Exception of non-performance for failure to post performance bond and defective construction works insufficient to suspend payment penalty obligations in civil contract

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Ialomiţa – secţia civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 545.698,03 RON, din care suma de 135.161,92 RON reprezintă un rest de plată din factura nr. x din 10.11.2015 în valoare totală de 770.226,98 RON, iar suma de 410.536,11 RON reprezintă penalităţi de întârziere calculate până la data de 12.09.2018, în urma derulării contractului de execuţie lucrări nr. x din 06.09.2012.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, calculate conform art. 12.1 din contract, începând cu data de 13 septembrie 2018 până la achitarea în totalitate a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1270 din C. civ.

La data de 8 octombrie 2019, reclamanta a depus o cerere, prin care a precizat că pârâta datora la data de 25 septembrie 2019, suma de 72.819,04 RON cu titlu de debit principal, la care se adaugă penalităţile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, solicitând să se constate răspunderea contractuală a reclamantei pentru viciile lucrării, rezultate din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de aceasta prin contractul de execuţie de lucrări nr. x din 06.09.2012, obligarea acesteia la plata costurilor de remediere a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de execuţie de lucrări în sumă de 30.756,95 RON şi la plata prejudiciului creat, rezultat din executarea necorespunzătoare a lucrărilor în sumă de 25.738,24 RON.

În drept, pârâta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 209 din C. proc. civ., art. 6.1, art. 6.7 şi art. 10.1 - 10.5 din contractul de execuţie de lucrări nr. x din 6 septembrie 2012, art. 1270, art. 1350, art. 1385, art. 1851 alin. (1), art. 1863, art. 1879 şi art. 2517 din C. civ., art. 29 din Legea nr. 10/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 1286 F din 7 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 72.819,04 RON (debit principal) şi suma de 174.267,30 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate de la data de 13 septembrie 2016 până la data de 12 septembrie 2018, precum şi să plătească reclamantei penalităţi de întârziere în valoare de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data de 13 septembrie 2018 până la achitarea integrală a debitului.

De asemenea, pârâta a mai fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.968 RON.

Totodată, s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de 39.556,95 RON, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 6.791 RON.

2. Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta cât şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1168 din 6 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, s-a admis apelul declarat de reclamată şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă şi a diferenţei de 236.268,81 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente celor două facturi fiscale, calculate până la data de 12.09.2018, precum şi a sumei de 46.668,55 RON, reprezentând penalităţi aferente celor două facturi, calculate de la 13.09.2018 şi până la data de 15.06.2020.

Totodată, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 5.830,36 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru proporţional pretenţiilor admise ca urmare a admiterii apelului, suplimentar cheltuielilor de judecată deja acordate şi s-a respins capătul din cererea reconvenţională privind obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 30.756,95 RON, ca neîntemeiat.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.931 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, din care 3.981 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi 5.950 RON reprezentând onorariu de avocat.

3. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 23 septembrie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1460 din 14 iunie 2022, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, curţii de apel.

Prin decizia civilă nr. 983 A din 9 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta-reclamantă, s-a admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă şi s-a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1286 din 7 noiembrie 2019 a Tribunalului Ialomiţa – secţia civilă, în sensul că:

Pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă şi a diferenţei de 236.268,81 RON, penalităţi de întârziere aferente celor două facturi fiscale, calculate până la 12 septembrie 2018, precum şi a sumei de 46.668,55 RON - penalităţi aferente celor două facturi, calculate de la 13 septembrie 2018 şi până la data de 15 iunie 2020.

S-a respins capătul din cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 30.756,95 RON, ca neîntemeiat.

De asemenea, pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.830,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru proporţional pretenţiilor admise ca urmare a admiterii apelului, suplimentar cheltuielilor de judecată deja acordate).

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 10.632,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel din care suma de 4.682,39 RON – taxă judiciară de timbru şi suma de 5.950 RON – onorariul de avocat.

Apelanta-pârâtă a mai fost obligată la plata majorării onorariului de expert în cuantum de 5.000 RON în contul BLET. Executorie cu privire la dispoziţia de plată a majorării onorariului de expert.

S-a respins cererea apelantei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată aferente etapei apelului.

4. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 17 august 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei nr. 983A/09.06.2023 şi, în baza art. 497 din C. proc. civ., rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa respingerii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a precizat că recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea legii de drept substanţial vizând, în esenţă, aplicarea greşită a textului art. 1556 din C. civ.

Potrivit recurentei penalităţile de întârziere nu pot fi acordate pe motiv că reclamanta a încălcat o serie de obligaţii contractuale care au îndreptăţit pârâta să invoce excepţia de neexecutare a contractului în conformitate cu dispoziţiile art. 1556 din C. civ.

S-a susţinut că excepţia de neexecutare a contractului de care s-a prevalat recurenta a avut la bază nerespectarea de către antreprenor a două obligaţii contractuale, respectiv cea de constituire a garanţiei de bună execuţie asumată prin contract în cuantum de 273.089,62 Euro şi executarea corespunzătoare a obligaţiilor privind calitatea lucrărilor de construcţii, pentru care antreprenorul este răspunzător atât potrivit contractului, cât şi potrivit art. 1851, art. 1860, art. 1863, art. 1879 din C. civ. şi art. 29 din Legea nr. 10/1995.

În ceea ce priveşte excepţia de neexecutare fundamentată pe încălcarea obligaţiei antreprenorului de a constitui garanţia de bună execuţie prevăzută de art. 10.2 din contract, recurenta a evidenţiat întregul context contractual dintre cele două părţi litigante privind valoarea garanţiei de bună execuţie, modalitatea de constituire, istoricul garanţiilor, momentul la care pârâta s-a prevalat de excepţia de neexecutare, efectuând reţineri din sumele facturate, precum şi valoarea reţinerilor efectuate cu titlu de garanţie de bună execuţie.

Având în vedere scopul pentru care a încheiat contractul nr. x/06.09.2012 şi conduita părţilor pe durata executării contractului, intimata-reclamantă a avut reprezentarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o de a constitui garanţia de bună execuţie de 5% din valoarea contractului, consimţită atât la încheierea contractului, cât şi ulterior la semnarea actului adiţional nr. 1.

Fiind vorba de interpretarea unui contract de antrepriză de lucrări de construcţii, potrivit prevederilor din C. civ. şi uzanţelor în domeniul construcţiilor, antreprenorul datorează garanţie de bună execuţie atât pe durata contractului de antrepriză, cât şi ulterior, după recepţia lucrării, pentru acoperirea eventualelor vicii care pot apărea în conformitate cu mecanismul convenit de părţi.

În opinia recurentei, este greşită soluţia la care a ajuns instanţa de apel în aplicarea dispoziţiilor art. 1556 din C. civ., întrucât nu au fost înţelese circumstanţele cauzei şi conduita părţilor din perspectiva excepţiei de neexecutare opusă de pârâtă, precum şi efectele pe care le-a generat între părţi această excepţie.

În continuare, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a constatat că pârâta nu a făcut dovada reţinerii restului de preţ cu titlu de garanţie de bună execuţie conform art. 249 C. proc. civ. şi că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi incidentă excepţia de neexecutare a contractului.

Potrivit recurentei, instanţa supremă a tranşat în mod definitiv prin decizia nr. 1460/14.06.2022 că începând cu data de 31 iulie 2014 societatea reclamantă şi-a încălcat obligaţia contractuală de a constitui garanţia de bună execuţie în sumă totală de 273.089,62 Euro, aspect care a intrat în puterea lucrului judecat.

Or, reclamanta nu a prelungit poliţa de asigurare, astfel că a fost în culpă contractuală, iar pârâta avea dreptul să invoce excepţia de neexecutare în conformitate cu dispoziţiile art. 1556 C. civ.

Este necontestată ordinea executării obligaţiilor, respectiv reclamanta avea obligaţia de a constitui garanţia de bună execuţie şi ulterior să fie achitate de către beneficiarul lucrării. Totodată, s-a arătat că neexecutarea obligaţiei reclamantei de a garanta buna execuţie nu se datorează faptei (acţiunilor ori inacţiunilor) pârâtei.

Prin urmare, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1556 din C. civ., deoarece reclamanta nu a respectat propria obligaţie, iar prin refuzul de plată a lucrărilor executate a devenit incidentă excepţia de neexecutare a contractului.

În continuare, s-a susţinut că neexecutarea este suficient de importantă, întrucât, potrivit art. 1863 din C. civ., antreprenorul datorează această garanţie contra viciilor lucrării şi pentru calităţile convenite, astfel că poartă asupra lucrării executate însăşi. Fiind un contract de antrepriză antreprenorul s-a obligat să execute o obligaţie de rezultat, suportând atât riscul lucrului, cât şi riscul contractului (res perit domino), astfel că obligaţia de garanţie este esenţială atât pe durata execuţiei lucrărilor, cât şi ulterior, în perioada convenită.

Potrivit dispoziţiilor art. 1556 C. civ., manifestarea de voinţă în sensul activării excepţiei de neexecutare reiese din simplul refuz al părţii de a da curs propriei obligaţii, fără să condiţioneze un asemenea comportament contractual de orice alte obligaţii sau formalităţi.

Or, instanţa de apel trebuia să observe că există un asemenea refuz de plată a pârâtei încă de la începutul disputei dintre părţi, dispută care a debutat în anul 2016 prin litigiile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2016 şi nr. y/2016 (probele din aceste dosare fiind depuse în scop probator în litigiul de faţă).

S-a arătat că instanţa de apel a respins excepţia de neexecutare căutând o precizie matematică, contabilă, între sumele reţinute de pârâtă şi valoarea garanţiei de bună execuţie datorată de reclamantă. Or, refuzul pârâtei este indiscutabil proporţional cu neexecutarea obligaţiei reclamantei, în condiţiile în care sumele refuzate la plată de pârâtă sunt mai mici decât valoarea sumei care trebuia constituită de către antreprenor cu titlu de garanţie de bună execuţie.

În aceste condiţii, cerinţa "măsurii corespunzătoare" a refuzului de executare al pârâtei este îndeplinită. Faptul că sumele pe care societatea pârâtă a refuzat să le achite antreprenorului au fost gestionate (evidenţiate) în contabilitatea societăţii într-o anumită manieră (acestea rămânând în continuare înregistrate în soldul de furnizor) sau că valoarea reţinerilor nu reflectă fidel (aritmetic) valoarea garanţiei, nu înseamnă că nu sunt îndeplinite condiţiile excepţiei de neexecutare, câtă vreme există o proporţionalitate, o măsură corespunzătoare a acţiunilor pârâtei raportat la neexecutarea obligaţiei de către reclamantă.

Maniera în care a dezlegat instanţa de apel problema juridică din cauza de faţă constituie o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1556 C. civ., inclusiv sub aspectul că instanţa de apel adaugă la lege premise şi/sau chestiuni pur tehnice pe care legea nu le prevede.

În ceea ce priveşte al doilea aspect privind îndeplinirea condiţiilor pentru a fi incidentă excepţia de neexecutare a contractului, instanţa de apel a reţinut că nu este întrunită ultima condiţie şi anume aceea ca neexecutarea să fie suficient de importantă şi să fie, în principiu, proporţională cu neexecutarea.

S-a menţionat că instanţa de apel, pornind de la pretinsa concluzie că lipseşte proba din partea pârâtei că restul de preţ a fost reţinut cu titlu de garanţie de bună execuţie, a constatat chiar culpa pârâtei care nu ar fi îndeplinit "propria obligaţie de constituire a garanţiei de bună execuţie".

Mai mult, instanţa a reţinut că o asemenea manifestare contractuală din partea pârâtei ar fi contrară bunei-credinţe, în scopul exclusiv de a schimba scadenţa propriei obligaţii, cu consecinţa exonerării de plata penalităţilor de întârziere.

În ceea ce priveşte "însemnătatea" obligaţiei în sensul art. 1556 alin. (2) din C. civ., din împrejurările cauzei reiese că antreprenorul, nu a îndeplinit obligaţia de constituire a garanţiei. Or, în lipsa executării obligaţiei de a constitui garanţia de bună execuţie de 5% din valoarea contractuală în cuantum de 273.089,62 Euro, societatea pârâtă avea dreptul să procedeze în conformitate cu prevederile art. 1556 din C. civ.

Autoarea căii de atac a apreciat că mai trebuie specificat că reţinerea sumelor cu titlu de garanţie de bună execuţie nu reprezintă în niciun caz un pretext pentru exonerarea de plata penalităţilor de întârziere, ci este rezultatul aplicării unui mecanism contractual pe care părţile l-au prefigurat pentru a garanta situaţii de tipul celor care s-au şi ivit, respectiv apariţia unor probleme de calitate ale lucrărilor realizate.

Aceasta conduită este în acord cu cele impuse de dispoziţiile art. 1556 alin. (1), întrucât pârâta şi-a manifestat o reacţie "într-o măsură corespunzătoare" şi nu a refuzat plata în integralitate a lucrărilor, ci rezonabil şi proporţional, ceea ce instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire.

În ceea ce priveşte excepţia de neexecutare fundamentată pe încălcarea obligaţiei antreprenorului prevăzută de dispoziţiile art. 6.1 şi art. 6.7 din contract de a executa în mod corespunzător lucrările ce au făcut obiectul contractului de antrepriză, instanţa de apel a reţinut că la momentul predării fabricii (07.04.2016), nu apăruseră încă vicii ale lucrării şi că în consecinţă, până la momentul apariţiei viciilor invocate de către pârâtă, nu se poate reţine o neexecutare din partea reclamantei din perspectivă calitativă.

Instanţa de apel a mai reţinut că pârâta nu putea să opună excepţia de neexecutare, deoarece în cauză nu ar fi fost întrunită condiţia exigibilităţii simultane a obligaţiei care îi incumba antreprenorului şi a celei care îi incumba beneficiarului (s-a arătat că obligaţia pârâtei de plată a facturilor a devenit exigibilă înainte de obligaţia antreprenorului de remediere a viciilor).

Însă acest argument al instanţei de apel nu poate fi reţinut în contextul în care pârâta s-a prevalat, în primul rând, de excepţia de neexecutare pe considerentul nerespectării obligaţiei antreprenorului de constituire a garanţiei de bună execuţie. În raportul contractual aceasta a fost prima împrejurare care a generat suspendarea executării propriei obligaţii de plată a sumelor reţinute cu titlu de garanţie de bună execuţie.

Pe durata cât pârâta s-a prevalat de această excepţie pentru motivul de mai sus, au apărut şi viciile lucrărilor, ceea ce a generat un motiv suplimentar de a refuza plata integrală a sumelor facturate de către antreprenor tot pe considerentul excepţiei de neexecutare a contractului de către A. S.R.L.

Este important de punctat că, pe fondul refuzului categoric al antreprenorului de a remedia viciile apărute, a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, având ca obiect cerere de asigurare de probe formulată de B. S.R.L.

Cât priveşte îndeplinirea condiţiei referitoare la nivelul rezonabil sau nerezonabil al reacţiei societăţii pârâte, instanţa de apel a efectuat o comparaţie nepotrivită între valoare lucrărilor de remediere (aproximativ 40.000 RON) şi valoarea contractului în condiţiile în care din cauza neconformităţilor fabrica nu putea fi pusă în funcţiune o lungă perioadă.

S-a mai reţinut faptul că prestaţia este nesemnificativă în raport de valoarea contractului de 5 milioane de euro.

Interpretarea este eronată, întrucât instanţa de apel a făcut această apreciere în raport de preţul total al contractului, iar nu în raport de restul de preţ din valoarea contractului şi valoarea garanţiei de bună execuţie.

Aşadar, instanţa trebuia să compare, pe de o parte, nivelul de neexecutare din partea antreprenorului (care nu a constituit o garanţie de bună execuţie în valoare de 273.089,62 Euro) şi, pe de altă parte, refuzul parţial de plată din facturile emise de către antreprenor (refuz care, din punct de vedere valoric, este aproximativ cu valoarea garanţiei).

Împrejurarea că pe durata manifestării excepţiei de neexecutare pentru neconstituirea garanţiei de bună execuţie au apărut şi viciile lucrării pentru care antreprenorul datora obligaţia de garanţie în temeiul art. 1863 din C. civ. legitimează cu atât mai mult excepţia de neexecutare şi validează îndeplinirea condiţiilor acesteia.

Cât priveşte efectele pe care le-a generat excepţia neexecutării contractului, recurenta a menţionat că a operat amânarea considerabilă a momentului de la care antreprenorul avea dreptul să pretindă penalităţile de întârziere fată de pârâtă. Aceste penalităţi au început să curgă nu începând cu anul 2015, cum a pretins antreprenorul şi cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci ulterior, în conformitate cu mecanismul stabilit prin contract la art. 10.5, care reglementează modalitatea de restituire în două etape a garanţiei de bună execuţie.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat în cauză de recurenta-pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Prin rezoluţia din 8 ianuarie 2024, s-a fixat termen în şedinţă publică la data de 29 februarie 2024, cu citarea părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din 29 februarie 2024, Înalta Curte a luat act de faptul că trebuie să fie întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului în prezenta cauză şi s-a dispus întocmirea acestuia, nefiind incidente dispoziţiile din C. proc. civ. cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18.12.2018, în raport cu data sesizării instanţelor cu prezentul dosar. S-a fixat termen pentru întocmirea raportului la data de 29 martie 2024 şi termen pentru analiza acestuia în completul de filtru la data de 11 aprilie 2024.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 septembrie 2024 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 31 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi se impune a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1556 C. civ. referitoare la excepţia de neexecutare a contractului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că nu a achitat penalităţile de întârziere solicitate de către reclamantă pe motiv că a invocat excepţia de neexecutare a contractului pentru nerespectarea de către reclamantă a obligaţiei de constituire a garanţiei de bună execuţie în cuantum de 273.089 Euro, prevăzută la art. 10.1-10.5 din contract.

În acest sens, recurenta a menţionat că penalităţile de întârziere nu au început să curgă din anul 2015, ci au urmat mecanismul prevăzut la art. 10.5 din contract, întrucât reclamanta nu şi-a respectat propria obligaţie de a constitui garanţia de bună execuţie începând cu data de 31.07.2014.

Recurenta a mai precizat că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a reţinut, pe de o parte, că pârâta nu a făcut dovada reţinerii garanţiei potrivit art. 249 C. proc. civ., întrucât simplul refuz de plată este suficient pentru a fi incidentă excepţia de neexecutare a contractului, iar, pe de altă parte, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1556 C. civ., respectiv cea privind neexecutarea să fie suficient de importantă şi să fie, în principiu, proporţională cu neexecutarea.

Pornind de la aceste aspecte relevate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat criticile privind executarea obligaţiei reclamantei de constituire a garanţiei de bună execuţie de către pârâtă şi, în baza probelor administrate, a reţinut că aceasta nu a făcut dovada reţinerii garanţiei de bună execuţie din preţul facturat de către reclamantă, sarcina incumbând pârâtei. Mai mult, s-a reţinut că sumele neachitate de către pârâtă au fost evidenţiate în contabilitatea acesteia ca reprezentând sold furnizori neachitat şi nu cu titlu de garanţie.

Aşadar, reţinând aspectele de fapt stabilite de instanţa devolutivă, instanţa supremă constată că diferenţa de preţ neachitată de pârâtă nu a urmat regimul juridic al garanţiei de bună-execuţie prevăzut la art. 10.1-10.5 din contract pentru a se putea stabili că această creanţă nu este datorată şi, prin urmare, nici penalităţile nu sunt datorate.

Este adevărat faptul că reclamanta nu a respectat obligaţia de constituire a garanţiei de bună execuţie, însă pârâta nu a dovedit că a efectuat reţinerile prevăzute în contract cu titlu de garanţie de bună execuţie pentru a se putea constata că suma solicitată nu este datorată şi, prin urmare, nici penalităţile de întârziere nu ar fi fost datorate.

Contrar celor susţinute de recurentă, simplul refuz de plată a creanţei reclamantei nu este suficient pentru a fi aplicabilă excepţia de neexecutare a contractului şi a suspenda executarea obligaţiilor de către partea care o invocă, ci sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute la art. 1556 C. civ.

Înalta Curte subliniază faptul că excepţia de neexecutare a contractului reglementată la art. 1556 C. civ. reprezintă un mecanism de apărare al uneia din părţile contractului sinalagmatic pentru cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei asumate, fără ca partea care pretinde această executate să-şi execute propria obligaţie.

Pentru invocarea excepţiei de neexecutare este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: obligaţiile părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic şi să fie exigibile, din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiei, neexecutarea să fie suficient de importantă şi, în principiu, proporţională cu neexecutarea, precum şi neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat condiţiile pentru incidenţa excepţiei de neexecutare a contractului în raport de nerespectarea obligaţiei reclamantei de a constitui garanţia de bună execuţie şi, în mod corect, a reţinut că obligaţiile părţilor, respectiv obligaţia reclamantei de a constitui garanţia de bună execuţie şi obligaţia pârâtei de a achita debitul principal şi penalităţile de întârziere, îşi au temeiul în acelaşi contract sinalagmatic, ambele sunt exigibile şi simultane, reclamanta nu a respectat obligaţia de a constitui garanţia de bună execuţie ulterior datei de 31.07.2014 printr-un instrument de garantare pentru 2,5% din valoarea contractului, însă neexecutarea obligaţiei reclamantei nu este suficient de importantă şi proporţională cu neexecutarea, constatând că sunt incidente dispoziţiile art. 1556 alin. (2) C. civ.

În continuare, se contată că în mod just, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în contextul în care pârâta nu a procedat la reţinerea garanţiei de bună execuţie în cuantum de 2,5 % din valoarea contractului prin punerea în mişcare a mecanismului contractual prevăzut la art. 10.1-10.5, nu se poate susţine că neaducerea garanţiei de 2,5 % printr-un instrument de garantare era de suficientă importanţă pentru a putea opune excepţia de neexecutare a contractului, refuzul de plată fiind contrar bunei-credinţe.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicare dispoziţiilor art. 1556 C. civ., constatând că nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru a fi opusă excepţia de neexecutare fundamentată pe obligaţia reclamantei de a constitui garanţia, respectiv a lipsit cerinţa ca neexecutarea să fie suficient de importantă şi proporţională cu neexecutarea.

Criticile care vizează caracterul semnificativ al obligaţiilor neîndeplinite de reclamantă în raport cu caracterul rezonabil şi proporţional al neexecutării, nu vor fi analizate, deoarece acestea antamează o chestiune de fapt stabilită exclusiv de instanţa devolutivă prin prisma probatoriului administrat şi care nu poate constitui obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt puse în dezbatere aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

O altă critică a recurentei a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 C. civ. privind excepţia de neexecutare a contractului fundamentată pe nerespectarea obligaţiei reclamantei de a executa în mod corespunzător lucrările, potrivit art. 6.1 şi 6.2. din contract.

În acest context, recurenta a subliniat faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în momentul predării lucrării nu apăruseră viciile acesteia, astfel că nu se poate reţine o neexecutare a obligaţiilor de către reclamantă, lipsind exigibilitatea simultană a obligaţiilor părţilor.

S-a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că iniţial excepţia de neexecutare a fost fundamentată pe nerespectarea obligaţiei de constituire a garanţiei şi ulterior pe viciile lucrării.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a analizat obligaţiile reclamantei privind calitatea lucrărilor în construcţii potrivit art. 6.1. şi 6.7. din contract şi a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute la art. 1556 C. civ.

În acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, pe de o parte, la data predării fabricii în data de 07.04.2016 nu apăruseră viciile lucrării, astfel că pârâta nu putea opune excepţia de neexecutare, fiind ţinută să achite debitul restant, iar, pe de altă parte, din punct de vedere al obligaţiei de a remedia lucrările efectuate necorespunzător s-a constatat lipsa exigibilităţii şi simultaneităţii obligaţiilor.

Înalta Curte constată că recurenta a invocat excepţia de neexecutare a contractului pentru nerespectarea de către reclamantă a obligaţiilor prevăzute la art. 6.1 din contract privind efectuarea lucrărilor cu profesionalismul şi promptitudinea cuvenită angajamentului asumat şi la art. 6.7 referitoare la remedierea lucrărilor necorespunzătoare calitativ.

Analizând obligaţia prevăzută la art. 6.1 din contract se constată că instanţa de apel în mod just a reţinut că la momentul predării fabricii nu apăruseră vicii ale lucrării potrivit procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 07.04.2016.

Prin urmare, instanţa supremă constată că reclamanta a respectat obligaţia prevăzută la art. 6.1 din contract, nefiind întrunită condiţia privind neexecutarea obligaţiilor de către reclamantă pentru a putea fi opusă excepţia de neexecutare de către pârâtă.

De asemenea, examinând obligaţia stipulată la art. 6.7 din contract se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că obligaţiile pârâtei de a achita debitul restant sunt exigibile la 06.09.2015 şi 10.12.2015, în timp ce obligaţiile reclamantei privind remedierea lucrărilor necorespunzătoare au devenit exigibile ulterior predării lucrării, deci ulterior scadenţei obligaţiei de plată a preţului.

Prin urmare, instanţa supremă constată că la momentul scadenţei obligaţiei de plată a preţului, obligaţia de remediere a lucrărilor necorespunzătoare nu era exigibilă, astfel că recurenta nu putea opune excepţia de neexecutare a obligaţiilor contractuale, nefiind îndeplinită cerinţa privind exigibilitatea şi simultaneitatea obligaţiilor.

Totodată, se constată că instanţa de apel analizând situaţia de fapt şi probele administrate în cauză a constatat că nu este îndeplinită nici condiţia privind însemnătatea neexecutării obligaţiei de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ în raport de valoarea lucrării şi diferenţa de preţ neachitată, în sensul dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ.

Criticile recurentei privind caracterul însemnat al lucrărilor neexecutate prin raportare la valoarea contractului şi a diferenţei de plată nu vor fi analizate, deoarece acestea vizează aspecte de netemeinicie care nu pot constitui obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt puse în dezbatere aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

Critica privind faptul că excepţia neexecutării contractului a fost fundamentată iniţial pe nerespectarea obligaţiei de constituire a garanţiei de bună execuţie şi ulterior pe calitatea necorespunzătoare lucrărilor în justificarea îndeplinirii cerinţei privind exigibilitatea şi simultaneitatea obligaţiilor, nu este întemeiată.

Astfel cum s-a evidenţiat, excepţia de neexecutare întemeiată pe nerespectarea obligaţiei de constituire a garanţiei de bună execuţie nu poate fi opusă reclamantei, nefiind întrunită condiţia privind importanţa obligaţiei neexecutate şi proporţionalitatea cu neexecutarea.

Aşa fiind, nu se poate susţine că sunt îndeplinite cerinţele excepţiei de neexecutare a contractului fundamentată pe calitatea necorespunzătoare a lucrărilor pentru ca pârâta să beneficieze de suspendarea termenului de plată, întrucât această neconformitate a apărut ulterior nerespectării obligaţiei de constituire a garanţiei de bună execuţie, care, de asemenea, nu poate constitui temei al invocării excepţiei de neexecutare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1556 C. civ., constatând că nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru a fi opusă excepţia de neexecutare întemeiată pe calitatea necorespunzătoare a lucrărilor, respectiv au lipsit condiţiile privind exigibilitatea şi simultaneitatea obligaţiilor, precum şi cea referitoare la însemnătatea neexecutării.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1556 C. civ. atunci când a reţinut că nu poate fi opusă excepţia de neexecutare a contractului fundamentată pe obligaţia reclamantei de a constitui garanţia de bună execuţie şi de a remedia lucrările efectuate necorespunzător.

În continuare, se reţine că instanţa de prim control judiciar în mod corect a statuat că printre remediile prevăzute la art. 1863 C. civ. raportat la art. 1710 şi art. 1712 din acelaşi cod nu se regăseşte şi decalarea scadenţei obligaţiei de plată a diferenţei de preţ pentru a se constata că nu sunt datorate penalităţi de întârziere.

Totodată, se constată că recurenta a beneficiat deja de remediile prevăzute de dispoziţiile evocate, fiind înlăturate de reclamantă în calitate de antreprenor general, pe cheltuiala sa.

Criticile privind încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de interpretare prevăzute la art. 1268 alin. (3) C. civ. nu pot fi analizate, deoarece recurenta nu a arătat în concret clauzele care urmează a fi interpretate în sensul de a produce efecte.

Astfel, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 983 A din 9 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 983 A din 9 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.