperirea viciilor nu este condiţionată de cunoaşterea efectivă a motivului viciului, ci doar de existenţa sau apariţia acestuia.

Motivul de recurs invocat nu este fondat.

Potrivit art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii".

Ceea ce încearcă să opună recurenta-pârâtă în cadrul acestei critici este aplicarea greşită de către instanţa de apel a respectivelor dispoziţii din perspectiva condiţionării cunoaşterii efective a motivului viciului ascuns, pe când normele legale indicate se referă la cunoaşterea apariţiei viciului.

Nu poate fi primită o astfel de susţinere, simpla cunoaştere a apariţiei viciului nefiind suficientă şi efectivă pentru acţiunea în răspundere pentru viciile ascunse, câtă vreme nu se cunoaşte cine este răspunzător.

Dispoziţiile art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ. se impun a fi interpretate în spiritul legii, acestea reglementând sancţiunea prescripţiei în cazul răspunderii pentru vicii ascunse, prescripţie care are natura unei sancţiuni aplicabile creditorului nediligent. Or, diligenţa creditorului, manifestată prin iniţierea unui demers judiciar, poate să se manifeste doar în situaţia în care acesta deţine suficiente informaţii nu numai cu privire la existenţa viciului ascuns, ci şi cu privire la natura acestuia ori motivul apariţiei, întrucât doar în acest fel poate fi determinată persoana responsabilă împotriva căreia se să îndrepte acţiunea în justiţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul unor construcţii, există mai multe categorii de profesionişti care contribuie la realizarea lucrării (proiectant, arhitect, constructor, furnizor de materiale etc.), astfel că este necesar a se identifica de o manieră suficientă natura viciului, pentru stabilirea persoanei împotriva căreia poate fi exercitată acţiunea în justiţie, ca expresie a ieşirii din pasivitate a creditorului.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor ascunse trebuie raportat nu la primele indicii cu privire la existenţa unor astfel de vicii, ci la o posibilitate efectivă a creditorului de a se îndrepta împotriva celui vinovat de astfel de vicii.

În raport cu toate aceste aspecte, se consideră ca fiind temeinică şi legală soluţia pronunţată de instanţa de apel, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1952 din 12 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2024.