Bank loan recovery of EUR 72,715 upheld; jurisdiction clause invalid, Austrian limitation law applied.

Deliberând asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

I.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A.. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 72.715,38 euro, reprezentând credit bancar nerestituit, precum şi accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat necompetenţa instanţelor române şi excepţia prescripţiei, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar, pe fondul cauzei, a invocat asigurarea de risc, ca parte aferentă a contractului de credit.

Prin încheierea de la 16.12.2019, tribunalul a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de pârât.

I.2. Sentinţa primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 323/C din 7 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei, invocată prin întâmpinare şi a admis acţiunea, obligând pârâtul să achite reclamantei suma de 72.715,38 euro, reprezentând datorie rezultată din contractul de credit încheiat între părţi la 13.05.2004, dar şi suma de 7.424 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Parcursul procesual

Împotriva încheierii indicate şi a sentinţei, B. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 932/Ap/13.07.2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi a hotărârilor primei instanţe şi, ca o consecinţă, admiterea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Prin decizia nr. 405 din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 932/Ap/13.07.2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov– secţia Civilă, la data de 01.03.2023, sub nr. x/2019*.

I.3. Decizia instanţei de apel după rejudecare. Hotărârea recurată

Prin decizia civilă nr. 1477/Ap din 11 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât B., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 323/C/07.05.2020 şi a încheierii din data de 16.12.2019, ambele pronunţate de Tribunalului Braşov– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

II. CEREREA DE RECURS. Motivele invocate şi dezvoltarea lor:

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în rejudecare, a declarat recurs pârâtul B., solicitând, în principal, admiterea cererii de recurs şi, rejudecând, casarea deciziei civile recurate şi a sentinţei civile nr. 323/C pronunţată de Tribunalul Braşov în şedinţa publică din data de 7 mai 2020, inclusiv încheierea de şedinţă din data de 16.12.2019 pronunţată de acelaşi tribunal şi, pe cale de consecinţă, constatând că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea competenţei instanţelor austriece în a soluţiona prezentul litigiu, admiţând excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de recurs şi, rejudecând, casarea deciziei civile recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, pretenţiile intimatei reclamante fiind prescrise. Cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, recurentul-pârât a invocat următoarele motive de recurs:

După o vastă prezentare a jurisprudenţei C.J.U.E. şi a reţinerilor din decizia recurată, recurentul apreciază că soluţia instanţei de apel este şi greşit întemeiată, întrucât în răspunsul oferit de Ministerul Federal de Justiţie al Republicii Austria se analizează acordul de competenţă pentru situaţia în care existenţa acestuia este pusă la îndoială sau contestată, caz neregăsit în speţă întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apelantul nu numai că nu contestă clauza, dar înţelege să se prevaleze de aceasta.

Recurentul-pârât subliniază, totodată, că în răspunsul oferit de Ministerul Federal de Justiţie al Republicii Austria, analiza valabilităţii unei clauze de competenţă exclusivă pentru situaţia în care clauza este pusă la îndoială sau contestată este realizată din prisma jurisprudenţei, nefiind redate norme de drept exprese, care să se opună jurisprudenţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene, invocată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca având relevanţă în cauză.

Prin urmare, instanţa de apel nu a realizat analiza solicitată de instanţa de recurs, ca limită a rejudecării, respectiv dacă această clauză atributivă de competenţă este nulă sau neavenită raportat la legislaţia austriacă.

Competenţa de soluţionare în favoarea instanţelor austriece, se arată de către recurent, a fost agreată de părţi conform Termenilor şi condiţiilor generale de afaceri ale C.. Mai 2003 (document pe care chiar intimata reclamantă l-a depus la dosarul cauzei - aşadar recunoscut ca aplicabil litigiului - şi pe care nu l-a contestat nici în cadrul răspunsului său la interogatoriul administrat în faţa instanţei de apel, în rejudecare).

Aşadar, dat fiind că această clauză nu este interzisă de legislaţia statului austriac, solicită a se constata că în mod greşit Curtea de Apel Braşov a reţinut că nu este valabilă clauza atributivă de competenţă exclusivă şi, pe cale de consecinţă, că instanţele române sunt competente general să soluţioneze prezentul litigiu.

Printr-un al doilea set de critici, recurentul-pârât a arătat că nu s-a realizat nicio verificare a normei privind prescripţia extinctivă prevăzută de legislaţia austriacă, aplicată în prezentul litigiu.

Susţine că instanţa de apel a aplicat prescripţia prevăzută de norma străină, fără a face o minimă cercetare asupra normei aplicabile, dând eficienţă unei opinii de expert.

În opinia sa, legea instanţei sesizate este cea mai apropiată judecătorului forului, este legea pe care acesta o cunoaşte cel mai bine, astfel încât nu apare nicio dificultate de aplicare (iura novit curia). Este în spiritul realismului juridic a accepta regula lex fori în calificarea legii aplicabile în soluţionarea litigiului; regula lex fori se impune şi ca urmare a principiilor suveranităţii şi teritorialităţii statului român.

Mai mult, susţine acesta, o apărare principală în cauză o reprezintă prescripţia dreptului la acţiune, în raport de dispoziţiile dreptului intern privind termenul de prescripţie. Or, la data naşterii raportului juridic civil, era în vigoare Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care reglementa această instituţie ca o excepţie de ordine publică.

În această împrejurare, cu atât mai mult se impune aplicarea legii române ca lex fori care înlătură legea austriacă, în baza unei justificări de ordin public, prescripţia dreptului la acţiune fiind, conform actului normativ aplicabil speţei, reglementată ca o normă de siguranţă şi de conduită, de ordine publică.

Arată că exigibilitatea creditului a fost declarată la data de 27.12.2012, astfel cum chiar intimata-reclamantă arată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, aceasta este data de la care începe să curgă şi termenul de prescripţie, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Aşadar, soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei-reclamantei privind pretenţiile în cuantum de 72.715,38 Euro a fost greşit fundamentată pe prevederile dreptului material austriac, în opinia recurentului, dreptul la acţiune fiind prescris la data de 27.12.2015.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie– secţia a II-a Civilă, la data de 11.12.2023, sub nr. x/2019*.

Apărarea formulată în cauză

La 29 septembrie 2024, intimata-reclamantă A. a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, faţă de dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ., şi excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea excepţiilor, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul prin prisma criticilor şi apărărilor formulate dar şi în raport de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Printr-un prim motiv de recurs, care poate fi subsumat pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia recurată pentru greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române în judecarea litigiului, considerând recurentul că dezlegările instanţei de apel încalcă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. A exemplificat, în acest sens, Hotărârea din 08.03.2018, pronunţată în Cauza C-64/17 Saey Home & Garden NV/SA împotriva Lusavouga-Máquinas e Acessórios Industriais S.A., învederând că, potrivit celor rezultate din această hotărâre, o clauză atributivă de competenţă este licită chiar dacă se face o trimitere expresă, în chiar textul contractului semnat de părţi, la condiţiile generale care cuprind clauza menţionată.

Critica recurentului este nefondată.

Regula generală cu privire la competenţa internaţională a instanţelor, stabilită prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, este aceea potrivit căreia competenţa aparţine instanţelor de la domiciliul/sediul pârâtului, conform art. 4, care instituie că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie în faţa instanţelor respectivului stat membru.

Norma de competenţă a instanţei de la domiciliul pârâtului este completată, la art. 18 pct. 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, printr-o normă de competenţă specială în materia drepturilor consumatorului, stipulându-se că "acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul".

Conform art. 19 pct. 3 din acelaşi regulament, "de la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii: [...] încheiate între consumator şi cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, convenţii care atribuie competenţă instanţelor din statul membru respectiv, cu condiţia ca aceste convenţii să nu fie interzise de legislaţia statului membru în cauză".

Deopotrivă, potrivit art. 25 alin. (1) din regulament, "dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor".

În prezenta cauză, recurentul-pârât, acţionat în judecată de către reclamantă la o instanţă din România, unde îşi are acesta domiciliul, înţelege să se prevaleze de o clauză atributivă de competenţă pretins convenită de către părţi, care ar atrage jurisdicţia instanţelor austriece. În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte observă că nu se poate da curs respectivei clauze de competenţă.

Astfel, după cum reiese din prevederile art. 25 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, reţinute a fi incidente de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual, clauza atributivă de competenţă convenită prin contract conferă competenţă exclusivă instanţei indicate, cu condiţia ca această clauză să nu fie nulă şi neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Cu alte cuvinte, legislaţia austriacă trebuie să recunoască drept valabilă clauza atributivă de competenţă de care înţelege să se prevaleze recurentul-pârât.

Or, astfel cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, legea austriacă nu recunoaşte valabilitatea unei clauze atributive de competenţă în materia drepturilor consumatorilor, atunci când o atare clauză nu este stipulată în acordul semnat de părţi, ci doar în cuprinsul unui document (precum condiţiile generale de afaceri ale băncii), pe care părţile nu l-au semnat, cum este cazul în speţa de faţă.

Conţinutul legii austriece a fost în mod legal dovedit în cauză, prin intermediul opiniei transmise de Ministerul Federal de Justiţie al Republicii Austria, conform art. 253 C. proc. civ., care trimite la prevederile art. 2562 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat".

Recurentul-pârât susţine că această concluzie a instanţei de apel este şi greşit întemeiată, întrucât în răspunsul oferit de Ministerul Federal de Justiţie al Republicii Austria se analizează acordul de competenţă pentru situaţia în care existenţa acestuia este pusă la îndoială sau contestată, caz care nu se regăseşte în speţă.

Susţinerea recurentului nu este reală, fiind contrazisă de însuşi punctul de vedere transmis de Ministerul Federal de Justiţie al Austriei, din care reiese că referirea la situaţia existenţei unei îndoieli sau contestaţii s-a realizat strict în corelaţie cu aspectul dovedirii acordului privind competenţa, într-o atare situaţie legea austriacă impunând, în mod indispensabil, dovada documentată a acordului. Cu alte cuvinte, lipsa unei contestaţii din partea consumatorului nu este de natură a valida clauza atributivă de competenţă, neinserată în cuprinsul unui document semnat, astfel cum impune legislaţia austriacă.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului-pârât, nu există nicio contradicţie între jurisprudenţa C.J.U.E. şi decizia instanţei de apel, hotărârea recurată respectând întru totul şi hotărârea Î.C.C.J. din primul ciclu procesual. Instanţa de apel, în rejudecare, în mod corect a reţinut că "legislaţia austriacă acordă o protecţie sporită consumatorului în raport cu standardele ce se desprind din jurisprudenţa C.J.U.E., fiind aplicabilă, aşadar, cu prioritate".

Referitor la critica recurentului-pârât conform căreia punctul de vedere transmis de Ministerul Federal de Justiţie al Republicii Austria nu ar releva legislaţia austriacă, ci doar jurisprudenţa acestei ţări, Înalta Curte o apreciază, deopotrivă, nefondată, în condiţiile în care jurisprudenţa evidenţiază modalitatea în care prevederile legale, expres indicate, sunt interpretate şi aplicate în concret.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, ce poate fi subsumat pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia instanţei de apel susţinând că nu s-a realizat nicio verificare a normei privind prescripţia extinctivă prevăzută de legislaţia austriacă şi că aplicabilă este legea instanţei sesizate.

Şi acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a analizat în mod judicios excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, făcând referire la prevederile legale incidente. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă incidenţa legislaţiei române fără a indica vreun text legal care să îi fundamenteze critica.

În consecinţă, pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât, ce pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Fiind căzut în pretenţii, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât B. să plătească intimatei-reclamante A. suma de 16.686,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform documentelor justificative de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1477/Ap din 11 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă.

Obligă recurentul-pârât B. să plătească intimatei-reclamante A. suma de 16.686,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2024.