Negative jurisdictional conflict in EU air passenger compensation claim: private-order territorial competence bars ex officio declination

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2023 pe rolul Judecătoriei Buftea – secţia civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A.., a solicitat obligarea pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A., la plata sumei de 250 de euro, reprezentând compensaţie întârziere zbor, a dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că pasagerii au achiziţionat bilete de transport aerian pentru cursa operată de compania pârâtă, pentru zborul x/18.06.2022, pe ruta Baia Mare - Antalya, care a fost anulat.

A mai învederat că între părţi a intervenit o cesiune de creanţă, prin care cedentul le-a cesionat toate drepturile şi accesoriile izvorâte din dreptul de a percepe compensaţia datorată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 261/2004.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 şi art. 7 din Regulamentul CE 261/2004, art. 1522 din C. civ., precum şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauzele C-402/07, C-432/07 şi C-394/14).

Prin sentinţa civilă nr. 11644 din 15 decembrie 2023, Judecătoria Buftea – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, potrivit biletului de transport aerian care întemeiază cererea de despăgubire, zborul operat de pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul Internaţional Baia Mare, România, iar ca punct de sosire Aeroportul Internaţional Antalya, Turcia.

Instanţa a reţinut că acţiunea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi a evocat hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 09.07.2009 pronunţată în cauza C-204/08, B. împotriva C.. Prin această hotărâre s-a reţinut că art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

A conchis că, în materia despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Învestită prin declinare, Judecătoria Baia Mare – secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 12145/2024 din 18 septembrie 2024, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii de valoare redusă formulate de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A., în favoarea Judecătoriei Buftea; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Baia Mare şi Judecătoria Buftea, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus trimiterea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Baia Mare a reţinut că reclamanta a învestit Judecătoria Buftea cu soluţionarea unei cereri de valoare redusă, în care competenţa materială revine judecătoriei.

Instanţa a constatat că dispoziţiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 au relevanţă din perspectiva competenţei internaţionale, iar, odată stabilită competenţa instanţelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanţelor române le revine competenţa de soluţionare a cauzei), instanţa naţională competentă teritorial se stabileşte potrivit normelor dreptului intern.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ. face trimitere expresă la dispoziţiile de drept comun.

Astfel cum s-a arătat şi în sentinţa pronunţată de Judecătoria Buftea, pârâta nu a formulat întâmpinare, conform dispoziţiilor art. 1029 alin. (4) din C. proc. civ. şi nici nu s-a înfăţişat în faţa instanţei de judecată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Pentru toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Instanţa reţine că art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 nu are caracterul unei norme de competenţă exclusivă, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Astfel, necompetenţa teritorială alternativă din litigiu este de ordine privată, putând fi invocată doar de către pârâtă prin întâmpinare.

Or, în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată de către pârâtă, prima instanţa învestită nu o putea invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze pricina.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 30 septembrie 2024.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. (2) din C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 alin. (1) din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secţia civilă, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamantă – A.., persoană juridică străină, împotriva pârâtei – COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A., societate cu sediul în România, judeţul Ilfov, oraşul Otopeni, pe rolul Judecătoriei Buftea, prin care se solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensaţie pentru întârzierea zborului x/18.06.2022, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004.

Cererea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 iar prin hotărârea C.J.U.E. din 09.07.2009 pronunţată în cauza C-204/08, B. împotriva C. s-a reţinut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele – instanţa locului de plecare sau a locului de sosire a avionului – se interpretează în sensul că este competentă instanţa din statul unde se află locul de plecare sau instanţa din statul locului de sosire a avionului deoarece raţiunea regulamentului este de a stabili instanţa cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul al cărei instanţă este competentă a soluţiona cererea, determinarea competenţei materiale şi teritoriale a instanţei din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În cauză, pretenţia reclamantei priveşte activitatea unui operator aerian cu sediul în România, judeţul Ilfov, oraşul Otopeni, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Buftea. Prin urmare, din punct de vedere teritorial incidentă este regula de drept comun, dispoziţiile art. 107 din C. proc. civ. potrivit cărora, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport ar putea fi atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Baia Mare ar fi putut fi competentă să judece litigiul. Însă, aşa cum prevede expres art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă constată că, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri (plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire), aceste norme de competenţă teritorială alternativă sunt, aşa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competenţă de ordine privată de la care părţile pot deroga, fie în scris, fie verbal în faţa instanţei de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanţe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.

Cum necompetenţa de ordine privată a instanţei nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, astfel cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa supremă constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptăţită să invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţă de ordine privată, devenind competentă a soluţiona pricina ca urmare a învestirii sale de reclamantă, în condiţiile în care nu a fost invocată excepţia de necompetenţă de către pârâtă în termenul limită reglementat de lege.

Se impune a se mai reţine faptul că, în speţă, nu sunt aplicabile normele de competenţă teritorială menite a proteja consumatorii. Aşa cum rezultă din decizia preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-106/17 (pct. 40 – 43), un cesionar, cum este reclamanta, care exercită o activitate profesională, nu poate beneficia de protecţie specială acordată exclusiv consumatorului.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secţia civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.